ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 590/2020

Ședința publică din data de 5 februarie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016 la data de 23.12.2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) a solicitat anularea Deciziei nr. 1316/02.08.2016 emisă de acesta din urmă, pentru următoarele motive:

- prin cererea de plată nr. x din 02.02.2016 a solicitat plata prejudiciului provocat la autoturismul său în valoare de 3237,93 RON dovedit cu Devizul estimativ nr. x din data de 04.08.2015;

- plata costului de devizare pentru eliberarea devizul estimativ în valoare de 100 RON dovedit cu Factura Seria x nr. x din data de 04.08.2015;

-plata pagubelor produse pentru lipsa de folosire a autoturismului avariat, pagube evaluate paușal, în valoare de 10 RON/zi;

- alternativ(în subsidiar) la punctul 3., plata pagubelor produse pentru lipsa de folosire a autoturismului avariat,(pagube dovedite cu chitanțe și facturi).

În argumentele expuse a arătat că, prin prezenta contestă valoarea stabilită pentru autoturismului său, în sensul că valoarea de piață a autoturismului este de 5033 RON.

Societatea de asiguri B. nu a făcut o constatare completă iar legea nu permite asigurătorului B. sa stabilească o valoarea paușală a autoturismului său și să folosească o valoare medie(o valoare standard) pentru autoturism. De asemenea, nu s-a consemnat și nu s-a evaluat dotările suplimentare și starea autoturismului, astfel:

- valoarea de piață a autoturismului a fost intenționat subevaluată cu 3406,76 le în timp ca valoarea reparațiilor a fost supraevaluată de B. și FGA.

- devizul estimativ în valoare de 3237,93 RON din data de 04.08.2015 prezentat, deviz făcut pe baza constatări pagubelor de către B., reprezintă în fapt 64% din valoarea autoturismului.

- prin neevaluarea dotărilor, din ignorarea stării tehnice, prin ignorarea valorii de întrebuințare a autoturismului, B. a diminuat artificial valoarea autoturismului cu 3406,76 RON, forțând obținerea unei daune totale pentru un accident minor care a afectat numai farul din față dreapta și ușor piesele din imediata apropiere;

- decizia trebuie casată și FGA trebuie obligată să rezolve dosarul conform legii;.

- diminuarea cu 25% a despăgubirii nu este actuală și nu este legală deoarece a predat autoturismul avariat la dezmembrat în data de 26.09.2015 la firma SC. C. S.R.L. din Dumbrăvița fără a primi nici un ban pentru predare;

- reclamantul a primit numai un Certificat de distrugere Nr. 512 din 26.09.2015 cu care a putut radia autoturismul predat și distrus;

- cele două certificate dovedește că valoarea epavei este de 0 RON și astfel despăgubirea trebuie plătită integral nu așa cum a reținut B.(100% - 25%(epava)= 75%)

Susține in continuare că pârâții au provocat predarea epavei la dezmembrare exagerând valoarea ei și refuzând să accepte reparația autoturismului.

Pe cale de consecință reclamantului i s-au provocat pagube materiale legate numai de autoturismul în sine în valoare de 5033 RON, valoare care este valoarea de piață reală stabilită cu ajutorul a 20 de oferte concrete de vânzare de pe pagina de internet www.x.ro. De asemenea, nu s-au calculat și plătit costurile cauzate de eliberarea Devizului estimativ din data de 04.08.2015 în valoare de 3237,93 RON.

Firma S.C. D. S.R.L.. a cerut și a primit costuri în valoare de 100 RON numai pentru a elibera un deviz estimativ.

Prin prezenta contestație solicită să se stabilească cuantumul pagubei determinată de imposibilitatea utilizării autoturismului avariat timp de peste 553 de zile.

În drept, reclamantul a invocat art. 51-2 din Norma 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidentare de vehicule.

La data de 25 ianuarie 2017, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel Buurești, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilĂ nr. 3619 din 10 octombrie 2017, a admis în parte, contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților și, pe cale de consecință, a anulat în parte decizia nr. 1316/02.08.2016 emisă de pârât în ce privește art. 2 referitor la respingerea cererii de plată a sumei de 4.514,25 RON, a obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantului în ce privește suma de 4.514,25 RON respinsă, conform considerentelor prezentei hotărâri și să motiveze corespunzător decizia ce se va emite și a respins celelalte pretenții solicitate de reclamant.

Totodată, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 50 RON către reclamant.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva sentinței civile nr. 3619 din 10 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au promovat recurs atât reclamantul cât și pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, în condițiile art. 483 C. proc. civ.

În prealabil, Înalta Curte, constată că, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant A. a invocat generic prevederile art. 488 C. proc. civ. însă, din lecturarea argumentelor prezentate în susținerea cererii de recurs, acestea pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea detaliată a contextului raportului juridic fiscal litigios, recurentul-reclamant a punctat îndeosebi aspectele care vizează nelegalitatea sentinței, susținând că instanța de fond a încălcat normele de drept material, respectiv dispozițiile legale care reglementează Legea nr. 231/2015, modificată și Norma nr. 23/2014.

Astfel, prin argumentele prezentate în susținerea motivelor de nelegalitate, recurentul a făcut trimitere la normele de drept prevăzute de art. 2 pct. 3 din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraților care precizează "3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

A precizat că instanța de fond nu s-a aplecat asupra acestor dispoziții clare, respingând în mod nelegal solicitarea recurentului, arătând că sentința atacată este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul unei interpretări superficiale și vădit eronate a situației de fapt și a probelor administrate în cauză, precum și a unei greșite interpretări și aplicări a legii de către aceasta.

În continuare, recurentul a susținut că, în mod greșit prima instanța nu a aplicat în ceea ce-l privește pe recurent dispozițiile legii prinvind obligațiile și drepturile pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților.

Instanța de fond în mod greșit a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a autoturismului avariat și nereparat, în condițiile în care recurentul -reclamant a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar iar perioada lipsei de folosintă depășește 900 de zile.

Instanța de fond nu a analizat actele depuse de recurentul-reclamant la dosarul cauzei și nici nu a analizat pretențiile solicitate pentru lipsa de folosință a autoturismului.

În opinia recurentului, prima instanță, în mod greșit a achiesat la apărările pârâtului și nu a observat că suma de 1626,24 RON (respectiv valoarea autoturismului) este nereală și nejustificată, conform actelor depuse la dosar.

Recurentul-reclamant a mai criticat sentința atacată și sub aspectul reținerii greșite de către instanța de fond a faptului că nu a solicitat anularea Deciziei nr. 1316/02.08.2016 emisă de intimat ci doar îndreptarea acesteia.

Astfel, susține recurentul, instanța de fond nu a stabilit despăgubirile legale ce decurgeau din Polița RCA eliberată de B., conform pretențiilor expuse în contestația formulată.

Nu in ultimul rând, instanța de fond a administrat înscrisuri de la partea adversă neconforme cu originalul, eludând în acest fel dispozițiile legii.

Față de cele expuse, recurentul -reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și, rejudecând cauza, admiterea în totalitate a actiunii formulate de reclamant.

La rândul său, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin recursul promovat împotriva aceleiași sentințe, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea, în parte, a hotărârii, rejudecarea cauzei și respingerea în totalitate a contestației formulate de reclamant.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat recurentul-pârât a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit prevederile art. 51 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 si ale art. 21 din Norma ASF 23/2014, aplicabilă la data producerii accidentului, astfel că valoarea maximă de despăgubire ar fi fost în cuantum de 1.219,68 RON.

În esență, a susținut că în cadrul instrumentării dosarului de dauna s-a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 51 alin. (9) si 10 din Ordinul ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cărora, în stabilirea despăgubirilor in cazul avarierii sau distrugerii vehiculelor.

In stabilirea valorii vehiculului la data producerii accidentului au fost avute in vedere dispozițiile art. 52 din Ordinul ASF nr. 23/2014.

In consecința, valoarea reala a vehiculului la data producerii accidentului a fost stabilita de către Fond pe baza sistemului de specialitate pentru evaluarea vehiculelor înmatriculate permanent in Romania în raport comparativ cu valorile de comercializare (coeficient cerere/oferta) de pe piața auto interna din Romania ale unor vehicule de aceeași marca, tip, model, caracteristici tehnice și dotări, an de fabricație, având un parcurs kilometri si o stare de întreținere comparabile.

Fondul de garantare acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale sale, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul si, de aceea, plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite in numele si pe seama acestuia printr-o procedura administrativa, prevăzuta de Legea 213/2015 si ale Normei 16/2015.

Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea 213/2015: "Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului".

Prin urmare FGA nu poate plăti pur și simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, si nici cele pretinse prin cererile de plată pretinse de petenti, ci este obligat să facă propria evaluare și să acționeze diligent cu sumele care ii stau la dispoziție, respectând principiul echității si rezonabilității, fapt pentru care nu poate agrea preturile practicate de unitățile de specialitate daca se observa o discrepanta majoră intre prețurile sau tarifele practicate de acestea.

Raportat la cele învederate, față de faptul ca FGA nu este un asigurător si nu reia ope legis obligațiile vreunui asigurător in faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolventei unui asigurător, a faptului că FGA este obligat sa se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit si a faptului că legiuitorul l-a obligat să facă propria analiza si propria instrumentare a dosarele de dauna, consideră că a procedat cu respectarea prevederilor Legii 213/2015 si a Normei 16/2015, acordând despăgubirea în baza unei atente analize, astfel că, între prestația ce se impunea a se executa pentru a aduce autovehiculul în starea anterioara accidentului și valoarea acesteia să existe un echilibru just, care respectă principiul echității și rezonabilității în soluționarea tuturor cererilor care ne sunt adresate.

1.4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a formulat întâminare la recursul promovat de pârâtul Fondul d eGaratare a Asiguraților în cauză prin care a solicitatat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguarților a formulat întâmpinare la recursul promovat de reclamantul A., prin care a solcitat respingerea recursului ca nefonat.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 19 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursurilor la data de 5 februarie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., Față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu prioritate excepția tardivității formulării cererii de recurs, invocată din oficiu, a cărui analiză este prioritară față de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte constată că excepția este neîntemeiată, sens în care o va respinge ca atare.

Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, se constată că sentința atacată a fost comunicată personal recurentului, la data de 14 noiembrie 2017, iar a recursul a fost declarat la data de 30 11. 2017 (email dosar recurs, înregistrat în data de 04 .12. 2017), în termenul legal de 15 zile.

Constatând că recursul a fost declarat în termenul imperativ prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează să decidă în sensul respingerii excepției invocate, ca neîntemeiată.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării cauzei cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursurile de față de față sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate expuse în cererea de recurs promovată de reclamant

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că prin motivele de recurs nu sunt aduse critici efective hotărârii primei instanțe, fiind reiterate considerațiunile reclamantului vizând nelegalitatea Deciziei nr. 1316/02.08.2016 emisă de pârât, în manieră evident similară cu aspectele înfățișate deja prin cererea de chemare în judecată.

Soluția pronunțată de instanța de fond reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu elementele de fapt ale speței, prin prisma cărora judecătorul a ajuns la concluzia că actul administrativ atacat este nemotivat, că "motivarea actului administrativ reprezintă o garanție împotriva arbitrariului, neputând fi limitata la concluzia autorității, fără prezentarea elementelor concrete avute în vedere, a raționamentului care a condus la această concluzie, elemente care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate".

În plus față de considerentele avute în vedere de judecătorul fondului și prin raportare la criticile recurentului în sensul că, în mod greșit prima instanța nu a aplicat în ceea ce-l privește dispozițiile legii prinvind obligațiile și drepturile pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților precum și faptul că, instanța în mod greșit a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a autoturismului avariat și nereparat, în condițiile în care a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar iar perioada lipsei de folosintă depășește 900 de zile, formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Motivarea actului administrativ constituie, într-adevăr, o veritabilă condiție de validitate a acestuia, o garanție împotriva conduitei arbitrare a autorităților publice, menită să asigure posibilitatea verificării limitelor exercitării puterii lor discreționare.

Din actele dosarului, reiese că reclamantul a învestit însă instanța cu o acțiune în contencios administrativ, care nu se limitează la examinarea legalității formale a actului administrativ, pentru că sancțiunea juridică a nulității actului poate fi aplicată numai cu condiția existenței unei vătămări produse părții într-un drept sau într-un interes legitim, așa cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin.,(1) și (1

1

) din Legea nr. 554/2004.

Verificarea vizează, așadar, temeiurile și efectele deciziei administrative prin prisma unui echilibru rezonabil între interesul public și cel privat, pentru că raportul de drept administrativ este caracterizat de preeminența interesului public, definit în art. 2 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 554/2004 ca fiind interesul ce vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare și realizarea competențelor publice.

Tocmai de aceea, amploarea și detalierea motivării unui act administrativ se analizează în dependență cu natura acestuia și cu circumstanțele cauzei.

Din această perspectivă, sentința recurată este la adăpost de orice critică, pentru că prima instanță a analizat temeiurile și efectele măsurii precum și vătămarea produsă, prin prisma faptului pârâtul nu a analizat deloc celelalte două cereri cu privire la contravaloarea devizului și despăgubirile pentru lipsa de folosință astfel că instanța nu se poate pronunța în mod direct asupra acestor cereri, în lipsa unei minime justificări din partea pârâtului care să poată fi analizate de către instanța de judecată.

Justețea raționamentului juridic aplicat a fost, de altfel, confirmată prin faptul că instanța de contencios administrativ nu are posibilitatea de a analiza în mod direct temeinicia cererii privind pretențiile pentru lipsa de folosință a bunului avariat potrivit art. 46 din Norma nr. 23/2014 întrucât pârât în prezenta cauză este Fondul de Garantare a Asiguraților care funcționează în baza Legii nr. 213/2015 și nu B. S.A.

Din perspectiva criticilor recurentului referitoare la cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești (așa cum a fost prezentată opinia recurentului) este de precizat că nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Totodată, este de menționat că instanța nu este ținută de sensul literal al termenilor folosiți de parte, ci este datoare să aibă în vedere scopul real urmărit prin exercitarea dreptului la acțiune.

Nu în ultimul rând, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Din verificarea considerentelor hotărârii atacate nu se poate concluziona că instanța și-a însușit doar argumentele intimatului, dimpotrivă prima instanță a ținut cont de toate împrejurările cauzei și a analizat situația nelegalității actului administrativ atacat din perspectiva criticilor invocate.

Pe de altă parte, împrejurarea că motivarea sentinței conține erori de redactare nu poate conduce de plano la nelegalitatea acesteia.

Acțiunea cu care a fost învestită prima instanță a vizat verificarea legalității Deciziei nr. 1316/2016 emisă de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților prin a fost admisă cererea de plată formulată de reclamant pentru suma de 1.220 RON și respinsă cererea de plată cu privire a suma de 4.514,25 RON.

Din actele dosarului reiese că, la data de 17.06.2015, a avut loc un accident de circulație din culpa conducătorului autor cu nr. de înmatriculare x care avea încheiată polița RCA nr. x emisă de B. S.A.

În cadrul instrumentării dosarului de daună, din analizarea documentației aferente, a reținut pârâtul că în temeiul art. 51 alin. (9) din Norma 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse din accidente de vehicule, suma de 4.514,25 RON excede valorii maxime care poate fi acordată cu titlu de despăgubire, așa încât valoarea maximă de despăgubire ce poate fi acordată este în cuantum de 1.219,68 RON.

Din această perspectivă Înalta Curte apreciază că este corectă soluția sentinței supusă examinării instanței de control judiciar, criticile reclamantului vizând neconcordanța celor reținute de instanța de fond cu privire la punctul 1 din actul administrativ contestat, reiterate de altfel și ca motive de recurs, însă acestea nu sunt nici suficiente și nici concludente pentru a se aprecia că soluția instanței de fond poate fi reformată.

În contextul faptic reținut în cuprinsul prezentei decizii, soluția de menținere a art. 1 din decizia nr. 1316/02.08.2016, pronunțată de prima instanță, reprezintă o consecință logică, firească, Curtea de apel confirmând legalitatea consultării sistemului de date E., potrivit textului art. 51 alin. (12) și al art. 52 alin. (2) din Norma 23/2014 care permite stabilirea valorii pe baza sistemelor de specialitate, fără a fi definite.

Într-adevăr, instanța a conchis, în sensul că suma de 1.626,24 RON este stabilită în mod aleatoriu, fără nici o justificare având în vedere că pârâtul nu a explicat în ce constă cuantumul sumei pe care a apreciat-o ca fiind valoarea de piață medie a autovehiculului și pe baza căror elemente a stabilit acest cuantum, însă toate, considerentele expuse în continuare converg către concluzia instanței de fond.

E. care este o bază uniformă acceptată de toți asigurătorii și de unitățile de reparație Service și care furnizează date pentru toate părțile implicate în procesul de prelucrare a daunelor auto, prin urmare nu este nelegală verificarea documentelor prin prisma acestui sistem certificat și acceptat.

Pârâtul a procedat și a analizat cererea reclamantului și a înscrisurilor depuse de acesta și a înscrisurilor existente în dosarul de daună preluat de la asigurătorul B. S.A., în baza prețurilor furnizate de acest sistem.

Soluția de admitere, în parte, a acțiunii reclamantului are la bază două premise aceea că pârâtul FGA nu este un asigurator și nu preia ope legis obligațiile unui asigurator în faliment ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unei asigurator și în această calitate are dreptul conform art. 13 alin. 3 din Legea nr. 213/2015 și a art. 21 alin. 2 din Norma nr. 16/2015, de a face propria analiză și propria instrumentare a dosarelor de daună, acordând despăgubirea cu respectarea principiului echității și ținând cont de modul de constituire a resurselor sale financiare.

În esență, instanța de fond a recunoscut dreptul autorității pârâte de a cenzura cuantumul despăgubirii solicitate la un plafon care a fost apreciat rezonabil fiind astfel menținută prin soluția de respingere art. 1din decizia contestată, dispoziție prin care a fost admisă la plată suma de 1.220 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii conform art. 52 alin. (12) și art. 52 alin. (1) și alin. (2) din norma ASF 23/2014, prin raportare la o valoare de piață a autovehiculului avariat aparținând reclamantului.

Ca atare, critica recurentului cu privire la faptul că instanța de fond nu a analizat actele depuse de acesta la dosarul cauzei, nu a analizat pretențiile solicitate, achiesând la apărările pârâtului și nu a observat că suma de 1.626,24 RON (respectiv valoarea autoturismului) este nereală și nejustificată, conform actelor depuse la dosar, nu poate fi reținută.

Înalta Curte reține că valoarea autovehiculului, în funcție de care se stabilește valoarea despăgubirii care se cuvine asiguratului în caz de daună totală este valoarea acestuia la momentul producerii accidentului, valoare care se stabilește ca valoare medie de piață față de ofertele existente pe piață pentru marca respectivă, raportat la anul fabricației și numărul de kilometri înregistrați, respectiv indicatorii de uzură folosiți în mod curent în procesul de cerere și ofertă a pieței autovehiculelor.

Prima instanță a procedat la verificarea situației de fapt astfel cum a fost dedusă din actul atacat și din documentația administrativă atașată, neputând face, așa cum indică recurentul, propria judecată de valoare asupra calculelor prezentate de acesta și cu exclusivitate de apreciere în acest domeniu.

Recurentul-reclamant a mai invocat faptul că nu a solicitat anularea Deciziei nr. 1316/02.08.2016 emisă de intimat ci doar îndreptarea acesteia, în senul că instanța de fond ar fi trebuit să stabilească despăgubirile legale și cuvenite așa cum reiese din polița RCA eliberată de B..

În acord cu cele reținute de instanța de fond, verificând cererea de plată formulată de reclamant se constată că reclamantul a solicitat plata sumei totale de 5733,93 RON reprezentând: suma de 3237,93 RON contravaloare costuri reparații; 100 RON costuri contravaloare deviz; 2.360lei lipsă de folosință (10 RON/zi).

Pârâtul, în decizia contestată a antamat doar prima solicitare cu privire la contravaloarea costurilor reparațiilor fără să se pronunțe cu privire la celelalte două cereri.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, orie persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

În opinia Înaltei Curți, a accepta punctul de vedere al recurentului, în sensul celor arătate de acesta ar însemna ca judecătorul învestit cu soluționarea acestui litigiu de contencios administrativ să creeze o nouă normă juridică, aspect ce s-a apreciat că nu este în competența sa.

Contestarea actului administrativ are semnificația unei cereri de anulare totală sau parțială a acestuia, chiar dacă reclamantul nu au arătat expres în cerere această împrejurare, astfel că instanța a argumentat clar că nemotivarea actului atacat este diferită de cea în care autoritatea publică analizează efectiv cererea de plată, își motivează în fapt și în drept soluția. Doar în ipoteza motivării actului se poate dispune obligarea în mod direct, a autorității, la plata sumelor pretinse prin cererea de chemare în judecată, potrivit art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate invocate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților

Recursul este nefondat în sensul și pentru cele în continuare expuse.

Pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se întâlnesc, exempli gratia, în situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în speță, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Cererea de recurs întemeiată pe acest motiv de casare trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei casare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere, neputând forma obiect al analizei acestei instanțe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate.

Așadar, în lipsa unor repere legale, obiective care să fundamenteze operațiunea de diminuare a costului reparațiilor față de cel rezultat de documentule justificative aflate la dosarul cauzei, prima instanță a conchis în mod corect că nu poate cenzura actul administrativ sub aspectul legalității dar nici sub aspectul oportunității admiterii în parte a cererii de despăgubire și nu poate verifica dacă într-adevăr pârâtul s-a raportat la criterii obiective și echidistante, asigurând o despăgubire justă, rezonabilă, verificare ce se impune a fi făcută în raport de argumentele invocate de pârât.

În concret, raportat la cele reținute, Înalta Curte apreciază că sunt neconcludente argumentele recurentului-pârât, în sensul că nu este un asigurător si nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător in faliment, respectiv că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care Fondul este constituit si, ca atare, este obligat să facă propria analiza si propria instrumentare a dosarele de dauna, întrucât analiza efectuată nu are la bază criterii legale, obiective, care să îl îndreptățească să ignore costul reparațiilor, așa cum a fost stabilit pe baza documentului eliberat de unitatea specializată de service, act care trebuia avut în vedere la stabilirea cuantumului pagubei, în temeiul art. 51 alin. (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

Înalta Curte reține, la rândul său, în sensul că prevederile art. 2 din Legea nr. 213/2015, fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător garantând astfel plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5.

Interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, impune concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare, așa fiind, demersul acesteia de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care îl apreciază serios, rezonabil, în virtutea principiului echității, fără o justificare reală, nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță, întrucât nu este întemeiat pe nicio normă legală.

În consecință, Înalta Curte nu poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat și la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursurile formulate de reclamantul A. și de pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3619 din 10 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului reclamantului invocată din oficiu.

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. și de pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3619 din 10 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 februarie 2020.