ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4019/2020

Ședința publică din data de 30 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 05.09.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 1138/29.07.2016 emise de pârât și obligarea pârâtului la reanalizarea documentelor justificative și la emiterea unei noi decizii prin care să aprobe cererea de plată formulată pentru suma de 22.839,79 RON, creanță deținută față de S.C. B. S.A.

Prin sentința civilă nr. 517 din 20 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței civile nr. 517 din 20 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare sau casarea cu rejudecare pe fond de către instanța de recurs, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată că recurenta este o entitate economică ce are ca obiect de activitate service-auto, cu care asiguratorul S.C. B. S.A. a stabilit raporturi juridice, astfel că îndeplinește condițiile de creditor de asigurări, de beneficiar al asigurării și de persoană păgubită, în sensul Legii nr. 213/2015, respectiv al art. 2 alin. (3) și al art. 4 alin. (1) lit. a) și b), din care reiese că poate fi creditor de asigurări și o terță persoană indicată de persoana asigurată ca îndreptățită a încasa despăgubirea ca urmare a producerii riscului asigurat și căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asiguratorul-debitor urmează să îi achite sumele convenite în urma producerii riscului asigurat, ceea ce contrazice considerentele primei instanțe.

Susține că este beneficiar al asigurării și deține o creanță de asigurări aptă de valorificarea din disponibilitățile FGA, care are un raport juridic atât cu asiguratorul B. S.A., cât și cu cei patru asigurați din dosarele de daună x, x, x și y, chiar dacă nu a participat în mod direct la încheierea contractului de asigurare, întrucât și-a dat consimțământul ca efectele contractului să se producă față de ea, astfel cum prevede doctrina, deci are calitate de benficiar al asigurării în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015.

Invocă sentința civilă nr. 2261/2015 a Judecătoriei Arad, prin care s-a dispus obligarea B. S.A. să plătească S.C. A. S.R.L. cuantumul creanței de asigurări cuvenite celor 4 asigurați precum și cererile de despăgubire aflate la cele patru dosare de daună prin care asigurații au fost de acord ca asiguratorul B. S.A. să facă plata despăgubirilor în favoarea S.C. A. S.R.L., susținând că prin forma și conținutul acestor cereri de despăgubire sunt îndeplinite condițiile de validitate ale unei cesiuni de creanță, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1566 și următoarele din C. civ., având în vedere că, fiind un contract consensual, cesiunea de creanță se încheie valabil prin simplul acord de voință al părților, iar consimțământul debitorului cedat nu se cere, deoarece acesta nu este parte în contractul de cesiune, fiind necesară doar notificarea lui pentru a fi obligat să plătească creanța direct cesionarului.

Susține că acestea au fost considerentele pentru care prin sentința civilă nr. 2261/2015 s-a dispus obligarea S.C. B. S.A. la plata către S.C. A. S.R.L. a creanței de asigurări cuvenite celor 4 asigurați, având la bază atât convenția de colaborare, cât și cererile de despăgubire, care îndeplinesc condițiile unei cesiuni de creanță, sens în care invocă și dispozițiile art. 74 din Ordinul nr. 14/2011, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, art. 1284 din C. civ. privind regimul juridic al stipulației pentru altul, apreciind că această modalitate a unui contract prin care două persoane convin ca prestația debitorului să profite unei terțe persoane se aplică și contractului de asigurare reglementat de art. 2199 C. civ., caz în care asiguratul (stipulantul) poate stipula ca asiguratorul (promitentul) să plătească indemnizația de asigurare unei terțe persoane, străină de contractul de asigurare.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate, apreciind, în esență, că sumele solicitate prin cererea de plată nu reprezintă creanțe de asigurări.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 1138/29.07.2016 emise de pârât și obligarea pârâtului la reanalizarea documentelor justificative și la emiterea unei noi decizii prin care să aprobe cererea de plată formulată pentru suma de 22.839,79 RON, reprezentând 20.509,34 RON despăgubiri și 2.330,45 RON cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2014 al Judecătoriei Arad.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocate formal, nefiind menționată nicio critică ce ar putea fi subsumată acestuia și, prin urmare, recursul urmează a fi analizat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În fapt, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. este o societate de reparații auto, care la data de 10.04.2008 a încheiat cu B. S.A. convenția de colaborare nr. 5, completată prin actul adițional nr. x/05.05.2010, pentru constatarea și repararea daunelor la autovehiculele pentru care B. S.A. și-a asumat obligații contractuale prin asigurările obligatorii de răspundere civilă auto sau asigurările facultative de avarii.

Prin sentința nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

De asemenea, în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Arad a pronunțat la data de 28.04.2015 sentința civilă nr. 2261, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 214/07.10.2015 a Tribunalului Arad, prin care s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă, instanța obligând pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 20.509,34 RON cu titlu de preț neachitat și 2.330,45 RON cheltuieli de judecată.

Prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/22.01.2016, recurenta-reclamantă a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilitățile F.G.A. în cuantum de 20.509,34 RON și 2.330,45 RON cheltuieli de judecată.

Înalta Curte constată că suma de 20.509,34 RON reprezintă, în fapt, o creanță rezultată din patru facturi fiscale neachitate de către B. S.A. pentru reparațiile pe care societatea recurentă le-a efectuat unor autovehicule ce aveau încheiate polițe de asigurare cu asigurătorul B. S.A., aflat în faliment.

Prin decizia nr. 1137 (1138) din 29.07.2016 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) a fost respinsă cererea de plată pentru suma de 22.839,79 RON solicitată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin sentința recurată s-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1137 (1138) din 29.07.2016 a Fondului de Garantare a Asiguraților.

Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale unor sume pe care B. S.A. le datora unității de service cu care avea încheiat contract de colaborare și ale cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite."

Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că B. S.A. nu datorează cheltuielile aferente reparațiilor autovehiculelor și cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată decurgând din convenția de colaborare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de contravaloare a reparațiilor și de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ.

Pe de altă parte, instanța de recurs constată că nici prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și sumelor solicitate în prezenta cauză, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci diferențe de plată neachitate pentru reparațiile efectuate, în baza unui contract de colaborare, la autovehiculele asigurate de către B. S.A..

Așadar, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

În concluzie, recurenta-reclamantă nu are de dreptul de a-și satisface aceste creanțe din resursele financiare ale intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, în condițiile Legii nr. 213/2015, întrucât debitul nu are natura juridică a unei creanțe de asigurări, definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că sumele solicitate în prezenta cauză, reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate de către unitatea de service și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât recurentul-pârât să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A..

Prin urmare, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 517 din 20 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 517 din 20 februarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iulie 2020.