ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5017/2020

Ședința publică din data de 8 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 22.03.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților: anularea Deciziei nr. 4482/27.02.2017 emise de pârât și obligarea acestuia la acordarea despăgubirilor în cuantum de 1.200,43 RON către service-ul S.C. B. S.R.L., precum și la acordarea cheltuielilor de judecată.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor a depus întâmpinare prin care a invocat exceptia lipsei calității procesuale active a reclamantei, având în vedere că decizia a fost emisă pe numele societății de leasing S.C. C. S.A., și nu pe numele reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 3932 din 25 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins exceptia lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată și s-a respins actiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3932 din 25 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, anularea Deciziei nr. 4482/27.02.2017 de respingere a cererii de plată nr. x/08.02.2016 cu privire la suma de 1.200,43 RON, cu consecința obligării intimatului FGA, în principal, la plata sumei de 1.200,43 RON, reprezentând contravaloarea reparației efectuate la autovehiculul cu numărul de înmatriculare x, de către service-ul B. S.R.L., iar în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 1.200,43 RON aferente cererii de plată nr. x/08.02.2016, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că la data de 12.04.2012 a încheiat polița CASCO nr. DCA x la D. S.A. pentru autovehiculul nr. x, ce face obiectul contractului de leasing financiar cu finanțatorul C. S.A., iar potrivit art. 9 din contractul de leasing, încheierea asigurării se face de utilizator, în calitate de asigurat, pe cheltuiala utilizatorului, iar în caz de daună parțială, plata indemnizației de asigurare se poate face numai după efectuarea în totalitate a reparației respective și prezentarea către asigurător a documentelor justificative, direct în contul unității service care a efectuat reparația.

Întrucât la data de 01.06.2015 a avut loc un eveniment rutier, în urma căruia autovehiculul nr. x a fost avariat, în temeiul poliței de asigurare a deschis dosarul de daună nr. x, efectuând reparația autovehiculului (daună parțială) la service-ul B. S.R.L., care a emis factura de reparație seria x nr. x în cuantum de 1.200,43 RON.

Arată că s-a adresat FGA cu cererea de plată nr. x/08.02.2016, prin care a solicitat ca plata indemnizației de asigurare în cuantum de 1.200,43 RON să se facă în contul unității reparatoare, service-ul B. S.R.L., iar prin Decizia nr. 4482/27.02.2017 emisă de FGA, cererea de plată a fost respinsă pe considerentul că suma solicitată s-ar cuveni finanțatorului C. S.A., precum și faptul că finanțatorul, în calitate de creditor de asigurări, ar fi încasat deja creanțe care depășesc plafonul de 450.000 RON.

Referitor la considerentele instanței de fond, arată că art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015 indică în mod clar care sunt creditorii de asigurări, recurenta-reclamantă apreciind că are calitatea de creditor de asigurare îndreptățit să primească despăgubirea, fiind deținătorul autovehiculului în discuție, întrucât potrivit prevederilor art. 7.7 din Codul fiscal riscurile și beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte, iar potrivit art. 6 din contractul de leasing, se arată că utilizatorul va suporta numai riscurile care nu au fost asigurate sau pe cele în care indemnizația de asigurare nu acoperă dauna.

Susține că adevăratul beneficiar al plății este service-ul auto care a efectuat reparația autovehiculului x, respectiv B. S.R.L., care a suportat contravaloarea manoperei și că posibilitatea plății despăgubirii direct către unitatea reparatoare este reglementată prin art. 58 din Norma ASF nr. 23/2014 și prin art. 23 din Norma FGA nr. 16/2015.

Pe de altă parte, arată că, în realitate, C. S.A. nu a încasat nicio sumă de la FGA, întrucât suma de 450.000 RON a fost virată către service-urile care au efectuat reparațiile la autovehiculele pentru care au existat încheiate asigurări CASCO/RCA la D. S.A..

Consideră că, în cazul falimentului unui asigurător, fiecare creditor de asigurare își va putea valorifica creanța de asigurări în limita unui plafon de 450.000 RON, neputându-se interpreta faptul că C. S.A. ar avea doar o creanță unică în cuantum de 450.000 RON. Mai mult, arată că la masa credală în dosarul de faliment al D. S.A., intimatul-pârât FGA s-a înscris cu o creanță în cuantum de 707.000.758,68 RON, aferentă tuturor dosarelor de daună preluate de la asigurătorul D. S.A., inclusiv cu creanța din prezentul dosar, aceeași sumă figurând și în dosarul penal instrumentat de DNA în legătură cu falimentul societății de asigurare.

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților: anularea Deciziei nr. 4482/27.02.2017 emise de pârât și obligarea acestuia la acordarea despăgubirilor în cuantum de 1.200,43 RON către service-ul S.C. B. S.R.L..

În speță, recurenta-reclamantă a încheiat, pentru achiziționarea autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, în calitate de utilizator, un contract de leasing cu societatea C. S.A., în calitate de finanțator, respectiv de proprietar al bunului.

Aferent acestui contract de leasing, recurenta-reclamantă a încheiat și o poliță de asigurare CASCO la D. S.A., societate care ulterior a intrat în procedura falimentului.

Având în vedere că autovehiculul a fost avariat în data de 01.06.2015, recurenta-reclamantă s-a adresat cu cererea de plată nr. x/08.02.2016 intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, care a respins-o prin Decizia nr. 4482/27.02.2017, pe motiv că în speță calitatea de creditor de asigurare o are numai societatea de leasing S.C. C. S.A., dat fiind faptul că polita de asigurare a fost cedată în totalitate societății de leasing, iar pe de altă parte, pe motiv că S.C. C. S.A. reprezintă un unic creditor de asigurare și, în această calitate, a depășit plafonul prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea normelor de drept incidente, în raport cu starea de fapt din speță, ținând cont de existența unui contract de leasing încheiat cu privire la bunul avariat, precum și de faptul că asigurarea încheiată de către utilizator pentru autovehiculul în discuție a fost cesionată în favoarea firmei de leasing.

În cauză este vorba de un contract de leasing financiar, ce reprezintă un contract de închiriere care oferă la finele lui posibilitatea achiziționării bunului contra unei valori reziduale.

Se rețin a fi incidente următoarele texte de lege, în forma în vigoare la data încheierii contractului de leasing:

- art. 9 lit. f) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing:

"Locatorul/finanțatorul se obligă: (...) f) să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing, dacă prin contractul de leasing părțile nu au convenit altfel";

- art. 10 lit. d) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing:

"Locatarul/utilizatorul se obligă: (...) d) să achite toate sumele datorate conform contractului de leasing - rate de leasing, asigurări, impozite, taxe -, în cuantumul și la termenele menționate în contract";

- art. 25 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing:

"(1) În cazul leasingului financiar utilizatorul este tratat din punct de vedere fiscal ca proprietar (...)";

- art. 296

33

alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing:

"(2) În cazul operațiunilor de leasing financiar, calitatea de contribuabil o are utilizatorul (...)".

De asemenea, se rețin și dispozițiile art. 1 alin. (1) din același act normativ, potrivit cărora:

"Prezenta ordonanță se aplică operațiunilor de leasing prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale. Locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părțile convin astfel și dacă achită toate obligațiile asumate prin contract."

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus reiese că ceea ce se transmite prin intermediul unui contract de leasing este dreptul de folosință asupra unui bun proprietatea finanțatorului, care este obligat la încheierea contractului de asigurare pentru bunul respectiv, costul asigurării fiind, însă, suportat de către utilizator.

Prin urmare, proprietarul bunului ce face obiectul contractului de leasing rămâne, până la sfârșitul perioadei de leasing, respectiv a achitării integrale a ratelor de leasing, finanțatorul, utilizatorului revenindu-i obligația de a achita ratele de leasing și primele de asigurare.

Examinând conținutul poliței de asigurare DCA x din 12.04.2012 reiese, astfel cum în mod corect a sesizat prima instanță, că la rubrica Beneficiar este menționată societatea de leasing, iar la rubrica Clauze/Mențiuni speciale anexate la poliță se stipulează că aceasta a fost cedata societății de leasing S.C. C. S.A., ceea ce conduce la concluzia că aceasta este persoana căreia urma să i se facă plata sumei asigurate.

Prin urmare, în considerarea calității de beneficiar al poliței de asigurare, S.C. C. S.A. era îndreptățită să formuleze în nume propriu cererea de despăgubire, fiind creditor de asigurări, în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, și nu recurenta din prezenta cauză, căci doar beneficiarul contractului de asigurare poate pretinde plata sumei asigurate în cazul producerii evenimentului asigurat.

Din această perspectivă, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, devin nerelevante susținerile privind faptul că despăgubirea urma să fie virată direct în contul unității service care a efectuat reparația ori că societății de leasing i se aplică sau nu plafonul de despăgubire în cuantum de 450.000 RON prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte apreciază că este nefondată susținerea recurentei-reclamante în sensul că are calitatea de creditor de asigurare, deoarece potrivit art. 9 din contractul de leasing, încheierea asigurării se face de către utilizator, în calitate de asigurat, pe cheltuiala utilizatorului, întrucât noțiunea de persoană asigurată nu este sinonimă cu cea de beneficiar al asigurării.

Tot nefondată se constată a fi și susținerea recurentei-reclamante că are calitatea de creditor de asigurare, fiind deținătorul autovehiculului în discuție, întrucât, potrivit prevederilor art. 7 pct. 7 lit. a) din Codul fiscal, riscurile și beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte.

Astfel, faptul că recurenta-reclamantă este deținătoarea bunului ce face obiectul leasingului nu o face pe aceasta beneficiar al asigurării, cu atât mai mult cu cât lit. b) din articolul evocat mai sus prevede că, în fapt, contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului, așa încât recurenta nu poate pretinde că este beneficiar al poliței de asigurare în virtutea calității de deținător al bunului.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3932 din 25 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3932 din 25 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 8 octombrie 2020.