ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4532/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de la data de 17.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 4486/27.02.2017 și obligarea pârâtului să acorde despăgubirile conform cererii depuse de către asiguratul B..

Prin sentința civilă nr. 4444 din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia FGA nr. 4486/27.02.2017 și a obligat pârâtul FGA să soluționeze cererea de plată nr. x/22.10.2015, cu luarea în considerare a motivelor sentinței și a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 4445 din 21 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, ca fiind lipsită de interes și, în subsidiar, ca neîntemeiată și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților arată că prin decizia atacată a respins contestația reclamantei pe motivul că a plătit reclamantei S.C. A. S.A. suma de 450.000 RON, care constituie plafonul de garantare pe un creditor de asigurare stabilit prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

O primă critică vizează faptul că prima instanță a respins excepția lipsei de interes a reclamantei ca neîntemeiată, reținând că FGA nu a invocat, ca argument în respingerea cererii de plată, lipsa interesului S.C. A., ci a făcut doar trimitere la interpretarea noțiunii de creditor de asigurare și la plafonul de garantare, instanța reținând că FGA a achitat către reclamantă suma de 450.000 RON și concluzionând că, în acest mod, FGA a recunoscut interesul reclamantei, deși chiar prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a recunoscut că nu are calitatea de creditor de asigurare în cazul daunelor parțiale și că cererea de plată ar fi trebuit formulată de utilizator în nume propriu.

Consideră că instanța trebuia să analizeze excepția lipsei interesului prin prisma cadrului procesual și a motivelor invocate în acțiunea promovată, or, în speță, lipsește motivarea cu privire la aceste aspecte, motiv pentru care apreciază că hotărârea instanței de fond este pronunțată cu încălcarea art. 33 din C. proc. civ., sens în care solicită casarea hotărârii atacate, admiterea excepției lipsei de interes și respingerea acțiunii pe acest considerent.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă greșita interpretare dată de către prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, criticând faptul că instanța de fond a considerat că intimata-reclamantă este creditor de asigurare și că plafonul de garantare se aplică prin raportare la contractul de asigurare.

Arată că instanța a făcut confuzie între polița de asigurare facultativă din speță, cesionată către A. S.A., și polițele de răspundere civilă obligatorie.

Consideră că interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege, întrucât nu se poate interpreta că plafonul de 450.000 RON, instituit prin aceste dispoziții, se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva C. S.A., câtă vreme textul de lege se referă la creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, sens în care invocă dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Susține că punctul său de vedere reiese din interpretarea textelor de lege respective și că plafonul de garantare prevăzut de art. 4 lit. f) din Legea nr. 213/2015 se interpretează restrictiv, textul de lege fiind aplicabil exclusiv în cazul falimentului unui asigurător.

În acest sens, invocă dispozițiile art. 10 din C. civ., art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014, art. 24 alin. (2) lit. a) și b) din Ordinul CSA nr. 11/2011, Ordinul CSA nr. 5/2010, din interpretarea cărora reiese faptul că legiuitorul a stabilit, în mod constant, limitarea sumei de despăgubire prin raportare la un eveniment/accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate prin acesta, ținând cont de faptul că FGA nu preia funcțiile unui asigurător, astfel cum prevede art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016.

Prin urmare, apreciază că interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este nelegală și încalcă mecanismul de garantare, iar pe de altă parte, conduce la concluzia că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraților, aspect neprevăzut de nicio dispoziție legală.

Susține că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei și în ceea ce privește raționamentul instanței cu privire la plafonul de garantare.

Invocă scopul înființării instituției recurente, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 213/2015, aspect pe care prima instanță consideră că l-a omis.

Arată că a recunoscut calitatea de creditor de asigurare pentru intimata-reclamantă, dată fiind cesiunea contractului de asigurare în favoarea A. S.A., având în vedere că cesiunea de creanță este un contract consensual.

Totodată, arată că dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, nu stabilesc în niciun caz calitatea Fondului de continuator sau succesor al C. S.A. - sau al oricărui alt asigurător aflat în faliment - ci statuează că Fondul este o instituție de drept public, având o funcție administrativă, în exercitarea căreia se realizează protejarea unui interes public, în sensul de a da posibilitatea creditorilor de asigurări să își realizeze creanțele de asigurări certe, lichide și exigibile din fondurile FGA, în cazul falimentului unui asigurător, urmând o procedură administrativă, necontencioasă.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 4486/27.02.2017 emisă de pârât.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat acest motiv de casare în raport cu soluția dată de către prima instanță cu privire la excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii.

Înalta Curte constată că motivul de casare nu este fondat, având în vedere că prima instanță a prezentat argumentele logico-juridice pentru care a apreciat că excepția lipsei de interes nu este întemeiată.

Prin urmare, nu se poate reține faptul că, în ceea ce privește excepția lipsei de interes, hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

De altfel, motivele străine de natura cauzei au fost invocate cu privire la cele reținute de către prima instanță referitor la tipul de poliță de asigurare și la considerentele reținute în privința plafonului de garantare, or, examinând din această perspectivă hotărârea recurată, instanța de recurs apreciază că nu pot fi identificate elemente străine de natura cauzei. Mai mult, pentru a fi reținută această ipoteză a motivului de casare invocat, s-ar impune ca hotărârea primei instanțe să cuprindă numai elemente străine de natura cauzei, ceea ce nu este cazul.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic și gradual argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Cu toate acestea, se impune a fi subliniat faptul că prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părții, ceea ce nu este cazul în speță.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.

Referitor la critica privind soluția dată de către prima instanță excepției lipsei de interes a reclamantei, subsumată acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că prima instanță a dat o dezlegare corectă acestei excepții, având în vedere că, dată fiind calitatea reclamantei de finanțator în cadrul contractului de leasing și de persoană pe numele căreia a fost emisă decizia de respingere a cererii de plată, aceasta prezintă interes în cauză.

Astfel, prima instanță a reținut în mod corect că, în speță, chiar recurentul-pârât a recunoscut intimatei-reclamante interesul în formularea cererii de plată, respingând-o prin decizia nr. 4486/27.02.2017 pe motiv că FGA a plătit reclamantei A. S.A. suma de 450.000 RON, care constituie plafonul de garantare pe un creditor de asigurare stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și nu pentru lipsa interesului.

Totodată, în soluționarea cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a reținut nici că intimata-reclamantă nu ar avea calitatea de creditor de asigurare.

De asemenea, instanța de fond a analizat decizia pronunțată de Fondul de Garantare a Asiguraților în soluționarea cererii de plată prin prisma plafonului de despăgubire stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, și nu pentru că nu i-ar fi recunoscut reclamantei calitatea de creditor de asigurare.

Or, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. nu a formulat recurs împotriva considerentelor hotărârii primei instanțe.

Referitor la criticile privind interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea specială nr. 213/2015, din perspectiva plafonului de despăgubire, Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Totodată, Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 1968,36 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către C. S.A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii formulată de intimatul-reclamant, urmând a o încuviința, sens în care va obliga recurenta-pârâtă Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 547,40 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.A..

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4444 din 21 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 547,40 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2020.