ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6107/2020

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.05.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat: - anularea în tot a Hotărârii nr. 1/04.04.2017 adoptate de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei-Comisia pentru soluționarea disputelor pe piața angro și cu amănuntul apărute între participanții la piața de energie electrică; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea din data de 17.10.2017, astfel cum a fost rectificată în ședința din data de 28.11.2017 instanța a dispus introducerea în cauză, a B. S.A., în calitate de intervenient forțat.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 5026 din data de 19.12.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și intervenientul forțat B. S.A., ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 5026 din data de 19.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că că hotărârea primei instanțe nu este motivată în raport cu argumentele prezentate la pct. 3 și 4 din cererea introductivă și este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.). 3. I. Pe de o parte, Comisia ANRE a săvârșit o eroare de drept atunci când a precizat că, în absența unui certificat emis de instituția abilitată pentru recunoașterea cazului fortuit și a efectelor acestuia, înlăturarea răspunderii nu poate opera, respectiv faptul că Comisia ANRE nu a analizat condițiile privind operarea cazului fortuit dezvoltate pe larg de societatea noastră la pag. 4-6 din Poziția scrisă înregistrată la ANRE sub nr. x/09.03.2017. Prima instanță era datoare să verifice în ce măsură constatările Comisiei ANRE sunt temeinice și legale și, totodată, dacă Comisia a respectat principiul motivării soluției adoptate prin raportare la prevederile art. 17 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea comisiei pentru soluționarea disputelor pe piața angro și cu amănuntul apărute între participanții la piața de energie electrică și gaze naturale aprobat prin Ordinul ANRE nr. 61/2013. Referitor la prima chestiune, cea care privește afirmația Comisiei ANRE de la pct. 5 și 7 din hotărârea acesteia, reclamanta a susținut că Comisia ANRE a săvârșit o eroare de drept atunci când a precizat că, în absența unui certificat emis de instituția abilitată pentru recunoașterea cazului fortuit și a efectelor acestuia, înlăturarea răspunderii nu poate opera. Prima instanță nu a analizat această susținere, ignorând-o complet și procedând la pronunțarea soluției fără a avea în vedere unul dintre principalele argumente în temeiul căruia reclamanta a solicitat anularea hotărârii adoptate de Comisia ANRE, mai ales în condițiile în care problema cazului fortuit a fost tratată de Comisie extrem de sumar (la punctele 5-8 din hotărârea sa în 4 propoziții). Chiar privit singular, acest motiv reprezintă un temei de casare suficient de important pentru a determina admiterea recursului. În primul rând, Comisia ANRE face referire la o "instituție abilitată", fără a o indica expres. Cu toate acestea, apreciază că se poate presupune în mod rezonabil că instituția la care face referire comisia este Camera de Comerț și Industrie a României, care, deși este competentă să certifice existența situațiilor de forță majoră - fapt care ne-a determinat să apreciem că lire ceasta este instituția la care face aluzie Comisia -, nu are însă competența de a aviza apariția cazului fortuit. În cazul în care "instituția abilitată", menționată cu titlu generic de comisie, este Camera de Comerț și Industrie a României, se impun următoarele precizări, cu scopul de a demonstra că, în orice caz, aceasta nu are competențe în materia cazului fortuit. Conform art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea camerelor de comerț din România nr. 225/2007, Camera Națională îndeplinește următoarele atribuții principale: i) avizează, la cerere, pentru societățile românești, pe bază de documentație, existența cazurilor de forță majoră și efectele acestora asupra executării obligațiilor comerciale internaționale. Totodată, conform art. 4 lit. j) din aceeași lege, Camerele județene au următoarele atribuții principale: j) avizează existența cazurilor de forță majoră și influența acestora asupra executării obligațiilor comercianților. Așadar, din textele de lege citate rezultă faptul că Camera de Comerț și Industrie a României nu are competența să certifice existența cazului fortuit. Cazul fortuit nu poate fi certificat, avizat sau confirmat decât de o instanță de judecată sau organ arbitrai care va analiza in concreto, pe baza probatoriului administrat, situația în care se afla debitorul obligației neexecutate la momentul invocării cazului fortuit. În ordinea juridică națională nu există nicio altă autoritate competentă să emită decizii obligatorii și definitive în legătură cu survenirea cazului fortuit. În orice caz, avizarea forței majore pe care o realizează Camera de Comerț și Industrie, la nivel central sau județean, se efectuează doar pe propria răspundere a solicitantului, așadar, chiar dacă am accepta că regimul juridic al cazului fortuit este identic cu cel al forței majore în această situație, oricum avizarea respectivă nu ar avea caracter definitiv. Certificatul acordat de către această instituție nu are, în niciun caz, valoare absolută și, prin urmare, acesta nu poa e avea caracter determinant într-o dispută comercială precum cea în discuție în prezenta cauză. Totodată, rezultă în mod implicit din aspectele reținute de comisie la pct. 5 și 7 din motivele de fapt că, în viziunea Comisiei ANRE, cazul fortuit operează numai de la data care acesta este certificat de către "instituția abilitată". Prin această constatare, comisia săvârșește o eroare de drept, ignorând practic faptul că, în orice caz, cazul fortuit intervine și, prin urmare, nu se constată, în sensul producerii de efecte juridice doar de la data constatării. Cu alte cuvinte, cazul fortuit produce efecte de la data apariției sale, independent de voința sau de modalitatea de acțiune ulterioară a părților, o hotărâre judecătorească neputând decât să constate retroactiv intervenirea acestuia. Instanța de fond a omis însă să se pronunțe cu privire Ia argumentele prezentate anterior, alegând să le ignore complet și să își axeze hotărârea pronunțată pe o analiză superficială și sumară a cazului fortuit invocat de reclamantă, cu toate că obiectul litigiului consta în analiza hotărârii adoptate de Comisia ANRE, pe care instanța avea obligația să o examineze, și asupra căreia trebuie să se pronunțe din perspectiva legalității și temeiniciei sale, prin raportare la argumentele și motivele de fapt reținute de Comisie, nu de propriile motive și considerente invocate de instanță. În ceea ce privește cazul fortuit, coroborat cu fapta terțului (instituție juridică reglementată la art. 1.352 C. civ. și aplicabilă ori de câte ori cazul fortuit produce, conform legii sau convenției părților, efecte exoneratoare) prin raportare la prevederile art. 22 din contractul încheiat pe PCSU, precum și la dispozițiile art. 1.351 alin. (3) și ale art. 1.352 C. civ., apreciază că toate condițiile prevăzute de lege și dezvoltate în doctrina de specialitate erau întrunite la data de 24.01.2017 în sensul reținerii incidenței cazului fortuit. Condiția privind cauza producerii prejudiciului, care trebuie să fie circumscrisă unor împrejurări obiective care privesc însăși natura internă a lucrului sau sfera de activitate, control și influență a debitorului, consideră că este îndeplinită prin raportare la fapta terțului reglementată la art. 1.352 C. civ.. În mod evident, modalitatea de acțiune pentru care a optat C. S.R.L., constând în sistarea intempestivă a livrărilor de energie electrică către societatea reclamantă, reprezintă cauza neexecutării contractului încheiat cu B., această cauză aflându-se în sfera de activitate a debitorului, însă în afara controlului și influenței sale. Condiția privind imprevizibilitatea producerii evenimentului apreciază că este, la rândul ei, îndeplinită. În acest context trebuie făcută diferența între caracterul absolut imprevizibil al evenimentului, care este specific forței majore, și caracterul relativ imprevizibil, care caracterizează cazul fortuit. Analiza privind existența unei situații imprevizibile relativ trebuie realizată in concreto, de la caz la caz, nefiind posibilă o simplă evaluare in abstracto a evenimentului și a împrejurărilor în care acesta s-a produs. Concret, în piața de energie electrică nu a mai existat în trecut o situație precum cea declanșată de decizia C., care a provocat efecte în lanț la nivelul mai multor furnizori de energie. În plus, C. deținea în luna ianuarie 2017 o cotă de piață importantă (aprox. 3%) și avea o situație financiară sănătoasă conform datelor și informațiilor publice. Toate aceste aspecte reprezintă argumente valide în sensul caracterului relativ imprevizibil al evenimentului invocat. Condiția privind inevitabilitatea prejudicierii creditorului consideră că este, la rândul ei, îndeplinită în prezenta speță. Evaluarea îndeplinirii acestei condiții se realizează, de asemenea, in concreto, raportat la circumstanțele reale din cauză, iar nu in abstracto în funcție de cel mai înalt grad de diligentă și prudență posibil, cum se întâmplă în cazul forței majore. Prin urmare, deși la prima vedere poate părea că invocarea cazului fortuit ar fi putut fi evitată de societatea noastră prin achiziționarea energiei necesar a fi livrate către B. S.A. de pe Piața de Echilibrare (denumită în continuare "PE") sau de pe Piața pentru Ziua Următoare (denumită în continuare "PZU") ori de pe celelalte piețe centralizate, niciuna dintre aceste soluții nu era viabilă. Concret, eventuala achiziționare a energiei electrice de livrat către B. din PE ar fi condus la excluderea societății reclamante din PRE-ul (Partea Responsabilă cu Echilibrarea) în care este înregistrată societatea reclamantă în termen de 3 zile de la notificarea unor dezechilibre atât de mari precum cele pe care le-ar fi provocat un asemenea comportament conform regulilor aplicabile în D., din care făcea parte EDS la acel moment. Așadar, societatea reclamantă nu avea posibilitatea reală de a achiziționa energia electrică de înlocuire de pe vreuna dintre aceste piețe în timp util (PCCB-NC, PCCB-LE, PC-OTC). De altfel, societatea reclamantă a transmis în data de 30.01.2017 o ofertă de cumpărare pentru o cantitate de 107.900 MWh la o putere orară de 100 MWh/h pentru perioada 15.02.2017 -31.03.2017 pe piața PCCB-LE, la care nu am primit nicio ofertă de vânzare. Cât privește Piața pentru Ziua Următoare (PZU), deși la nivel pur teoretic EDS avea posibilitatea să achiziționeze energia de înlocuire din această piață, în realitate, aceasta nil reprezenta o opțiune viabilă, întrucât operatorul pieței respective permite achiziția unor cantități determinate de energie pentru fiecare participant, în funcție de garanția financiară constituită de acesta în prealabil. Având în vedere activitatea desfășurată de EDS în cei 9 ani de la înființarea sa, perioadă în care nu s-a confruntat cu o situație asemănătoare celei ivite în luna ianuarie 2017, societatea reclamantă avea o limită de tranzacționare relativ mică la nivelul PZU la data de 20.01.2017 - 1mii RON, care nu ar fi asigurat necesarul de energie aferent contractului încheiat cu B. decât pentru aproximativ 24 de ore, luând în considerare prețurile extrem de ridicate existente la acel moment pe PZU. Este adevărat că această limită putea fi modificată în sens superior, însă procedura implica emiterea unei scrisori de garanție bancară suplimentară din partea băncii finanțatoare a EDS, în favoarea OPCOM S.A. și, ulterior, parcurgerea procedurii administrative la nivelul acestei din urmă societăți. Prin urmare, oricum nu ar fi fost posibilă achiziția de energie de înlocuire în timp util, raportat la data primirii notificării de sistare din partea C.. EDS nu a urmărit niciun moment afectarea consumatorilor care beneficiază de serviciul universal. Din punctul de vedere al EDS, contractul în discuție este similar oricăror altor contracte bilaterale prin care se tranzacționează energie electrică, scopul mediat al contractului (asigurarea serviciului universal pentru clienții deserviți de furnizorul de ultimă instanță B.) fiind relevant numai în privința acestuia din urmă. În orice caz, chiar ANRE a configurat piața pentru serviciul universal drept o piață concurențială de unde furnizorii de ultimă instanță achiziționează energie electrică de la producători/alți furnizori în vederea acoperirii componentei piață concurențială1. Faptul că între EDS și B. există o dispută de drept privat (comercială) întemeiată pe prevederile contractului încheiat pe PCSU și că prin intermediul cantității de energie contractate de B., acesta, în calitate de FUI, asigura furnizarea către consumatorii care beneficiază de serviciul universal, nu poate echivala cu transformarea acestuia dintr-un contract civil, încheiat ca urmare a unei proceduri de licitație care a condus exclusiv la stabilirea prețului și a cantității tranzacționate în baza acestuia, într-un contract asupra căruia Comisia ANRE poate emite judecăți de valoare cu privire la existența sau inexistența cazului fortuit în condițiile date. 3. II. In ceea ce privește critica căreia hotărârea atacată tranșează o dispută a cărei rezolvare nu este de competența ANRE (ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurenta-reclamantă apreciază că disputa pe care comisia a soluționat-o face parte dintre disputele menționate la art. 4 din Regulament ca neintrând în domeniul de aplicare al acestuia. Mai precis, potrivit art. 4 lit. d) din Regulament, nu intră sub incidența prevederilor prezentului regulament: d) disputele a căror rezolvare nu intră în competența autorității de Reglementare, inclusiv aspecte legate de proprietate. Prin urmare, o problemă precum cea dezbătută în procedura care a stat la baza adoptării hotărârii atacate, și anume dacă sistarea livrărilor de către EDS cu începere de la 24 ianuarie 2017 a avut sau nu a avut caracter justificat, nu este de competența ANRE, autoritate specializată în domeniul energiei, care nu poate însă analiza în mod valabil o chestiune eminamente juridică, cum este existența unei situații de caz fortuit. 3. III. În ceea ce privește critica privind faptul că hotărârea atacată a fost adoptată cu nerespectarea principiului independenței activității administrativ-jurisdicționale și a imparțialității membrilor Comisiei ANRE, recurenta-reclamantă arată că instanța de fond, în mod netemeinic și nelegal, a reținut că "în primul rând, instanța apreciază că exercitarea de către ANRE atât a atribuțiilor de agent constatator (art. 9 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 33/2007), cât și de organ administrativ-juridicțional (art. 20 din legea nr. 123/2012) nu pot conduce, în mod automat, la concluzia lipsei de imparțialitate și de independență a membrilor Comisiei, în condițiile în care însuși legiuitorul, care a stabilit aceste atribuții în sarcina autorității, nu le-a considerat incompatibile". Totodată, prima instanță a reținut că "în cauză, chiar dacă membrii comisiei sunt angajați ai aceleiași autorități ce are și și-a și exercitat competențele de agent constatator, acest aspect este permis de lege și prin urmare, în lipsa unor dovezi a lipsei concrete de imparțialitate a acestora, instanța nu poate reține ca întemeiate susținerile reclamantei." În acest context, solicită să se constate faptul că lipsa de independență și imparțialitate a fost invocată de societatea reclamantă prin raportare atât la adresa emisă de ANRE - Cabinet Președinte, înregistrată la EDS sub nr. x/27.01.2017, cât și la procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. x/01.03.2017 întocmit de ANRE - Direcția Control. Cu toate acestea, considerentele reținute de instanța fondului se referă exclusiv Ia procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. x/01.03.2017. Or, instanța fondului avea obligația să analizeze și poziția oficială exprimată de Președintele ANRE prin adresa înregistrată sub nr. x/27.01.2017, în care se arată că "art. 22 din contractul încheiat între EDS și B., care face referire la cauzele exoneratoare de răspundere prevăzute de art. 1.351 C. civ., devine aplicabil numai în urma hotărârii unei instanțe/autorități competente care confirmă încadrarea în prevederile art. 1.351 C. civ. și stabilește condițiile privind exonerarea de răspundere contractuală; altfel, părțile sunt ținute să-și îndeplinească toate obligațiile asumate prin contract, pe toată perioada de valabilitate a acestuia". O asemenea luare de poziție, care este extrem de clară, nelăsând loc vreunei interpretări adoptată chiar de către președintele ANRE, adică de autoritatea chemată ulterior să soluționeze disputa apărută între EDS și B., a fost aptă să afecteze independența și imparțialitatea membrilor Comisiei ANRE, mai ales dacă se va avea în vedere faptul că aceștia sunt numiți în calitatea lor de membrii ai Comisiei prin decizie, chiar de către președintele ANRE, fără a exista vreun regulament de selecție a acestora, decizia președintelui apărând ca fiind una discreționară. Prin urmare, se poate presupune în mod rezonabil că membrii Comisiei ANRE, fiind numiți în funcție de președintele ANRE, nu puteau prezenta toate garanțiile de independență și imparțialitate impuse de art. 6 par. 1 din CEDO, în condițiile în care chiar persoana care i-a numit în funcție își exprimase anterior punctul de vedere cu privire la speța dedusă analizei acestora în sensul că executarea contractului este obligatorie până la constatarea cazului fortuit de către o instanță sau de către o autoritate competentă, adică, cu alte cuvinte, că EDS nu avea dreptul să sisteze livrările, indiferent de condițiile existente în piață. În ceea ce privește procesul-verbal, recurenta-reclamantă susține în continuare critica privind lipsa de imparțialitate și independență a membrilor Comisiei raportat Ia procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. x/01.03.2017, întrucât apreciază ca fiind evident faptul că ulterior aplicării unei sancțiuni în sarcina societății reclamante de către ANRE pentru nerespectarea anumitor clauze din contractul-cadru încheiat pe PCSU aprobat prin Decizia ANRE nr. 2667/2014 (și anume cele referitoare la obligativitatea executării contractului), era extrem de greu de crezut că Comisia ANRE va adopta o hotărâre care să contrazică poziția adoptată de agentul constatator, existând astfel dubii rezonabile cu privire la independența și imparțialitatea membrilor Comisiei.

Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 iunie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 18 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat verificarea legalității Hotărârii nr. 1/04.04.2017 adoptate de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei-Comisia pentru soluționarea disputelor pe piața angro și cu amănuntul apărute între participanții la piața de energie electrică. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând că deși reclamanta A. S.R.L., prin participarea la licitațiile de pe piața de energie electrică și încheierea contractului nr. x/15.12.2016 și-a asumat obligația de a respecta prevederile contractului-cadru, un contract ferm, reglementat de ANRE în vederea asigurării protecției celor două părți care intră în contract, începând cu data de 24.01.2017, din adresa nr. x/20.01.2017 a sistat livrările cantităților de energie electrică stabilite prin contractul cu B. S.A., motivat de faptul că C. S.R.L., furnizorul de la care reclamanta cumpăra energia și o revindea către pârâtă, i-a notificat că începând cu 24.01.2017 sistează furnizarea de energie electrică. Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză. Astfel, Înalta Curte constată că criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat. Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților. Prin urmare, se poate concluziona că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și inteligibilă, conține referiri la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv. Cu privire la criticile recurentei-reclamante prin care se susține că sentința primei instanțe este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de drept material referitoare la interpretrea dispozițiilor art. 1351 alin. (3) și art. 1352 C. civ. prin raportare la prevederile art. 22 din contractul încheiat între A. S.R.L. și B. S.A., Înalta Curte reține că recurentul-reclamant nu combate situația de fapt reținută de instanța de fond, ci apărarea acestuia se concentrează în jurul interpretării acestor dispoziții legale. Or, Înalta Curte în deplin acord cu instanța de fond reține ca fiind corectă interpretarea dată de instanța de primă jurisdicție textului legal incident, nefiind vorba de o încălcare a normei materiale în cauză. Conform art. 1351 alin. (3) C. civ. "Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs". Cazul fortuit cuprinde: fenomene naturale, dacă nu au caracter extraordinar, absolut imprevizibil, invincibil și inevitabil; împrejurările sau fenomenele interne, adică acelea care își au originea și se produc în sfera de activitate a parsoanei chemată să răspundă; cauzele anonime și faptele neculpabile. Asadar, cazul fortuit este, de regulă, un fenomen intern, care își are originea în câmpul de activitate al pârâtului. De asemenea, cazul fortuit poate fi și un fenomen extern obișnuit, cum ar fi grindina, bruma, o ploaie torențială, etc. Așadar, cazul fortuit este o împrejurare de fapt imprevizibilă și de neînlăturat care desființează, în mod obiectiv, orice legătură cauzală sau, înlătură orice culpă din partea debitorului, cu consecința exonerării de răspundere pentru prejudiciile cauzate. Însă, nu este suficient ca evenimentul să fie extern voinței părților și imprevizibil, ci trebuie ca acesta să nu fi putut fi în mod rezonabil prevenit și depășit. Sub acest aspect Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță, a reținut că recurenta-reclamantă avea încheiat cu C. S.R.L. un contract de vânzare-cumpărare energie electrică, în urma unei licitații pe piața angro de energie și anume pe piața centralizată a contractelor bilaterale (FCCB), însă posibilitățile de achiziționare energie electrică nu erau limitate la această piață, recurenta-reclamantă putând să achiziționeze energie electrică de pe piața pentru ziua următoare (PZU) sau piața iatrazilnică (PI), având în vedere și faptul că, A. S.R.L. a sistat livrările numai pentru anumite contracte încheiate în piață și a continuat livrările de energie pentru alte contracte aflate în derulare, ceea ce conduce la inexistența cazului fortuit. Or, obiectul disputei cu care a fost sesizată Comisia de soluționare a disputelor pe piața angro și cu amanuntul apărute între participanții la piața de energie electrică a fost reprezentat de: 1) Nerespectarea de către A. S.R.L. a prevederilor art. 4 alin. (1) din contract conform cărora: "Cantitățile contractate prevăzute în aexa nr. 2 sunt ferme pentru ambele părți, Vânzătorul asumându-și obligația de a vinde Cumpărătorului cantitățile contractate, în zilele/intervalele orare caracteristice acestora din perioada de licrare prevăzută în anexa 2, iar cumpărătorul asumându-și obligația de a le cumpăra la prețurile din contract prevăzute în anexa nr. 3"; 2) Interpretarea prevederilor art. 22 din contract, conform cărora: "Cauzele exonerante de răspundere sunt cele prevăzute de art. 1351 din C. civ..", care prevede următoarele: "Forța majoră și cazul fortuit. (1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forța majoră sau de caz fortuit. (2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. (3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. (4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat și în caz de forță majoră."; 3) Notificarea nr. x/20.01.2017 prin care A. S.R.L. informează B. S.A. cu privire la sistarea livrărilor de energie electrică începând cu data de 24.01.2017 ora 00:00 ca urmare a înreruperii neașteptate și total nejustificate, într-un termen forare scurt, a livrărilor de energie electrică către A. S.R.L. de către societatea C. S.R.L.; 4) Notificarea nr. x/13.02.2017 prin care A. S.R.L. informează B. S.A. cu privire la rezilierea unilaterală a contractului. Prin hotărârea nr. 1/04.04.2017 a Comisiei de soluționare a disputelor pe piața angro și cu amanuntul apărute între participanții la piața de energie electrică a fost admisă cererea de soluționare a disputei intervenite cu ocazia derulării contractului de vânzare cumpărare a energiei electgrice tranzacționate pe piața centralizată pentru serviciul universal nr. C1436/15.12.2016 constatându-se nerespectarea de către A. S.R.L. a prevederilor art. 4 alin. (1) și ale art. 20 din contract, precum și faptul că părțile sunt ținute să-și îndeplinească toate obligațiile contractuale pe întreaga durată de valabilitate a contractului. Cu privire la critica recurentei-reclamante conform căreia hotărârea atacată tranșează o dispută a cărei rezolvare nu e de competența ANRE, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că exercitarea de către ANRE atât a atribuțiilor de agent constatator, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 33/2007, cât și de organ administrativ-juridicțional conform art. 20 din Legea nr. 123/2012, nu pot conduce, în mod automat, la concluzia lipsei de imparțialități și de independență a membrilor Comisiei, în condițiile în care însuși legiuitorul, care a stabilit aceste atribuții în sarcina autorității, nu le-a considerat incompatibile. Astfel, în temeiul art. 9 lil. a), b) și c) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei pentru soluționarea disputelor pe piața angro și cu amănuntul apărute între participanții la piața de energie electrică și gaze naturale, aprobat prin Ordinul președintelui ANRE nr. 61/2013, Comisia pentru soluționarea disputelor pe piața angro și cu amănuntul apărute între participanții la piața de energie electrică s-a întrunit la sediul ANRE, anterior audierii părților, printre altele, în vederea verificării, din oficiu, a competenței Comisiei în soluționarea cererii în discuție, în conformitate cu dispozițiile legale în materie. Potrivit an. 1 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea comisiei pentru soluționarea disputelor pe piața angro și cu amănuntul apărute între participanții la piața de energie electrică și gaze naturale, aprobat prin Ordinul președintelui ANRE nr. 61/2013, "Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) soluționează disputele pe piața angro și cu amănuntul apărute între participanții la piața de energie electrică și gaze naturale, legate de derularea contractelor din domeniul energiei". De asemenea, conform O.U.G. nr. 33/2007, ANRE este autoritate administrativă autonomă abilitată potrivit art. 9 alin. (1) lit. j) să exercite "controtul cu privire la respectarea de către operatorii economici din sectorul energiei electrice și termice a reglementărilor emise, a obligațiilor prevăzute de legislația națională și de legislația Uniunii Europene în domeniu, a sistemului de prețuri și tarife în vigoare și aplică sancțiuni în cazul nerespectării acestora. Având în vedere că disputa a apărut între doi participanți la piața de energie electrică în legătură cu derularea contractului de vânzare/cumpărare a energiei electrice tranzacțioate pe piața centralizată pentru serviciul universal nr. C1436/15.12.2016, respectiv legată de interpretarea unor clauze din contractul-cadru, în mod corect instanța de fond a reținut că ANRE a fost competentă să o soluționeze. Înalta Curte va respinge și ultima critică a recurentei-reclamante prin care se susține lipsa de imparțialitate și independență a membrilor Comisiei prin raportare la emiterea procesului-verbal de constatare și sanționare a contravențiilor nr. x/01.03.2017, având în vedere că pentru încheierea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor a fost desemnat din partea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei agentul constatator E., persoană care nu a făcut parte din componența "Comisiei de soluționare a disputelor pe piața angro și cu amănuntul apărute între participanții la piața de energie electrică", Hotărârea nr. 1/04.04.2017 fiind semnată de Preșdintele Comisiei F.. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,