ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5836/2020

Ședința publică din data de 05 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 14 iulie 2017, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, au solicitat:

- obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov (cel din urmă pentru reclamantul D.), în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 să emită ordine de salarizare: începând cu data de 09 aprilie 2015 până la data de 30 noiembrie 2015 prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON și începând cu data de 01 decembrie 2015 până la data de 01 octombrie 2016 prin raportate la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015;

- obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov (cel din urmă pentru reclamantul D.) la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, respectiv restituirea pentru fiecare lună, începând cu data de 09 aprilie 2015 până la data de 01 octombrie 2016, a diferenței dintre venitul pe care l-ar fi obținut potrivit Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizația calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, respectiv 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015) și venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referință sectorială mai mică), sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective,

- în subsidiar, obligarea pârâților să procedeze la plata în favoarea reclamanților a diferențelor de salariu dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 405 RON și venitul efectiv plătit, începând cu data de 09 aprilie 2015 până la data de 30 noiembrie 2015 prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON și începând cu data de 01 decembrie 2015 până la data de 01 octombrie 2016 prin raportate o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000.

Prin sentința civilă nr. 9206 din 12 decembrie 2017 Tribunalul București a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competenta de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ si Fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 26 ianuarie 2018, sub același număr.

Prin sentința civilă nr. 1085 din 09 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepțiile, ca nefondate,

- a admis cererea reclamanților A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov,

- a obligat pârâții să emită reclamanților un nou ordin de salarizare în mod legal, raportat la Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia CCR nr. 794/2016, ținând cont de vechimea în muncă, gradul profesional, funcția, sporurile salariale și să dispună plățile aferente, începând cu data de 09 aprilie 2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, majorare aplicabilă din 01 decembrie 2015 și să efectueze plata prin ordonatorul de credite corespunzător, cu stabilirea cuantumului exact în RON, toate actualizate cu rata inflației și dobânda legală calculate de la data scadenței până la data plății efective, cu rectificarea tuturor erorilor de calcul.

Împotriva sentinței civile nr. 1085 din 09 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov.

3.1. Pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar în urma rejudecării, respingerea acțiunii de fond.

În motivare au arătat, în esență, că soluția instanței de fond a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, fiind lipsită de temei legal, întemeindu-se pe dispozițiile legale adoptate ulterior datei de 09 aprilie 2015, fiind încălcat astfel principiul neretroactivității legii.

Recurenții-pârâți au învederat că modificările intervenite începând cu data de 01 octombrie 2016, cu privire la valoarea de referință sectorială, au fost rezultatul, în principal, a Deciziei nr. 794/15.12.2016, pronunțată de Curtea Constituțională.

Pe cale de consecință, întrucât valoarea de referință sectorială de 405 RON majorată cu 10% este aplicabilă doar începând cu data de 01 octombrie 2016, apreciază că instanța de fond a extins în mod nelegal efectele deciziei Curții Constituționale la perioada anterioară pronunțării acesteia. Au considerat că, nu se poate proceda la acordarea aceleiași valori retroactiv, începând cu data de 09 aprilie 2015, având în vedere inexistența în plată a unei indemnizații stabilită în raport de această valoare.

În plus, au susținut că s-a încălcat principiul separației puterilor în stat, atributul legiferării aparținând puterii legislative, autoritatea judecătorească fiind obligată să aplice legile în vigoare și nu să creeze norme legale noi.

Nu în ultimul rând, recurenții-pârâți au solicitat și respingerea cererilor accesorii privind actualizarea cu rata inflației și plata dobânzii legale, ca urmare a constatării capătului principal de cerere ca fiind nefondat, în virtutea principiului de drept accesorium sequitar principale.

3.2. Pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar în urma rejudecării, respingerea acțiunii de fond.

Recurentul-pârât a susținut, în esență, contrar celor reținute de prima instanță, că, în raport de dispozițiile art. 3

1

alin. (1) și alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015 și avându-se în vedere și Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale din care rezultă că, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, a fost emis actul administrativ al procurorului general al Parchetului de pe de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind salarizarea procurorilor din cadrul unităților de parchet, începând cu data de 01 octombrie 2016, avându-se în vedere noua valoare maximă de referință sectorială de 405 RON aflată în plată. Prin urmare, la data de 09 aprilie 2015, nu exista în plată, în cadrul familiei ocupaționale Justiție, nicio indemnizație brută lunară pentru procurori stabilită cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON, astfel încât nu sunt întrunite condițiile legale pentru anularea Ordinului nr. 332/2017.

Recurentul-pârât a criticat de asemenea și soluția instanței prin care s-a respins excepția inadmisibilității, considerând că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă pentru faptul că intimații-reclamanți nu au contestat, la data emiterii, actele administrative a căror anulare s-a solicitat prin acțiunea de la fond.

A susținut recurentul că, prin admiterea acțiunii, instanța de fond a încălcat și principiul neretroactivității legii, pentru că data la care se acordă drepturile salariale pretinse prin cererea de chemare în judecată se raportează la Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale. Solicitarea acordării drepturilor începând cu data de 09 aprilie 2015 este vădit neîntemeiată, de vreme ce la acea dată nu exista un salariu la care să te raportezi, acesta fiind statuat prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale.

A mai susținut recurentul-pârât că prima instanță în mod greșit a admis cererile accesorii privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație și dobânda legală.

Fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual prin Legea bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație.

Astfel, în raport cu dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Referitor la dobândă, recurentul a apreciat că dobânda moratorie nu poate fi prezumată, ci este un sistem de reparație atașat răspunderii contractuale. Având în vedere că între reclamanți și pârât nu este încheiată nicio convenție care să determine angajarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, nu se pune problema analizei întrunirii condițiilor existenței acestui tip de răspundere.

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1 Referitor la criticile recurenților- pârâți Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, raportat la conținutul acestora, în cauză nu sunt incidente aceste dispoziții, întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță.

În consecință, Înalta Curte va examina recursurile deduse judecății prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de pârâți fiind circumscrise acestui caz de casare.

Criticile de nelegalitate prin care pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov au susținut că, prin emiterea Ordinului nr. 332/27.01.2017 și salarizarea procurorilor din cadrul unităților de parchet, începând cu data de 01 octombrie 2016, avându-se în vedere noua valoare maximă de referință sectorială de 405 RON aflată în plată, au fost îndeplinite obligațiile legale ce le revin în privința stabilirii drepturilor salariale cuvenite reclamanților, vor fi respinse, ca nefondate.

Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâții au susținut că, anterior datei de 01 octombrie 2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamanților în raport de valorile de referință menționate în cererea de chemare în judecată, susținând că, la data de 09 aprilie 2015, nu exista în plată în cadrul familiei ocupaționale Justiție, nicio indemnizație brută lunară pentru procurori stabilită cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON, iar dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 se aplică numai pentru viitor.

În ceea ce privește argumentul aplicării retroactive a dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Așadar, argumentul recurentului-pârât este prezentat în mod eronat ca fiind unul care ține de temporalitatea aplicării deciziilor Curții Constituționale. În realitate, aplicare unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor și prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

În ceea ce privește data de la care se aplică valoarea de referință sectorială de 405 RON, Înalta Curte reține, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei (hotărâri judecătorești) că, într-o serie de litigii, au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor magistrați, prin raportare la această valoare de referință sectorială, cu începere de la data de 09 aprilie 2015.

Totodată, prin dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție".

Prin urmare, începând cu data de 09 aprilie 2015, reclamanții din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizații brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau și alți magistrați, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, fiind neîntemeiată susținerea pârâtului în sensul că această indemnizație poate fi avută în vedere doar de la data de 01 octombrie 2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu. Argumentul pârâtului nesocotește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice".

Înalta Curte mai reține că valoarea de referință sectorială a fost majorată cu 10% începând cu data de 01 decembrie 2015, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 293/2015.

Înalta Curte, având în vedere cele prezentate anterior, apreciază că toate criticile invocate de recurenții-pârâți privitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii, astfel cum acesta este reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1) din C. civ., sunt neîntemeiate.

În susținerea acestei opinii, se apreciază că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 respectiv la 09.04.2015, valoarea sectorială de referință în cuantum de 405 RON stabilită prin anexa VI la Legea - cadrul nr. 284/2010, era confirmată de practica judiciară în materie, iar ulterior recomandările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au reiterat că practica instanțelor judecătorești este corectă.

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referință sectorială calculată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin Ordinul nr. 332/27.01.2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit magistraților reclamanți, motiv pentru care sentința recurată va fi menținută de instanța de control judiciar, consecutiv respingerii, ca nefondate, a criticilor comune formulate de către toți pârâții.

II.2 În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile, critică invocată de către recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte constată că aspectele de inadmisibilitate invocate de pârât prin cererea de recurs nu au corespondent în obiectul și temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

Astfel, prezentul litigiu nu este subsumat prevederilor Legii nr. 284/2010, întrucât reclamanții nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci urmăresc înlăturarea inegalității de tratament, în privința indemnizației de încadrare, existentă în raport cu alte categorii de personal din sistemul justiției, aflate în situații identice, inegalitate determinată de necorelarea dispozițiilor legale privind salarizarea.

Chestiunea de drept dedusă judecății privește modalitatea de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, prin raportare la Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și la Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale.

Așadar, reclamanții nu au obligația de a îndeplini procedura plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) - Anexa VI din Legea nr. 284/2010 și nici nu sunt ținuți de dispozițiile art. 7 alin. (2) din același act normativ, în ceea ce privește termenul de 30 de zile stabilit pentru formularea cererii de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pentru lipsa plângerii prealabile.

II.3 De asemenea, Înalta Curte constată a fi nefondate și criticile aduse de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la admiterea cererii accesorii a reclamanților privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație și dobânda legală.

În ceea ce privește criticile referitoare la obligația de achitare a drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflație, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, reținând că argumentele privitoare la neincluderea acestor sume în proiecția bugetară anuală nu pot constitui temeiul refuzului punerii în aplicare a unei hotărâri judecătorești și nu reprezintă o obligație imposibil de executat de către pârât.

Înalta Curte are în vedere că dispozițiile Legii finanțelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exercițiului bugetar inițial, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 și art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli și sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului inițial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătorești definitive.

De altfel, obligația de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătorești este prevăzută de art. 2 pct. 32 din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înțelege acea "fază în procesul execuției bugetare, prin care instituția publică își asumă obligația de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătorești, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală".

În consecință, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligația de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanță cu actele normative care reglementează plata creanțelor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește obligația de plată a dobânzii legale, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Susținerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenței unei convenții între părți, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reținând că obligațiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamanților cu autoritatea ministerială, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcție și a prevederilor Statului judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziții li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plății făcute de un debitor, respectiv dispozițiile art. 1531 și următoarele din C. civ.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 alin. (3) din acest act normativ reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, situație regăsită în speța de față, în care pârâtul nu a respectat obligația de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamanților în cuantumul prevăzut de lege, respectiv prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 09 aprilie 2015, la care se adaugă, începând cu data de 01 decembrie 2015, majorarea de 10 % prevăzută de Legea nr. 293/2015.

Totodată, se va avea în vedere și că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispozițiile art. 10 din același act normativ dispun că dispozițiile art. 1535 și art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale prevăzute de legislația civilă, constatând existența obligației pârâtului de plată a dobânzii legale aferentă sumelor achitate cu titlu de diferențe salariale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov împotriva sentinței civile nr. 1085 din 09 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 noiembrie 2020.