ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6212/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1735 din 7.11.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Maramureș, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice și în consecință s-a respins acțiunea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

S-a respins acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele A. și B., prin care au solicitat modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia nr. 673 din data de 16 mai 2019, Curtea de Apel Cluj a respins recursul declarat de A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1735 din 7.11.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Maramureș.

A admis recursul incident declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței de mai sus pe care o casează parțial și în rejudecare admite excepția lipsei calității procesuale pasive ANAF și în consecință respinge acțiunea formulată de reclamante ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuale pasivă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că, Înalta Curte de Casație și Justiție în completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii a dat o dezlegare de principiu acestei chestiuni litigioase, statuând, prin decizia nr. 13/2016, aplicabilă prin similitudine de raționament juridic, că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.

Deși recursul în interesul legii se referă în mod explicit la situația Ministerului Afacerilor Interne, dispozitivul se aplică mutatis mutandis și situației juridice a Ministerului Finnațelor Publice, considerentele avute în vedere tranșând în mod explicit aspectul litigios în sensul că legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care funcționarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale (par 48 al deciziei nr. 13/2016).

Instanța supremă în completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii s-a pronunțat inclusiv asupra aspectului invocat de recurentele-reclamante pentru a justifica chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor Publice în calitate de pârât (asigurarea fondurilor bugetare necesare pentru efectuarea plății), statuând în sensul că interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății.

Se mai arată că o obligație de garanție sau de despăgubire nu se reflectă nici în dispozițiile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, care instituie obligația ordonatorului principal de credite, în procedura de executare, de a dispune toate măsurile ce se impun, în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

În sfârșit, se reține ca un argument suplimentar din perspectiva analizată este reprezentat de dispozițiile art. 222 din C. civ., sub denumirea marginală "Independența patrimonială", care consacră principiul potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel. Așadar, independent de existența din punct de vedere juridic a unei relații de subordonare între două persoane juridice, legea oprește confuziunea patrimonială între acestea și, în consecință, interzice răspunderea reciprocă a celor două persoane juridice pentru obligațiile proprii.

Întrucât dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin recursurile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, motivul de recurs invocat de recurente apare ca fiind nefundat.

Având în vedere că recursul incident declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală vizează în sens larg aceeași problemă juridică, a legitimării procesuale pasive a ordonatorilor de credite de grad superior, altul decât angajatorul direct al recurentelor-reclamante, Curtea îl va analiza la acest moment, reținând că acesta apare ca fondat, urmând a fi admis.

În motivare Curtea subliniază faptul că deși întâmpinarea a fost depusă de ANAF cu depășirea termenului prevăzut de lege, excepția lipsei calității procesuale pasive fiind o excepție de ordine publică putea și trebuia să fie analizată de instanța de fond din oficiu, în sensul admiterii ei, pentru considerentul că ANAF nu a emis și nici nu a avut competența să emită vreun act administrativ de stabilire a salariului pentru recurentele-reclamante.

Astfel fiind, recursul incident declarat de AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, împotriva sentinței de mai sus va fi admis, cu consecința casării parțiale a sentinței civile recurate și în rejudecare se va admite excepția lipsei calității procesuale pasive ANAF și în consecință se va respinge acțiunea formulată de reclamante ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În al doilea rând, recurentele-reclamante au contestat modul de aplicare a dispozițiilor art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015, modificate prin O.U.G. nr. 43/2016, pretinzând a li se recunoaște îndreptățirea la nivelul maxim aflat în plată din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, conform tezei finale a alin. (1)

3

al articolului de lege indicat. În esență, recurentele invocă faptul că atât Direcțiile Generale Regionale ale Finanțelor Publice, cât și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili-toate cu personalitate juridică se află în subordinea aceluiași ordonator de credite Agenția Națională de Administrare Fiscală și la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar (directorii generali ai tuturor acestor direcții având calitatea de ordonator terțiar de credite), având și același scop și îndeplinind și aceleași funcții și atribuții.

Or, așa cum în mod întemeiat a apreciat și instanța de fond, obiectul de activitate specific al Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili constând în ansamblul activităților de administrare fiscală a marilor contribuabili aflați în sfera de competență stabilită prin ordin al președintelui ANAF (art. 13

1

alin. (3) al H.G. nr. 520/2013), constituie un argument hotarâtor în sensul că instituțiile în discuție (Direcțiile Generale Regionale ale Finanțelor Publice, pe de o parte și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili) nu au același scop și nici nu îndeplinesc aceleași funcții și atribuții, aparând cu evidență faptul că tocmai categoria de mare contribuabil conduce la o complexitate sporită a activităților specifice de administrare fiscală.

De altfel, legiuitorul însuși, în recunoașterea gradului de complexitate sporită a activității de administrare fiscală a marilor contribuabili, a asimilat nivelul de salarizare al personalului din cadrul DGAMC cu nivelul de salarizare aferent funcțiilor din cadrul aparatului propriu al Agenției Naționale de Administrare Fiscală (funcție publică de stat, în sensul Legii nr. 284/2010), potrivit prevederilor exprese ale art. 13

1

alin. (8) al H.G. nr. 520/2013.

În al treilea rând, chiar dacă recurentele-reclamante se prevalează de existența unor hotărâri judecătorești prin care funcționarii din cadrul unei alte Direcții Generale Regionale a Finanțelor Publice ar fi obținut stabilirea drepturilor de salarizare la nivelul maxim aflat în plată pentru gradul profesional în care sunt încadrați raportată la încadrarea în clasa, gradul și treapta de salarizare corespunzătoare pentru consilierii juridici încadrați în Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, un astfel de aspect nu poate fi valorificat pe calea excepției autorității de lucru judecat întrucât nu sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 431 C. proc. civ.

Astfel, pentru a se putea vorbi despre existența autorității de lucru judecat, este necesară tripla identitate de părți, cauză și obiect, lipsind în mod evident cel puți condiția identității de părți între cele două litigii. Nu poate fi omisă din vedere nici împrejurarea că nici condițiile identității de cauză și obiect nu a fost probată de recurentele-reclamante, întrucât nu au atașat la dosar copii certificate ale hotărârilor judecătorești de care se prevalează, ci doar extras de pe portalul instanțelor de judecată cu privire la soluțiile pronunțate.

În realitate, soluțiile de care se prevalează recurentele-reclamante reprezintă o dezlegare dată de instanțele Tribunalului Argeș și respectiv Curtea de Apel Pitești situației juridice a reclamanților din acele litigii, prin prisma unei analize proprii a textelor legale incidente, la fel cum în prezentul litigiu, instanța de fond și instanța de recurs au fost chemate a tranșa situația juridică particulară a reclamantelor, raportta la textele legale apreciate ca fiind incidente în cauză.

Împotriva acestei hotărâri recurentele A. și B. au formulat cerere de revizuire, invocând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii, revizuentele au susținut, în esență, că decizia contestată încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în raport cu sentința nr. 2095/20.12.2017 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1100/14.05.2018 a Curții de Apel Pitești, făcând trimitere la prevederile art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Au susținut că prin această hotărâre s-au stabilit drepturile salariale ale consilierilor juridici din cadrul administrațiilor județene a finanțelor publice (AJFP Argeș) și direcțiilor generale regionale a finanțelor publice din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală la nivelul drepturilor salariale ale consilierilor juridici din cadrul Direcției Generale a Marilor Contribuabili, pentru perioada 01.08.2016-30.10.2017.

Revizuentele au precizat că, în cauza dedusă judecății, dețin tot funcția de consilier juridic în cadrul Administrației județene a finanțelor publice (diferența este dată doar de persoanele reclamante din proces, calitatea reclamanților fiind aceeași, de funcționari publici - consilieri juridici) ca și reclamanții din dosarul nr. x/2017, obiectul prezentului dosar îl reprezintă tot stabilirea drepturilor salariale la nivelul consilierilor juridici încadrați în Direcția Generală a Marilor Contribuabili -ANAF la fel ca în dosarul nr. x/2017, iar cauza este aceeași.

Așa fiind, întrucât obiectul cauzei îl reprezintă tocmai stabilirea drepturilor sale salariale în cadrul dosarului nr. x/2017 pentru perioada 01.08.2016 - 30.10.2017., la nivelul consilierilor juridici încadrați la Direcția Generală a Marilor Contribuabili, chestiune pentru care există dezlegare dată de alte instanțe și autoritate de lucru judecat, a apreciat că instanța de recurs trebuia să dea eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat în raport cu sentința nr. 2095/20.12.2017 pronunțată de Tribunalul Argeș, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1100/14.05.2018 a Curții de Apel Pitești.

Așadar, a apreciat că se impunea efectul obligatoriu al hotărârilor judecătorești prin care s-au stabilit drepturile salariale ale consilierilor juridici din cadrul admnistrațiilor județene ale finanțelor publice la nivelul consilierilor juridici încadrați în Direcția Generală a Marilor Contribuabili - ANAF și pentru perioada 01.08.2016-30.10.2017.

În concluzie, revizuenta a solicitat admiterea cererii de revizuire așa cum a fost formulată.

Examinând cererea de revizuire prin prisma prevederilor art. 513 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este inadmisibilă.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Cazul de revizuire menționat vizează situația în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, iar în temeiul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Rațiunea reglementării acestui motiv de revizuire constă în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii de lucru judecat, când instanțele au pronunțat soluții contrare în dosare diferite, având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. Revizuirea nu poate fi însă admisă atunci când hotărârile a căror contrarietate se invocă nu conțin toate elementele pentru a se reține existența puterii de lucru judecat, întrucât obiectul litigiilor este diferit.

În practica judiciară s-a reținut că instanța învestită cu calea de atac de retractare a revizuirii nu are atribuția să aprecieze care dintre hotărârile potrivnice conține soluția corectă, ci doar să constate dacă prin ultima hotărâre s-a nesocotit puterea de lucru judecat ce rezultă din prima hotărâre.

În examinarea motivului de revizuire care sancționează încălcarea autorității de lucru judecat a primei hotărâri, urmează a se avea în vedere și prevederile legale care dau conținut acestei instituții.

Astfel, dispozițiile art. 431 din C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, referindu-se în alin. (1) la efectul negativ al lucrului judecat, iar în alin. (2) la efectul pozitiv al lucrului judecat.

Constatând că instituția autorității de lucru judecat protejează atât efectul negativ (imposibilitatea reluării aceleiași judecăți, pentru a se statua în sens contrar), cât și efectul pozitiv al lucrului judecat (un aspect litigios, odată tranșat jurisdicțional, nu poate fi contrazis de o judecată ulterioară), se reține că motivul invocat pe calea prezentei cereri de revizuire este nefondat.

Înalta Curte apreciază că pentru a fi incident acest motiv de revizuire, este necesar ca anumite considerente care dezleagă una și aceeași chestiune litigioasă să intre în contradicție, cu precizarea că prin contrarietate nu trebuie să se înțeleagă orice diferență de argumentare, ci doar că aceeași problemă litigioasă a primit în cele două cauze rezolvări opuse.

În cauză, revizuentele invocă existența unei contrarietăți, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., între hotărârile pronunțate în două litigii legate de stabilirea salariului de bază la nivelul maxim al salariului existent în plată pentru funcția de consilier juridic din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Potrivit susținerilor revizuentelor, consilieri juridici în cadrul Serviciului juridic al Administraței Județene a Finanțelor Publice Maramureș, se impune în cauză efectul obligatoriu al hotărârilor judecătorești prin care s-au stabilit drepturile salariale ale consilierilor juridici din cadrul admnistratiilor județene ale finanțelor publice la nivelul consilierilor juridici încadrați în Direcția Generală a Marilor Contribuabili - ANAF și pentru perioada 01.08.2016-30.10.2017, precizând că singura diferență între cele două pricini în discuție este reprezentată de persoanele reclamante din proces, însă calitatea acestora este aceeași, de funcționari publici - consilieri juridici, obiectul și cauza fiind la fel.

Primul proces, soluționat definitiv, prin Decizia nr. 673 din 16 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a avut ca obiect acțiunea formulată de reclamantel A. și C. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice privind anularea Deciziei nr. 3107/22.08.2016, a Deciziei nr. 4441/05.09.2016, precum și a deciziilor de soluționare a conestației administrative emise de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca și obligarea acestei autorități să emită decizii prin care să le stabilească reclamantelor salariul de bază la nivelul maxim al salariului existent în plată pentru funcția de consilier/consilier juridic/expert/inspector, clasa I, grad profesional superior, gradația 5 din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili.

Cel de-al doilea litigiu, soluționat definitiv, prin Decizia nr. 1100/14.05.2018 a Curții de Apel Pitești, a avut drept obiect cererea formulată de reclamanții D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, vizând anualarea deciziilor emise de pârâtă (8017/2016, 8015/2016, 8182/2016,8227/2016, 8019/2016, 8184/2016 8014/2016, 8185/2016și 8183/2016) și obligarea acesteia la emiterea deciziei de salarizare corespunzătoare, stabilită la nivelul maxim pentru gradul profesional în care sunt încadrați fiecare dintre reclamanți în funcția de consilieri juridici, raportată la încadrarea în clasă, gradul profesional și treapta de salarizare corespunzătoare vechimii în specialitate pentru consilierii juridici încadrați în Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Prin urmare, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cele două pricini nu au aceleași părți și se solicită anularea unor acte administrative deosebite, neexistând astfel identitate de părți, obiect și cauză, ca elemente ale puterii de lucru judecat.

Or, nu se poate reține o contrarietate de hotărâri, în condițiile în care nu este vorba despre o hotărâre pronunțată în același litigiu, ci în litigii diferite, chiar dacă se solicită stabilirea unor drepturi salariale similare,

Astfel, revizuentele circumscriu noțiunii de contrarietate modalitatea diferită de soluționare a unor cauze similare, având părți diferite, însă cu aceeași calitate de funcționari publici - consilieri juridici, ceea ce reprezintă jurisprudență neunitară și nu hotărâri potrivnice.

Potrivit dispozițiilor art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora, iar conform art. 55 din același cod părți în proces sunt reclamantul și pârâtul, precum și, în condițiile legii, terțele persoane care intervin voluntar sau forțat în proces.

Așadar, scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe prevederile art. 509 pct. 8 din C. proc. civ. este de a înlătura situațiile de încălcare a autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, pronunțate între aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză, iar nu de unificare a practicii judiciare în materie.

Condiția impusă de textul de lege invocat drept temei al cererii are în vedere tocmai caracterul forței obligatorii a unei hotărâri judecătorești, pe calea extraordinară a revizuirii, putând fi schimbată o hotărâre judecătorească definitivă numai în condițiile și cazurile expres prevăzute de lege, în caz contrar aducându-se atingere principiului securității raporturilor juridice, componentă a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, prin cererea de revizuire se urmărește schimbarea soluției din recurs, aceasta fiindu-i nefavorabilă părții în raport cu cealaltă soluție în dosarul în care nu figurează ca părți litigante, iar faptul că este vorba despre drepturi salariale referitoare tot la consilierii juridici din administrațiile financiare nu are nicio relevanță.

Pentru considerentele arătate, în raport cu dispozițiile art. 509 pct. 8 cu referire la art. 513 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. și B. împotriva deciziei nr. 673 din 16 mai 2019 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Cu recurs în termen de 15 zile la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2020.