ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5683/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1446 din data de 6 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ a respins recursurile declarate de recurenta-reclamantă Direcția Organism Intermediar pentru Programul Operațional Capital Uman - Ministerul Educației Naționale și de reclamantul Ministerul Fondurilor Europene (fost Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene) împotriva sentinței civile nr. 2940 din 13 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare Direcția Organism Intermediar pentru Programul Operațional Capital Uman - Ministerul Educației Naționale, întemeiată pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Prin întâmpinare, A. a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare și, pe fond, a solicitat respingerea acestei căi extraordinare de atac, ca nefondată.

Examinând actele și înscrisurile dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază contestația în anulare formulată de Direcția Organism Intermediar pentru Programul Operațional Capital Uman - Ministerul Educației Naționale, ca neîntemeiată.

Cu titlul prealabil, Înalta Curte arată că excepția inadmisibilității contestației în anulare invocată de A. în cuprinsul întâmpinării nu este o veritabilă excepție și o va respinge ca atare.

Contestația în anulare este întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., conform cărora,,(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...)

Din norma legală cuprinsă în art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. rezultă că acest motiv este incident în cazul în care instanța a omis să cerceteze motive de casare invocate de recurent în termen, aceasta nefiind ținută de obligația de a cerceta motive de casare ce nu au fost invocate în mod procedural, cum ar fi cele invocate prin concluzii scrise sau cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei și care nu sunt de ordine publică.

Pe de altă parte, legea are în vedere numai omisiunea instanței de recurs de a examina unul dintre motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului pe care îl sprijină.

În speță, contestatoarea susține că prin decizia atacată, instanța de control judiciar a ignorant legislația specială aplicabilă conform principiului specialia generalibus derogant, a omis normele destinate judecării cauzei apelând la norme care nu au aplicare în cauză și a trasnformat litigiul în contencios, în unul de dreptul muncii, nu a ținut cont de dispozițiile art. 22 C. proc. civ., nu a luat în considerare prejudicierea bugetului comunitar și național prin efectuarea unor cheltuieli cu încălcarea prevederilor legale și a obligat pârâtele, prin decizia dată, la plata unor sume necuvenite, ceea ce generează în fapt o neregulă, așa cum este aceasta reglementată de legislația comunitară și națională, a generat în sarcina pârâtei OIPOCU-MEC obligația pe care subscrisa nu o poate executa deoarece depășește mandatul primit din partea AM POSDRU, OIPOCU-MEC neavând nici atribuția de ordonator de credite și nici capacitatea de rambursare a sumei.

Instanța învestită cu prezenta contestație, constată că instanța de recurs a analizat și s-a pronunțat asupra motivelor de recurs indicate, însă nu în modul dorit de contestatoare, dovedindu-se neîntemeiată contestația sub acest aspect.

Astfel, cu privire la motivul de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a criticat modalitatea de apreciere a probelor (de exemplu, analizarea de către instanță a legalității actelor fără a se raporta la contractul de finanțare și la cererea de finanțare semnată și asumată integral de către reclamantă, stabilirea situației de fapt prin prisma aprecierii probelor administrate etc.) și cum aceste probe trebuiau interpretate și coroborate între ele, declarându-și dezacordul față de concluzia instanței și față de sentința pronunțată.

Instanța, analizând decizia contestată, constată că, în legătură cu aceste critici, instanța de recurs a reținut următoarele:,,...aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situației de fapt reținută de instanțele de fond și, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanța de recurs este ținută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, nemulțumirea recurentei, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanță ar fi preluat necenzurat argumentele părții adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale; nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele și probele administrate de către reclamantă au format convingerea instanței în sensul soluției adoptate și dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Prin urmare, nu se poate reține că instanța de recurs nu a expus motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, astfel încât se constată că sunt respectate exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și cele ale art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.".

Contrar susținerilor recurentei, instanța de recurs nu a nesocotit principiul rolului activ în aflarea adevărului, consacrat de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., text de lege care, în alin. (2), precizează că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, putând dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. În speță, se constată că instanța de fond a administrat toate probele necesare soluționării juste a cauzei, iar soluția pronunțată de instanța de recurs este în deplină concordanță cu situația de fapt, reținută în baza probelor administrate, și cu cea de drept, rezultată din aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

Totodată, Înalta Curte arată că din examinarea considerentelor deciziei nr. 1446/06.03.2020 se constată că în cuprinsul deciziei este explicat pe larg și motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, se arată că instanța de recurs nu este obligată să răspundă la argumentele folosite de recurentă, în dezvoltarea unui motiv de casare, ci este îndreptățită să grupeze aceste argumente, pentru a răspunde printr-un considerent comun.

Nemulțumirea contestatoarei față de soluția dată argumentelor sale aduse în susținerea cererii nu se poate analiza în cadrul contestației în anulare, pentru că astfel s-ar ajunge la reanalizarea unor aspecte de fapt și de drept ce au intrat în puterea lucrului judecat. Fiind o cale extraordinară de atac, admisibilă în condiții expres și limitativ prevăzute de lege, în prezenta contestație în anulare nu se poate proceda la o reanalizare a fondului cauzei.

Natura juridică a contestației în anulare este aceea de cale extraordinară de atac de retractare, ceea ce presupune că titularul acesteia este ținut să-și conformeze conduita procesuală la dispozițiile prin care sunt reglementate condițiile și motivele exprese și limitative pentru care se poate formula o astfel de cale de atac. Așadar, contestația în anulare este admisibilă exclusiv în cazurile stabilite expres și limitativ prin dispozițiile art. 503 C. proc. civ., alte pretinse neregularități neputând fi invocate prin acest mijloc procesual.

În această ordine de idei, este de observat faptul că în prezenta cauză, contestatorul și-a fundamentează demersul procesual pe motivul contestației în anulare reglementat de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., anterior citate.

În raport de configurația juridică a motivelor invocate, aplicarea lor concretă în cauză ar presupune ca instanța de recurs, respingând recursul, să fi omis să cerceteze vreunul dintre motivele de recurs invocate de recurent în termen.

Revenind la analiza incidenței motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte notează că acesta vizează analiza motivelor de recurs, astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanței de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de recurentă. Pe de altă parte, cercetarea la care face trimitere textul de lege, fără a fi interpretată ca obligând instanța să răspundă în parte tuturor argumentelor, trebuie să constituie o examinare în mod real a criticilor supuse controlului judiciar. Or, din analiza comparativă a cererii de recurs și a considerentelor deciziei contestate rezultă că aceste exigențe sunt pe deplin satisfăcute în cauză, neputând fi primită susținerea contestatoarei în sensul că instanța nu a răspuns cererii sale de recurs.

În egală măsură, Curtea a demontat susținerile recurentei din motivarea căii de atac referitoare la faptul că beneficiarul ar fi încălcat dispozițiile Ghidului Solicitantului sub aspectul cheltuielilor cu personalul și astfel ar fi prejudiciat bugetul comunitar și național. "Este fără îndoială că beneficiarul a respectat prevederile contractului de finanțare, în varianta inițială a bugetului detaliat prevăzut în anexa 2; astfel, se prevedea că sumele alocate costurilor salariale stabilite pentru echipa de proiect (prevăzute în anexa1) să fie calculate și în raport cu "numărul de ore efectiv lucrate în cadrul proiectului", în acord cu dispozițiile art. 103 și 106 din Codul Muncii, fără a se depăși plafoanele maxime decontate, prevăzute în Ghidul Solicitantului, condiții pe care beneficiarul le-a respectat, pârâtele nefăcând dovada unei situații contrare. Dimpotrivă, în cazul sumelor invalidate și solicitate la rambursare, prin cererea nr. x, plafonul orar de calcul, conform Ghidului, este într-un cuantum superior sumei regăsite în bugetul aprobat al beneficiarului.

În aceste condiții, nu există niciun dubiu asupra faptului că, procedând la calcularea salariilor în raport de numărul de ore efectiv lucrat în cadrul proiectului și cu respectarea legislației muncii, dar și a plafoanelor impuse de Ghidul Solicitantului, reclamanta avea dreptul la rambursarea respectivelor sume, neexistând nici un motiv plauzibil ca acele cereri să fie refuzate la plată.".

În concluzie, Înalta Curte reține că instanța de recurs a analizat în integralitate argumentele invocate de recurentă în susținerea căii de atac deduse judecății, nefiind omis niciunul dintre motivele de recurs formulate, așa încât prezenta contestație în anulare se dovedește neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea Direcția Organism Intermediar pentru Programul Operațional Capital Uman - Ministerul Educației Naționale împotriva deciziei nr. 1446 din data de 6 martie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2017, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 noiembrie 2020.