ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6311/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19.04.2018, reclamanta societatea Gospodărire Comunală S.A. a solicitat anularea Sentinței arbitrale nr. 20 din 8 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional în Dosarul nr. x/2017 și suspendarea executării sentinței arbitrale.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 5210 din 11 decembrie 2018, Curtea a respins cererea de suspendare a executării Hotărârii arbitrale nr. 20/08.02.2018 pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în Dosarul nr. x/2017, ca neîntemeiată.

A respins acțiunea în anulare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 8.330 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta societatea Gospodărirea Comunală S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței și, rejudecând cauza pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În motivarea opțiunii sale procesuale reclamanta a susținut următoarele:

Prin cererea arbitrară inițială, dosar nr. x/2016, intimata - reclamanta a solicitat instanței arbitrare să constate rezilierea contractului, din culpa Beneficiarului - pârât și pe cale de consecință să îl oblige pe acesta din urma la plata unor despăgubirii, consecință a rezilierea contractului din culpa Beneficiarului - pârât.

Prin Sentința Arbitrară nr. 45/17.05.2017, s-a respins cererea de reziliere a contractului, sens în care, orice pretenții derivate din această cerere au rămas fără obiect.

Recurenta susține că Legea nr. 554/2004 este aplicabilă în toate litigiile privind contractele administrative avem în vedere faptul că normele care guvernează aceasta instituție sunt imperative, vizând un domeniu de ordine publică al achizițiilor publice sau de concesiune lucrări/servicii publice.

De asemenea, incidente sunt și prevederile art. 193 alin. (1) C. proc. civ. (aplicabil cauzei pendinte, conform art. 52 din Regulile arbitrare), care consacră obligativitatea îndeplinirii, în cazurile expres prevăzute de lege (Legea nr. 544/2004, cazul nostru), a unei proceduri prealabile sesizării instanței cu soluționarea cererii de chemare în judecată.

Cu privire la primul motiv de desființare a sentinței arbitrare contestate se solicită a se constata inaplicabilitatea clauzei compromisorii, înserată în contractul în discuție, dată de obiectul litigiului primordial, cu consecința declinării competenței către Tribunalul Covasna.

Contractul în dispută s-a încheiat la data de 15.05.2015, dată la care erau în vigoare întreaga secțiune 9 a O.U.G. nr. 34/2006, adică toate dispozițiile de la art. 286 la art. 288

1

din O.U.G. nr. 34/2006, și nu doar art. 285

1

, cum greșit s-a apreciat.

Astfel, se poate observa faptul că, la momentul încheierii contractului legiuitorul a făcut o explicită detaliere a obiectului unor viitoare litigii, făcând distincție între litigiile în legătură cu executarea contractelor și litigiile care privesc însăși existența/validitatea contractului administrativ (nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală).

Legiuitorul a permis soluționarea prin arbitraj, doar a litigiilor în legătură cu executarea contractelor, nu și a celor care privesc însăși existența/validitatea contractului administrativ, adică, litigiile privind rezilierea contractelor de achiziție publică care au rămas în competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante.

Prin cererea de arbitrare introductivă din dosarul nr. x/2016, reclamanta are ca și cerere principală rezilierea contractului, sens în care, atât capătul de cerere, ca și toate pretinsele consecințele ale acestui capăt principal, sunt de competența secției de contencios administrativ a Tribunalului Covasna

În concret, recurenta nu a invocat o lipsă totală (generală) de competență materială a instanțelor arbitrale, cum greșit a reținut instanța de fond în soluționarea excepției, ci a invocat faptul că, la momentul încheierii contractului, competența instanțelor arbitrale era limitată doar la litigiile privind executarea contractului, nu și la cele privind rezilierea, respectiv instanța arbitrală nu era competentă material să soluționeze dosarul primordial nr. x/2016 (care avea obiect rezilierea contractului), dosar din care s-a disjuns prezenta cauză.

Motivul invocat în admiterea acestei excepții, a fost constituit de făptul că legiuitorul a făcut distincție între cauzele care pot face obiectul unei clauze compromisorii, excluzând rezilierea dintre acestea, sens în care prin lipsa oricăror considerente ale instanței de fond, care să înlăture motivul invocat, face ca soluția instanței de fond să fie dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei (art. 488, pct. 8 și 6 din C. proc. civ.).

Urmare a respingerii cererii principale privind constatarea rezilierii contractului (dosar nr. x/2016), orice precizări de acțiune în dosarul disjuns, trebuiau să privească exclusiv consecințele neîndeplinirii condițiilor rezilierii și nu pretenții noi, distincte de cererea principală.

Astfel, atunci când se schimbă însăși natura litigiului, nu mai suntem în prezența unei precizări de acțiune, ci în prezenta unei modificări de acțiune, respectiv o cerere adițională conform art. 30, alin. (5), C. proc. civ. în fapt o nouă acțiune, tardiv formulată în raport de dispozițiile art. 204 din C. proc. civ.

Instanța de fond apreciază faptul că, admiterea unei cererii inadmisibile, nu ar fi o încălcarea a unei dispoziții imperative ale legii, ci doar o chestiune de interpretare a legii.

Astfel, chiar și instanța de fond apreciază că sunt excluse motivelor prevăzute de art. 608, alin. (1), lit. h) C. proc. civ., doar interpretarea și aplicarea prevederilor legale dispozitive, ori prevederile art. 204 C. proc. civ., nesocotite de instanța arbitrală, sancționează cu decăderea actul procedural tardiv.

În concret, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual (precizarea de acțiune) trebuie exercitat într-un anumit termen (termen imperativ), nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen, este lovit de nulitate.

În concluzie, în cauză încălcarea a privit o dispoziție imperativă a legii și nu o prevedere legală dispozitivă, sens în care hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei (art. 488, pct. 8 și 6 din C. proc. civ.)

Se mai susține că cererea arbitrară era inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile, prevăzută de Legea nr. 554/2004.

Contractul administrativ este asimilat actului administrativ, iar potrivit art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă în cazul acțiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificația concilierii în cazul litigiilor comerciale.

Faptul că legea specială (O.U.G. nr. 34/2006), nu conține prevederi în acest sens, nu înseamnă că în cazul contractelor de achizițiile publică nu se aplică procedura prealabilă, ci faptul că în problema analizată sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun în materie Legea nr. 554/2004.

Este, în opinia recurentului inadmisibilă cerererea arbitrară și din perspectiva contractuală.

Această etapă prealabilă este expres evidențiată în dispozițiile art. 20.1 (alin. (1)-(2) din Condițiile Comerciale conform cărora "Dacă Antreprenorul se consideră îndreptățit la .../sau la orice plată suplimentară, potrivit prevederilor oricărei Clauze ale prezentelor Condiții sau altfel în legătură cu Contractul, Antreprenorul va transmite Inginerului o înștiințare în care să descrie evenimentul sau circumstanța care a generat reclamația, înștiințarea va fi transmisă fără întârziere, în termen de 28 de zile de la data la care Antreprenorul a luat cunoștință sau ar fi trebuit sa ia cunoștință de acest eveniment sau această circumstanță.

(2) Dacă Antreprenorul nu reușește să transmită o înștiințare de reclamație în acest termen de 28 de zile. Durata de Execuție nu va fi extinsa, Antreprenorul nu va fi îndreptățit la plată suplimentară, iar Beneficiarul va fi eliberat de orice responsabilitate în legătură cu reclamația."

În concret, această reclamație (pretenție de despăgubire pentru alte motive decât rezilierea contractului este inadmisibilă a fi adusă pentru prima data (direct, n.n.) în fața Tribunalului Arbitrar și tardivă, prin raportare la termenele legale și contractuale.

Astfel, în termenele legale și contractuale Antreprenorul - reclamant nu a transmis și o reclamație (pretenție de despăgubire pentru alte motive decât rezilierea contractului), toate pretențiile bănești fiind obiect doar al noii cereri de chemare în judecată, situație în care această nouă acțiune este inadmisibilă și din acest punct de vedere .

Similar inadmisibilității și excepția prematurității, reprezintă o chestiune de ordine publică, întrucât această din urmă excepție este o excepție de fond, peremptorie și absolută.

În concluzie, în cauză, încălcarea a privit o dispoziție imperativă a legii și nu a prevedere legală dispozitivă, sens în care hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei (art. 488, pct. 8 și 6 din C. proc. civ.).

Instanța de fond în mod eronat a apreciat faptul că excepția prescripției nu ar și întemeiată, întrucât nu s-ar aplica prevederile Legii nr. 554/2004, fără antamarea fondului excepției.

Chiar și în cazul soluționării litigiului de către instanțele private, normele de drept material rămân cele prevăzute de Legea nr. 101/2016 și Legea nr. 554/2004.

În concret, termenul de exercitarea unui drept nu se face prin raportare la destinatarul cererii (cel chemat să judece cererea), ci prin raportare la dreptul pretins. În acest sens, apare chiar exagerată susținerea conform căreia unui petent care se adresează cu un drept instanței civile, să i se aplice sancțiunea prescripției într-un fel, iar altui petent care se adresează cu .. același drept unei alte instanțe, să i se aplice un alt termen de prescripție.

În concluzie, se solicită a face aplicabile dispozițiile Legii nr. 101/2016 și Legea nr. 554/2004, sens în care hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.), fiind împlinit termenul special de prescripție extinctivă și pe cale de consecință să fie admisă excepția invocată și respinsă în consecință cererea arbitrară.

Se mai apreciază că hotărârea arbitrală încalcă dispoziții imperative ale legii și îi lipsește atât dispozitivul, cât și motivarea (art. 608 alin. (1) lit. g) și h) C. proc. civ.), în ceea ce privește obligarea de a plăti în avans, sume de bani pentru bunuri nerecepționate și mai mult, neidentificate, contrar considerentelor instanței de fond, care apreciază că instanța arbitrală a expus un silogism juridic detaliat.

Așa cum am arătat în partea introductivă a recursului prin încheierea din 11.01.2019, pronunțată de Tribunalul Arbitral, în soluționarea cererii de lămurire a dispozitivului titlului executoriu (cererea privea exact identificarea bunurilor ce trebuie predate/achitate), această instanță arbitrală a observat lipsa oricăror elemente privind identificarea acestor bunuri ce ar trebui plătite, nefiind identificată nici măcar locația acestora.

În mod evident, dacă instanța de fond ar fi cercetat pretențiile recurentei ar fi observat lipsa oricăror elemente de identificare a acestor bunuri, chiar și fără recunoașterea expresă din încheierea precizatoare.

Se susține că hotărârea arbitrală încalcă dispoziții imperative ale legii (art. 608, alin. (1), lit. h) din C. proc. civ.), în ceea ce privește obligarea reclamantei Beneficiar al unei lucrări neterminate, să emită un proces-verbal la terminarea unor lucrări... neterminate și mai mult pentru bunuri care pot pune în pericol viața participanților la trafic.

Conform Legii nr. 10/1995, rep. și a H.G. nr. 273/1994, recepția la terminarea lucrărilor, nu se poate efectua decât pentru obiective funcționale și nu pentru cele nefuncționale.

Mai mult, această recepție la terminarea lucrărilor este de competența Comisiei de recepție la terminarea lucrărilor (H.G. nr. 273/1994), căruia nu i se poate impune ce anume să semneze.

De asemenea, Comisia de recepție la terminarea lucrărilor, comisie din care fac parte și reprezentanții unor instituții terțe cauzei pendinte (I.S.C-ul de ex.), au dreptul legal să solicite și să primească informații, au dreptul de a suspenda recepția, de a solicita remedieri, etc., recepția în sine, neputând face obiectul unei cereri de chemare în judecată, ci doar demararea acestei proceduri de recepție.

Mai mult, recepția la terminarea lucrărilor este condiționată de existența garanției de bună execuție.

Conform prevederilor art. 92, alin. (4) din H.G. nr. 925/2006, "autoritatea contractantă are obligația de a elibera/restitui garanția de bună execuție după cum urmează:

a) 70% din valoarea garanției, în termen de 14 zile de la data încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, daca nu a ridicat până la acea data pretenții asupra ei, iar riscul pentru vicii ascunse este minim;

b) restul de 30% din valoarea garanției, la expirarea perioadei de garanție a lucrărilor executate, pe baza procesului-verbal de recepție finală.

Din simpla lecturare a art. 92, alin. (4) din H.G. nr. 925/2006, se observă obligativitatea existenței acestei garanții, în cuantum de 100%, la momentul recepției, dată de la care începe să curgă termenul de 14 zile pentru eventuale revendicări.

Nu în ultimul rând, se învederează că este inadmisibilă obligarea sa la recepția și punerea în exploatare a unor componente care pun în pericol viața participanților la trafic.

Judecătorul fondului apreciază în mod eronat că aceste motive nu sunt încălcări ale legii din categoria dispozițiilor imperative ale legii.

Recepția unor lucrări, reprezintă în sine o componentă a sistemului de calitate al lucrărilor, respectiv un domeniu reglementat prin dispoziții imperative ale legii, Legea nr. 10/1995, privind calitatea în construcții, H.G. nr. 273/1994, etc, sens în care, a pronunța o hotărâre prin care o instanță particulară se substituie tuturor autorităților cu atribuții în domeniu chiar și Inspectoratului de Stat în Construcții (parte a comisiei de recepție), reprezintă o evidentă nesocotire a dispozițiilor imperative ale legii.

Hotărârea arbitrală încalcă, în opinia recurente, dispoziții imperative ale legii (art. 608, alin. (1), lit. h) din C. proc. civ.), în ceea ce privește cererea reconvențională respectiv art. 89, alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, potrivit căruia "Garanția de bună execuție a contractului se constituie de către contractant în scopul asigurării autorității contractante de îndeplinirea cantitativă, calitativă și în perioada convenită a contractului".

Instanța de fond apreciază și în această privință ca nefiind încălcări ale legii din categoria dispozițiilor imperative ale legii.

Însă în cauză se încercă, fraudarea fondurilor Uniunii Europene, precum și a celor, naționale, prin încercarea de nesocotire a mecanismelor legale protectoare a modului de cheltuire a banilor publici/UE și implicit prin încercarea de nesocotire a normelor legale privind garanția de bună execuție, în speță consolidându-se plata unor bunuri neconforme, fără a se constitui/menține garanțiile de bună execuție și fără a se menține răspunderile aferente unor lucrări care pun în pericol viața participanților la trafic, sens în care, se solicită admiterea prezentului recurs și pentru acoperirea prejudiciilor rezultate din înlocuirea materialelor neconforme înglobate în carosabil (precum și a lucrărilor necesare de refacere carosabil), viciu ascuns în mod intenționat în speranța fraudării fondurilor publice.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare pârâta societatea A. S.R.L., în insolvență, a solicitat în principal anularea recursului, întrucât motivele expuse nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar ca nefondat apreciind că hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept materila aplicabile.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

2.1. Excepția nulității recursului reclamantei invocată de intimată este apreciată de instanța de control judiciar ca neîntemeiată.

Prin cererea de recurs reclamanta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia se poate casa hotărârea când conține motive contradictorii, precum și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia se poate casa hotărârea când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În privința primului motiv de nelegalitate într-adevăr nu se întrevăd considerentele prin care este dezvoltat și explicat, astfel că este susținută critica intimatului privind nemotivarea recursului în această privință, motivul de casare menționat fiind invocat numai formal. Însă, relativ la cel de-al doilea motiv de casare, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile privind nemotivarea recursului sunt nefondate, fiind identificate nemulțumirile reclamantei referitoare la maniera de interpretare a normelor aplicabile de către instanța de fond, chiar dacă în parte acestea reprezintă o reluare a criticilor din cererea de anulare cu care a investit instanța de fond.

Împrejurarea că motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este invocat numai la nivel formal, fără a fi efectuată o dezvoltare a acestuia, prin indicarea aspectelor concrete de natură a contura o asemenea concluzie, nu atrage nulitatea recursului declarat în cauză, fiind suficientă pentru validitatea căii de atac exercitate motivarea unui singur motiv de casare.

2.1. Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul formulate de reclamanta societatea Gospodărie Comunală S.A. este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Așa cum s-a reținut în precedent motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este invocat numai formal, însoțind invariabil fiecare critică corespunătoare art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a o asocia cu o dezvoltare corespunzătoare prin care să se arate în concret în ce constă motivarea contradictorie a instanței de fond în fiecare caz în parte în care s-a relevat acest motiv de nelegalitate.

Prin urmare, instanța de control judiciar nu se consideră a fi învestită cu analiza acestui motiv de casare, astfel că este în măsură a aprecia că hotărârea instanței de fond răspunde cerinței argumentării soluției adoptate, considerentele acesteia conținând analiza complexă și detaliată a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat, cu luarea în considerare și diseminarea apărărilor părților împrocesuate.

Contractul de achiziție publică ale cărui clauze care au făcut obiectul analizei instanței arbitrale încheiat în data de 15.05.2015, moment la care erau incidente dispozițiile art. 288

1

din O.U.G. nr. 34/2006, normă introdusă prin O.U.G. nr. 77/2012 (aprobată prin Legea nr. 193/2013) prin care se prevedea că "Părțile pot conveni ca litigiile în legătura cu executarea contractelor reglementate de prezenta ordonanță de urgență să fie soluționate prin arbitraj".

Prin acest contract, părțile au convenit prin clauza 20.6. din Condițiile speciale ale acestuia, că "orice dispută decurgând din sau în legătură cu Contractul care va apărea, incluzând fără rezerve orice dispută privind încălcări ale angajamentului, reziliere sau invaliditate, va fi soluționată în final prin Arbitrajul Curții de Arbitraj Comercial International de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în conformitate cu Regulile de Procedura Arbitrată ale acestei Curți".

Această normă convențională reprezintă în sine o clauză compromisorie în contract, reclamanta, în calitate de achizitor, convenind cu pârâta, în calitate de antreprenor, că orice litigii care se vor naște în legătură cu executarea contractului sunt de competența Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, competența arbitrală astfel atribuită excluzând conform art. 553 C. proc. civ. competența instanțelor judecătorești.

Prin urmare, în mod corect a apreciat instanța de fond că nu este incident motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., constatând în mod întemeiat că dispozițiile care guvernează contractul încheiat între părți impun ca litigiile să fie soluționate de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, nefiind întemeiată susținerea reclamantei în sensul că clauza arbitrală de care pârâta se prevalează este inoperantă.

Susținerile recurentului cum că norma în discuție ar avea în vedere numai litigiile privind executarea contractului de achiziție, întrucât în art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 legiutorul a distins între litigiile privind executarea contractului și cele privind ineficacitatea acestuia, distincție ce trebuie avută în vedere și la interpretarea art. 288

1

din O.U.G. nr. 34/2006 sunt nefondate.

În aceste sens este de remarcat că în această privință instanța de fond a reținut în mod corect că dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006, forma în vigoare la acea dată, nu prevedeau o competență exclusivă a instanțelor judecătorești și nici nu interziceau în mod expres tranzacția în ceea ce privește drepturile ce decurg dintr-un contract de achiziție publică, astfel că părțile puteau stabili soluționarea pe calea arbitrajului, inclusiv cu privire la aceste drepturi.

Nu pot fi însușite de instanța de recurs nici criticile reclamantei referitoare al motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect este de menționat că recursul este o cale extrordinară de atac exercitabilă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege, a cărui scop fundamental este acela de a supune instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, așa cum se prevede în art. 483 C. proc. civ.

În privința acestui motiv de casare reclamanta nu a făcut decât a relua criticile aduse hotărârii arbitrale deduse judecății primei instanțe, care au fost analizate corespunzător, fără a fi oferită instanței de control judiciar o perspectivă critică asupra dezlegărilor instanței de fond pe problemele de nelegalitate pretinse și a o învesti legal cu motivul de casare invocat.

Prin urmare, criticile formulate prin recurs, în această privință, nu vizează aprecierile pretins eronate ale instanței de fond în interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, identificate corespunzător, ci o realuare a criticilor hotărârii arbitrale care a făcut obiectul acțiunii în anulare, în privința cărora reclamanta a primit un răspuns adecvat și motivat.

Încorporarea în cadrul acestui motiv de casare a criticilor inițiale demonstrează că reclamanta nu a manifestat nici o nemulțumire legată de aspectele dezlegate de instanța de fond, astfel că silmilar celor expuse în precedent, instanța de control judiciar nu se consideră învestită cu acest motiv de casare.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, va respinge recursul formulat de reclamanta societatea Gospodărie Comunală S.A. împotriva sentinței nr. 5210 din 11 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ. va fi obligat reclamantul să plătească pârâților suma de 8.330 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, apreciate ca justificate și rezonabile în contextul complexității litigiului de față și a prestației avocatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă A. S.R.L..

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamanta S.C. Gospodărie Comunală S.A. împotriva sentinței nr. 5210 din 11 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 8.330 RON către intimata-pârâtă, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2020.