ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5599/2020

Ședința publică din data de 29 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015, reclamanta Parohia Brebu, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor religioase din România, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 3269 din 26.03.2015 prin care i-a fost respinsă cererea de retrocedare a imobilului "Casa Domnească Brebu" cu terenul aferent.

Prin sentința nr. 102 din 22 mai 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată împotriva Deciziei nr. 3269/26.03.2015 a Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparținut cultelor religioase din România, formulată potrivit Legii contenciosului administrativ și fiscal de reclamanta Parohia Brebu prin Preot Paroh A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială De Retrocedare A Unor Bunuri Imobiliare care au aparținut Cultelor Religioase din România, intervenienții în interesul pârâtei Consiliul Județean Prahova și Județul Prahova, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova și intervenientul forțat Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Brebu.

- a admis cererile de intervenție accesorie în interesul pârâtei formulate de Județul Prahova și Consiliul Județean Prahova, cât și de către Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova.

- a respins cererea de intervenție principală formulată de UAT a comunei Brebu, ca neîntemeiată.

- a respins cererea formulată de intervenienții accesorii Județul Prahova și Consiliul Județean Prahova, de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 102 din 22 mai 2018 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal 1211 din 14 martie 2018, reclamanta Parohia Brebu I prin preot paroh A. a formulat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs se referă la faptul că sentința atacată ar cuprinde motive contradictorii, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta- reclamantă afirmă că, pe de o parte, instanța de fond a reținut incidența art. 32 din Legea nr. 165/2013 care instituie un termen de decădere pentru depunerea înscrisurilor doveditoare în procedura administrativă și, pe de altă parte, a apreciată că pe parcursul judecății nu s-a făcut nicio probă a dreptului de proprietate. Așadar, pe de o parte, se apreciază că motivul respingerii acțiunii ar fi acela că nu au fost depuse acte la organul administrativ în termenul legal iar, pe de altă parte, se face o analiză a probelor depuse la instanța de judecată. Referitor la primul argument al instanței de judecată recurenta-reclamantă afirmă că ar fi contrar legii întrucât instanțele de judecată au plenitudine de jurisdicție.

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că sentința nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ.

În opinia recurentei-reclamante instanța de fond nu a analizat în integralitate suportul probator existent în cauză și la care partea a făcut referire nearătând de ce înlătură sau nu reține anumite înscrisuri, concluzii din expertiză sau declarațiile martorilor. În sentință se face referire doar la anumite probe din dosar și nu se face referire la o serie de înscrisuri indicate de recurenta-reclamantă, nu se face referire la declarațiile martorului B. și nici la conținutul declarației martorului C.. De asemenea, recurenta-reclamantă apreciază că proba cu expertiză nu putea fi înlăturată ca neconcludentă în condițiile în care a fost încuviințată. Cu privire la expertiza de specialitate topografie se mai arată că instanța de fond a reținut că concluziile acesteia nu se coroborează cu nicio altă probă și că reclamanta, prin cererea adresată Comisiei a solicitat doar retrocedarea terenului aferent clădirii iar nu suprafața identificată de 2,6572 Ha respectiv 6.166 m.p. expertiza de refacere însă, conform susținerilor recurentei-pârâte, există identitate între obiectul cererii adresate Comisiei, care s-a referit și la suprafața de teren afectată utilizării construcției în limita împrejmuirilor existente.

Un ultim motiv de recurs se referă la aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză raportat la prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În opinia recurentei-reclamante, prin sentința atacată s-au încălcat prevederile art. 4 alin. (2)-(5) din O.U.G. nr. 94/2000 și ale art. 13 din H.G.. 1164/2002. Instanța de fond a respins acțiunea apreciind că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că reclamanta ar fi deținut bunul în perioada de referință 6 .03.1945-22.12.1989 și nici modalitatea și data la care bunul a fost preluat în mod abuziv, dovezile privind preluarea cheilor de la preotul paroh nefiind suficiente. Or instanța ar fi trebuit să aibă în vedere că, potrivit prevederilor legale menționate mai sus dovada dreptului de proprietate se poate face nu doar cu titlul original ci și prin alte înscrisuri care întemeiază prezumția dreptului de proprietate sau care atestă direct sau indirect faptul că bunul a aparținut persoanei respective.

În ceea ce privește preluarea abuzivă, recurenta-reclamantă afirmă că adresa nr. x din aprilie 1962- dosar vol. I nu face dovada faptului că bunul nu aparținea Parohiei, neputând fi trasă o astfel de concluzie din faptul că în anul 1962 Arhiepiscopia Bucureștilor ar fi comunicat că nu este interesată de restaurarea clădirii. Dimpotrivă, din adresa nr. x/18.04.1968 referitoare la intenția autorităților statului de a renova clădirea "cu consimțământul Patriarhiei" rezultă că Parohia era considerată proprietară.

Se invocă, de asemenea, referatul Comitetului Regional de Istorie din 09.09.1963 prin care se propune "să se interzică cu desăvârșire cedarea monumentului unor instituții cu preocupări deosebite" și "să ne fie încredințat spre administrare și folosință". Se mai menționează și registrul inventar al Parohiei cu mențiunea că în data de 28.12.1963 Direcția Monumentelor Istorice a predat Parohiei clădirea după încheierea lucrărilor de restaurare. Această restituire a monumentului după lucrările de restaurare nu putea fi justificată decât de faptul că bunul aparținea Parohiei.

Recurenta-reclamantă se raportează și la ciorna scrisorii Preotului Paroh D. către E. în care se relatează pe larg episodul preluării abuzive a clădirii revendicate la data de 27.12.1966. În același sens este și Jurnalul hârtiilor intrate și ieșite în care este menționată scrisoarea de mai sus și este descrisă pe scurt preluarea abuzivă.

Din referatul Direcției Monumentelor Istorice din 02.11.1968 rezultă că pentru realizarea unui muzeu în clădirea revendicată "se recomandă ca pentru cedarea localului să se intervină la Departamentul Cultelor și Arhiepiscopia Bucureștilor" iar din adresa nr. x/23.12.1968 se recunoaște că înainte de demararea lucrărilor de restaurare este indicat să fie clarificată situația juridică a obiectivelor.

Recurenta-reclamantă mai invocă și declarația autentificată dată de localnicul F. care își amintește de preluarea abuzivă a clădirii.

Cât privește declarațiile de martori, din declarația martorului B. rezultă că preotul D. i s-ar fi plâns că a fost obligat să predea cheile Casei Domnești unui grup de persoane iar martorul C. relatează condițiile în care a fost preluată clădirea în anul 1966.

În opinia recurentei reclamante actul de la dosarul de la Tribunalul Prahova care cuprinde mențiunea din data de 28.12.1970 din care rezultă că o comisie alcătuită din 4 persoane oficiale ar fi preluat cheile imobilului de la preotul paroh obligându-l pe acesta să-și ridice obiectele are semnificația actului de executare a măsurii de preluare abuzivă, fiind incidente prevederile art. 4 alin. (5) din O.G. nr. 94/2000 care instituie o prezumție de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare preluare abuzivă.

În ceea ce privește dreptul de proprietate, acesta ar rezulta din următoarele înscrisuri: registrul inventar al Parohiei în care există mențiunea predării către Parohie a clădirii restaurate la 28.12.1963, registrul inventar din 01.11.1969 din care rezultă că nu operase scăderea bunului, certificatul nr. x/1997 eliberat de Arhivele Naționale din care rezultă suprafața de teren deținut de Parohie la nivelul anului 1948, extras din Lucrarea de evidență funciară din 1964 privind atriburea pe parcele de teren deținute de Parohie, declarația autentificată a localnicului F. care expune istoricul proprietății inclusiv cu referire la terenul aferent, corespondența dintre mai multe instituții referitoare la predarea către Parohie a imobilului după renovare.

Greșit s-ar susține în sentință că imobilul a fost locuința Domnitorului, deci a statului încă de la început, această afirmație fiind contrazisă de punctul de vedere exprimat de Dr. G., de catagrafia fostei mănăstiri Brebu din 1861 în care se vorbește în mod explicit de clădirea revendicată folosindu-se sintagma "case egumenești" și de expertiza specialitatea construcții care constată caracterul unitar al întregului ansamblu.

O serie de înscrisuri au fost interpretate greșit de instanța de fond întrucât acestea se refereau la exercitarea temporară a unui drept de folosință de către Ministerul Sănătății și, respectiv de către Sanatoriu TBC sau Căminul de bătrâni.

Faptul că imobilul revendicat a aparținut Parohiei rezultă din Inventarul cu averea mobilă și imobilă a comunei Brebu privind averea imobilă proprietatea comunei și în folosința Parohiei Brebu I în care imobilul revendicat nu este menționat, rezultând că el aparținea de drept Parohiei Brebu nefiind dat doar în folosința acesteia.

Nemenționarea imobilului în recensământul "borderoul populației proprietăților și exploatațiilor agricole din comuna Brebu" nu prezintă relevanță în condițiile în care acest act se referă doar la terenuri nu la construcții. Acest înscris confirmă certificatul nr. 239 eliberat de Arhivele Naționale.

Apartenența imobilului la domeniul public al Județului Prahova nu prezintă relevanță întrucât O.U.G. nr. 94/2000 permite retrocedarea unor astfel de bunuri.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând probele administrate în cauză și prevederile legale aplicabile Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În ceea ce privește primul motiv de recurs referitor la existența unor argumente contradictorii în cuprinsul hotărârii Înalta Curte constată că respectivele considerente menționate de recurenta-reclamantă nu sunt contradictorii ci sunt complementare. Instanța a reținut că recurenta-reclamantă nu a prezentat autorității publice înscrisuri doveditoare în termenul legal și oricum, în condițiile în care se trece peste acest aspect, se reține că astfel de probe concludente nu au fost depuse nici în faza judiciară. Cele două motive invocate de instanța de fond pot coexista din punct de vedere logic, aflându-se într-un raport de subsidiaritate.

Cât priește faptul că instanța de judecată are plenitudine de jurisdicție și, în consecință, trebuie să analizeze în integralitate cauza chiar dacă probele nu au fost depuse în termen la organul administrativ, Înalta Curte constată că acest argument este nerelevant în condițiile în care instanța de fond a analizat probele administrate în cadrul dosarului, exercitându-și plenitudinea de jurisdicție pe care o reclamă recurenta-reclamantă.

Referitor la ultimele două motive de recurs, între care există o strânsă legătură întrucât este vorba despre modalitatea în care instanța de fond s-a raportat la probele administrate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanța de judecată va arăta, în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul hotărârii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Așa cum s-a arătat în doctrină și în jurisprudență, motivarea unei sentințe trebuie să redea silogismul juridic care a fundamentat soluția adoptată de instanță. În motivarea soluției instanța nu are, însă, obligația să răspundă punctual la fiecare argument al părților ci poate grupa argumentele răspunzând acestora printr-un raționament juridic comun.

În mod corespunzător, în ceea ce privește probele administrate în cauză, instanța nu are obligația de a se raporta explicit la fiecare probă și de a face o analiză detaliată a fiecărui înscris administrat. Ceea ce este important este ca instanța să stabilească situația de fapt în baza probelor legal administrate și evaluarea probatoriului să se reflecte în motivarea soluției. Nemenționarea unor probe în situația în care instanța de fond le-a considerat nerelevante nu echivalează cu o nemotivare a sentinței.

Pe de altă parte, se constată că, în condițiile în care recursul este o cale extraordinară de atac care se poate formula doar pentru motivele de legalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. instanța de recurs nu poate cenzura evaluarea probelor realizată de instanța de fond, această evaluare ținând de temeinicia hotărârii nu de legalitatea stricto sensu a acesteia.

Doar în cazul unei erori fundamentale de evaluare a materialului probator, când instanța de fond s-a raportat la o situație de fapt străină de probatoriul administrat sau în vădită contradicție cu acesta, hotărârea poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, întrucât nu se mai poate considera că hotărârea a fost pronunțată în baza unui probatoriu legal administrat ci este rezultatul unei aprecieri arbitrare a instanței de fond.

Nu este, însă, cazul în speța de față, faptele reținute de instanța de fond găsindu-și suportul în probele de care a dispus aceasta.

Din acest punct de vedere se constată că în cadrul ultimului motiv de recurs recurenta-reclamantă a invocat o serie de probe și a făcut trimitere la o serie de norme legale care, în opina sa, ar fi trebuit să conducă la o soluție diferită.

În primul rând s-a făcut trimitere la o serie de înscrisuri și la declarații de martor referitoare la episodul preluării cheilor clădirii de la preotul paroh. Or, instanța de fond a reținut, cu privire la acest episod, că el nu face dovada preluării abuzive cât timp nu este, mai întâi, dovedit dreptul de proprietate al reclamantei. Într-adevăr, simplul fapt că anterior anului 1966 preotul paroh deținea cheile respectivei clădiri, îngrijindu-se de muzeul organizat acolo nu poate fi privit ca o dovadă suficientă a faptului că bunul aparținea de drept Parohiei Brebu.

Prevederile art. 4 alin. (5) din O.G. nr. 94/2000 nu sunt incidente în cauză. Potrivit acestui text de lege invocat de recurenta-reclamantă "În aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar." În speță nu s-a emis niciun act normativ sau de autoritate în care să fi fost individualizată Parohia Brebu, textul neputând fi extins și pentru faptul material de preluare a unor chei ale clădirii de la preotul paroh.

În plus, textul instituie doar o prezumție simplă care, în speță, este răsturnată de întreg materialul probator analizat de instanța de fond.

Sub acest aspect se constată că instanța de fond a făcut o analiză pertinentă a materialului probator administrat în cauză, reținând în mod corect faptul că imobilul construcție Casa Domnească a fost ctitorit între anii 1640-1690, în timpul domniilor lui Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu iar în perioada 1864-1925 a servit ca loc de odihnă pentru personalul Eforiei Spitalelor, ulterior imobilul fiind transmis în administrarea Societății TBC - copii, având destinația de sanatoriu TBC pentru copii până în anul 1961. În urma incendiului survenit în anul 1961 Ministerul Sănătății a renunțat la dreptul de folosință asupra Casei Domnești, comunicând Direcției Monumentelor Istorice că nu intenționează să mai facă vreo unitate sanitară, iar clădirea este restaurată în perioada 1961-1964 prin Direcția Națională a Monumentelor Istorice.

Toate aceste elemente de fapt, susținute de probatoriul administrat în cauză, exclud posibilitatea ca bunul să fi aparținut anterior anului 1966 (când se susține că a fost preluat în mod abuziv) Parohiei Brebu. O astfel de ipoteză este contrazisă în mod vădit de faptul că bunul a fost utilizat timp de cel puțin un secol în alt scop decât cel religios, Parohia Brebu neefectuând acte specifice unui proprietar și de faptul că autoritățile comuniste au înțeles să renoveze clădirea după incendiul din anul 1961 pe cheltuiala proprie.

Argumentul recurentei reclamante în sensul că Ministerul Sănătății ar fi exercitat doar un drept de folosință temporară nu poate fi primit dată fiind perioada lungă în care bunul a fost utilizat ca stabiliment medical și lipsa unor probe concludente care să susțină poziția părții. Recurenta-reclamantă face trimitere, sub acest aspect, la înscrisurile de la dosarul Curții de Apel vol. 1 însă se costată că aceste înscrisuri nu sunt univoce în sensul că ar fi vorba de un drept de folosință temporară (vorbindu-se chiar, în înscrisul de la fila x, de faptul că bunurile imobile și mobile rămân mai departe în proprietatea Comitetului Executiv al Sfatului Raional Câmpina) și, în niciun caz, nu confirmă existența unui drept de proprietate al Parohiei Brebu.

Punctul de vedere exprimat de Dr. G. și expertiza specialitatea construcții au fost considerate nerelevante de către instanța de fond. Or, din cererea de recurs nu se înțelege de ce ar trebui considerate relevante aceste probe în condițiile în care în ele nu se aduc dovezi referitoare la dreptul de proprietate al Parohiei Brebu asupra bunului revendicat ci se vorbește doar de caracterul unitar al ansamblului ctitorit de domnitorii Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu. Nu este vorba, așadar, de o dovadă esențială care să fi viciat în mod fundamental evaluarea probelor astfel încât nu se pune problema cenzurării soluției pentru acest motiv. Cât privește amănuntul dacă Domnitorul Țării Românești era, în perioada medievală, proprietar al Casei Domnești acest aspect nu mai prezintă nicio relevanță cât timp recurenta-reclamantă nu a fost în măsură să explice motivul pentru care imobilul revendicat a fot utilizat de autoritățile laice începând cu anul 1864 fiind, în mod succesiv, loc de odihnă pentru personalul Eforiei Spitalelor și sanatoriu TBC.

Nici celelalte înscrisuri la care a făcut referire recurenta nu sunt apte să dovedească în mod indubitabil dreptul de proprietate al Parohiei Brebu fiind vorba de detalii minore, interpretate în mod părtinitor de recurenta-reclamantă adesea contrazise de alte probe aflate la dosar.

Spre exemplu faptul că s-a considerat necesar, cu ocazia renovării, să se solicite un acord de la Patriarhie nu poate să aibă semnificația recunoașterii dreptului de proprietate al Parohiei Brebu întrucât nu se cunoaște cu privire la ce aspect se solicita consimțământul (fiind vorba de un monument cultural cu semnificație religioasă putea fi de înțeles consultarea autorităților ortodoxe în deciziile legate de respectiva clădire) și, în plus, nu se cerea doar acordul Patriarhiei ci și aprobarea unor autorități administrative din acea epocă. În plus, așa cum a punctat și instanța de fond, în răspunsul din 1962 al Arhiepiscopiei, aceasta a arătat că "nu este interesată de restaurarea clădirilor de la fosta mânăstire Brebu".

Faptul că după renovarea din anul 1963 de muzeul organizat în clădire s-a ocupat Parohia Brebu nu semnifică în mod univoc recunoașterea unui drept de proprietate mai ales în condițiile în care, anterior, bunul nu fusese folosit de autoritățile bisericești pentru o foarte lungă perioadă de timp, iar renovarea s-a realizat pe cheltuiala Statului, fără implicarea autorităților bisericești. Așa cum am arătat mai sus, nu poate fi vorba de o eroare fundamentală în evaluarea probelor care să conducă la reformarea sentinței atacate.

Argumentul recurentei în sensul că, în condițiile O.U.G. nr. 94/2000 și ale H.G. nr. 1164/2002, nu era necesară depunerea unui titlu de proprietate ci instanța trebuia să țină seama orice probă (începuturi de dovadă scrisă, declarații de martor, expertiză) care este de natură să întemeieze prezumția existenței dreptului de proprietate la data preluării abuzive nu poate fi primit întrucât, în speță, probatoriul administrat în cauză nu era de natură că conducă la o astfel de prezumție de proprietate.

Față de toate aceste considerente, în baza art. 496 din C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Parohia Brebu I prin preot paroh A. împotriva sentinței nr. 102 din 22 mai 2018 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2020.