ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6310/2020

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin cererea înregistrată, la data de 27.12.2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, anularea Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 784/25.05.2017 și anularea art. 9 alin. (1) lit. b) ultima teză din Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 50/2011. Prin sentința civilă nr. 3182 din 3 iulie 2018, Curtea a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. A susținut recurenta că, din ordinul atacat, se poate observa că soluția de respingerea a cererii a fost întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) ultima teză din OMFP nr. 50/2011, potrivit cărora "nu se decontează decât sumele plătite expertului judiciar", astfel că unul din motivele acțiunii a vizat înlăturarea de la aplicare a acestor norme. De asemenea, prima instanță nu s-a pronunțat asupra motivelor acțiunii care vizau nelegalitatea actului administrativ vătămător, respectiv primul capăt al acțiunii, prin care a arătat că OMFP nr. 784/2017 este nelegal întrucât a avut la bază prevederile Ordinului 50/2011, fără a se avea în vedere norma primară și spiritul acesteia. Dispozițiile Ordinului nr. 50/2011, art. 5 alin. (1) lit. d), nu pot abdica de la limitele de reglementare prevăzute de instrumentul juridic de reglementare ierarhic superior. Analiza O.U.G. nr. 46/2009, norma primară în speță, și a OMFP nr. 50/2011, norma metodologică în cauză, evidențiază faptul că, în timp ce intenția de legiferare din perspectiva întinderii drepturilor pecuniare garantate, prin dispoziția legală ierarhic superioară, nu a eliminat premisa decontării cheltuielilor prilejuite de demersurile inerente unei apărări de elită și nici nu impunea plafonări valorice ale sumelor angajate în acest scop. Or, a exclude de la decontare cheltuieli efectuate în legătură directă cu cauza penală inițiată împotriva sa, întrucât acestea nu sunt datorate expertului judiciar, ci ale expertului parte, sunt în afară cadrului legal. Legiuitorul, prin art. IX din O.U.G. nr. 46/2009 privind îmbunătățirea procedurilor fiscale și diminuarea evaziunii fiscale, a statuat că "(2) Cheltuielile de judecată ocazionate de procedurile judiciare inițiate împotriva persoanelor prevăzute la alin. (1) se suportă de către ordonatorul de credite, urmând să fie recuperate, după caz, de la persoana care a căzut în pretenții, în funcție de gradul de vinovăție a acestora reținut de instanța de judecată.". Astfel, spiritul și voința legii vizau decontarea de către ordonatorul de credite a tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile judiciare inițiate împotriva persoanelor prevăzute la alin. (1), nefiind instituite limitări ale acestora. Prin normele alin. (3) ale art. IX din O.U.G. nr. 46/2009, s-a acordat ministerului de resort doar posibilitatea emiterii unei proceduri și nu modificarea cadrului legal, prin instituirea unor limitări, astfel cum au fost inițial incluse în norma art. 9 alin. (1) lit. b) ultima teză, limitări care au fost preluate în motivarea actului administrativ atacat, prin preluarea expressis verbis a sintagmei "nu se decontează decât sumele plătite expertului judiciar". De asemenea, nici dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. d) din Ordinul 50/2011 nu fac distincție între expertul judiciar desemnat de organul competent și expertul parte, expert care de altfel participă la efectuarea aceleiași expertize pe care o face expertul desemnat. Astfel, instanța de fond, cu aplicarea greșită a legii, a reținut că și în ipoteza anulării art. 9 alin. (1) lit. b) din OMFP nr. 50/2011, art. 5 alin. (1) lit. d) din OMFP 50/2011 continuă să producă efecte. Or, dispozițiile art. 5 nu se opun de plano acordării cheltuielilor solicitate. Așadar, analiza cererii sale trebuia să se facă, în primul rând, prin raportare la norma primară, O.U.G. nr. 46/2009, și nu prin raportare la norme care exced acesteia. Pe de altă parte, analiza trebuia să se facă sub toate aspectele și în raport de toate dispozițiile legale incidente. A mai continuat recurenta, în ceea ce privește cele reținute de prima instanță că nu ar fi incidente dispozițiile art. 272-273 C. proc. pen. și ale art. 451 C. proc. civ., că singurul mod de a identifica noțiunea de cheltuieli de judecată se poate face prin raportare la cadrul general aplicabil, respectiv normele C. proc. pen. Instanța de fond ar fi trebuit să rețină că sintagma cheltuială judiciară se impune a fi apreciată în raport cu art. 272 și 273 C. proc. pen., conform cărora intră în categoria cheltuielilor judiciare "(1) Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probe, onorariile avocaților; precum și orice alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părți.". Expertul (parte) contribuie la consolidarea apărărilor formulate de avocați, remunerarea lor pentru serviciile prestate fiind în sfera cheltuielilor necesare pentru efectuarea actelor de procedură. Legiuitorul a asimilat cheltuielilor judiciare inclusiv cheltuielile avansate pentru satisfacerea activităților logistice inerente administrării probelor, astfel cum sunt cheltuielile necesare deplasării martorilor sau a experților și specialiștilor pentru depoziții și expertize. Dacă ar fi existat dispoziții legale specifice pentru "cheltuieli de judecată", altele decât cele din procedura civilă sau penală, atunci trebuiau precizate pentru a se verifica dacă normele de aplicare sunt conforme acestora. Pentru că nu au fost indicate astfel de dispoziții legale specifice, nu se poate aprecia decât că, prin OMFP nr. 50/2011 trebuiau aprobate normele de punere în aplicare a art. IX din O.U.G. nr. 46/2009, text care nu face nicio referire la o parte a cheltuielilor de judecată. Dacă legiuitorul ar fi dorit să reglementeze diferite decontarea cheltuielilor cu avocații de cele cu experții, ar fi putut să o facă, mai ales că O.U.G. nr. 46/2009 instituie drepturi ale funcționarilor publici. Așadar, a susține că aceste norme nu se aplică și ordonatorilor de credit este o soluție contrară cadrului legal, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Decizia instanței de recurs Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. 3.1. Reclamanta A. a supus controlului de legalitate Ordinul nr. 784/25.05.2017, prin care Ministrul Finanțelor Publice i-a respins cererile de suportare a cheltuielilor aferente serviciilor prestate de expertul parte și a cheltuielilor privind fotocopierea Dosarului nr. x/2014 al Direcției Naționale Anticorupție, secția de combatere a corupției, și art. 9 alin. (1) lit. b) din Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 50/2011 potrivit căruia "nu se decontează decât sumele plătite expertului judiciar". Înalta Curte constată că instanța de fond a procedat la o analiză detaliată a stării de fapt și a temeiurilor juridice în legătură cu modalitatea de soluționare a cererilor reclamantei de decontare a cheltuielilor. Recurenta-reclamantă, prin critica sentinței recurate, are în vedere, în esență, aceleași argumente prezentate în cuprinsul acțiunii, exprimându-și dezacordul cu motivarea judecătorului fondului, însă, Înalta Curte, în acord cu argumentele prezentate de acesta în considerentele sentinței recurate, apreciază că soluția adoptată este temeinică și legală. După cum rezultă din cuprinsul ordinului atacat, temeiul legal al adoptării acestei măsuri administrative a fost reprezentat de art. 5 alin. (1) lit. d) și art. 3 alin. (1) din Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 50/2011, nu și de art. 9 alin. (1) lit. b) din ordinul menționat. De altfel, la data formulării cererilor recurentei-reclamante pentru decontarea cheltuielilor, 23.11.2016 și, respectiv, 20.01.2017, art. 9 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 50/2011, astfel cum a fost modificat de Ordinul nr. 50/2016 (în vigoare din data de 28.01.2016), nu mai prevedea faptul că "nu se decontează decât sumele plătite expertului judiciar", iar, din conținutul ordinului contestat, nu rezultă că acesta ar face trimitere expresă la art. 9 în forma invocată de recurentă. Contrar alegațiilor recurentei, instanța de fond a analizat temeiul de drept al actului atacat raportându-se și la dispozițiile art. IX din O.U.G. nr. 46/2009 privind suportarea de către ordonatorul de credite a cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile judiciare, apreciind că prevederile din C. proc. pen. și, respectiv, din C. proc. civ. care se referă la cheltuielile de judecată suportate de participanții la procedurile judiciare nu au în vedere sumele suportate de ordonatorii de credite în cadrul cărora sunt încadrate persoanele cercetate. 3.2. Pe lângă cele avute în vedere de prima instanță, răspunzând criticilor din recurs, Înalta Curte reține și faptul că, potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbru judiciar, onorariile avocaților, ale experților și specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), precum și alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. Or, expertul parte numit la cererea părții nu este un expert numit în condițiile alin. (3) al art. 330, ci este numit în condițiile alin. (5) al aceluiași articol, conform căruia, "La efectuarea expertizei în condițiile prevăzute la alin. (1) și (2) pot participa experți aleși de părți și încuviințați de instanță, având calitatea de consilieri ai părților, dacă prin lege nu se dispune altfel. În acest caz, ei pot să dea relații, să formuleze întrebări și observații și, dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.". Astfel, contrar susținerilor recurentei, onorariul expertului parte nu poate fi inclus în noțiunea cheltuielilor de judecată, acesta nefiind numit în condițiile alin. (3) al art. 330 C. proc. civ. 3.3. De asemenea, art. 272 C. proc. pen., referitor la acoperirea cheltuielilor judiciare, citat prin cererea de recurs, nu se referă la plata onorariilor expertului consilier al parții, ci la "Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, administrarea și, după caz, valorificarea în cursul procesului penal a bunurilor indisponibilizate, onorariile avocaților, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părți." Art. 273 C. proc. pen., invocat de recurentă, se referă la restituirea cheltuielilor de transport, întreținere, locuință și a altor cheltuieli necesare pentru experții numiți de organul de urmărire penală sau de instanță, respectiv "(1) Martorul, expertul și interpretul chemați de organul de urmărire penală ori de instanță (...)". C. proc. pen., la art. 175 alin. (5), dispune, referitor la cuantumul onorariului experților, că acesta va fi stabilit de către organele judiciare în funcție de natura și de complexitatea cauzei. Or, în cauză, recurenta-reclamantă solicită suportarea onorariului expertului parte în cuantum de 5.000 RON, onorariu care nu a fost stabilit de organele judiciare, ci de recurentă prin contractul încheiat cu expertul. 3.

Mai apreciază Înalta Curte, contrar alegațiilor recurentei-reclamante, că onorariul expertului parte nu poate fi inclus în categoria cheltuielilor necesare pentru buna desfășurare a actelor de procedură. Încuviințarea expertului parte prin Ordonanța Direcției Naționale Anticorupție din data de 15.12.2016 nu a avut în vedere buna desfășurare a urmăririi penale din Dosarul nr. x/2014, ci a fost dispusă urmare a solicitării recurentei-reclamante. Astfel, onorariul expertului parte nu poate fi inclus în categoria cheltuielilor necesare procedurii de urmărire penală, desfășurarea expertizei judiciare dispuse în cauză nefiind condiționată de participarea expertului parte. 3.

Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar constată că sunt relevante în cauză și dispozițiile O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, respectiv art. 18 potrivit căruia partea interesată are dreptul să solicite participarea unui expert consilier, al cărui onorariu "este stabilit de parte și de expert, de comun acord, în temeiul raporturilor contractuale dintre aceștia, și este plătit de partea care l-a nominalizat." De altfel, Contractul nr. x/2016 a fost încheiat de recurenta-reclamantă cu expertul parte B. în baza dispozițiilor O.G. nr. 65/1994 privind organizarea activității de expertiză contabilă și a contabililor autorizați cu modificările ulterioare și ale O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, onorariul fiind stabilit în cuprinsul contractului. 4.

Referitor la cheltuielile cu fotocopierea dosarului penal, recurenta-reclamantă nu a adus nicio critică în mod distinct, pe lângă cele analizate anterior. 4.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În raport cu cele arătate, se reține că prima instanță a analizat aspectele invocate în limitele învestirii sale, în raport cu obiectul acțiunii și cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material, astfel că, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,