ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3470/2020

Ședința publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.09.2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 1664/24.08.2016, obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate prin cererea de plată, respectiv: 3.830,46 RON, reprezentând contravaloarea reparației efectuate la auto x, dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății debitului și suma de 336 RON cheltuieli de judecată, sume care au fost acordate de Judecătoria Sectorului 3 prin sentința civilă nr. 5786/28.04.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2013.

Prin sentința civilă nr. 1095 din 28 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că sentința recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 13 alin. (5) și art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 1593 - 1594 C. civ., art. 58 din Norma ASF 23/2014 și Norma 16/2015 a FGA.

A arătat recurenta că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de Garantare.

Creanțele pe care service-urile auto le au față de B. sunt creanțe de asigurări care se înscriu în categoria creanțelor prevăzute de Legea 213/2015 si pe care FGA este obligat să le achite.

Astfel, suma solicitată rezultă dintr-un contract de asigurare CASCO pe care B. 1-a avut încheiat cu clientul unității service, deținătorul auto x.

Susține recurenta că este îndreptățită să încaseze contravaloarea reparației, pe de o parte, în temeiul poliței CASCO încheiate de client cu B. pentru auto x, iar, pe de altă parte, față de dispozițiile art. 1593 si art. 1594 C. civ. (care reglementează subrogația convențională).

Dacă în cazul societăților de asigurare, emitente de polițe CASCO, care s-au subrogat în drepturile asiguraților lor și s-au îndreptat împotriva B., în calitate de asigurător de răspundere civilă al persoanelor vinovate de producerea accidentelor, se discută de o subrogare legală (art. 2210 C. civ.), în cazul service-urilor auto se discută de o subrogare convențională (art. 1593 și urm C. civ.), care are însă același efect.

De altfel, posibilitatea ca plata indemnizațiilor de despăgubire să se facă direct către unitățile reparatoare este reglementată de însăși ASF, în Normele RCA, ultima reglementare fiind în Norma 23/2014, respectiv în art. 58, care prevede că: După acceptarea ofertei de despăgubire, persoana păgubită va preciza modalitatea de plată: în numerar sau prin ordin de plată. în contul bancar personal ori în contul bancar al unității de specialitate.

Prin urmare, recurenta se încadrează în categoria persoanelor prevăzute de art. 23 lit. f) din Norma 16/2015 a FGA, dispoziții de care prima instanță nu a ținut seama și în temeiul cărora are dreptul la încasarea sumelor solicitate de la FGA.

Chiar intimatul FGA, pe site-ul său, a considerat potențiali creditori de asigurare o serie de service-uri auto, pe care le-a menționat ca atare.

Totodată, și în falimentele anterioare ale altor societăți de asigurare, service-urile auto au fost direct despăgubite de CSA, fiind acceptați ca și creditori de asigurare, prin subrogare.

În ceea ce privește contractele încheiate între service-uri și asigurători, la care face trimitere FGA, acestea nu fac altceva decât să faciliteze asiguraților repararea autovehiculelor și ridicarea lor într-un termen rezonabil, fără plata pe loc a reparației, tocmai în ideea în care plata urmează să o facă ulterior, asigurătorul direct către service.

Suma care ar urma să fie achitată nu rezultă însă, așa cum susține FGA, din contractul de colaborare al service-ului cu asigurătorul, ci din contractul de asigurare al clientului service-ului cu asigurătorul, în lipsa acestui contract de asigurare, plata neputând fi efectuată.

De fapt, beneficiarul reparației nu este asigurătorul, ci clientul, asiguratul; factura de reparație este emisă pe numele asiguratului, asiguratul semnează comanda de lucru, procesul-verbal de ridicare a autovehiculul în starea dinaintea accidentului și tot asiguratul dispune plata în contul unității service.

Că așa stau lucrurile, rezultă inclusiv din împrejurarea că, și în lipsa unui contract de colaborare între service și asigurător, asigurătorul este obligat să facă plata către service-ul care a efectuat reparația, plată care se face în temeiul poliței de asigurare.

Astfel, temeiul plăților pe care B. urma să le efectueze către service îl reprezintă contractele de asigurare obligatorie sau de asigurare facultativă încheiate de B..

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor intimatului, reluând argumentele prezentate prin cererea de recurs.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/22.01.2016, reclamanta a solicitat plata din disponibilitățile F.G.A. a sumelor la care are dreptul conform sentinței civile nr. 5786/28.04.2015 a Judecătoriei Sector 3 București.

Prin Decizia nr. 1664/24.08.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților s-a respins cererea de plată, constatând că a fost formulată de o persoană ce nu este creditor de asigurare, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat anularea acestei decizii, fiind respinsă prin sentința recurată.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond a reținut în mod greșit că reclamanta nu este creditor de asigurare conform de art. 4 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte reține că problema litigioasă în prezenta cauză, în raport de care reclamanta și-a prezentat criticile de nelegalitate a hotărârii de fond, o reprezintă stabilirea naturii juridice a creanței de care beneficiază unitatea reparatoare (unitatea de service specializată în repararea autovehiculelor avariate în urma accidentelor rutiere, ce fac obiectul asigurării) față de asigurătorul B. S.A. și eventuala opozabilitate a acestei creanțe față de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Raporturile juridice dintre unitatea reparatoare și asigurător se desfășoară în temeiul convențiilor de colaborare având ca obiect prestarea serviciilor de reparații a autoturismelor avariate în urma evenimentelor asigurate, iar nu în temeiul contractului de asigurare.

Înalta Curte constată că aceste convenții nu reprezintă doar o modalitate de decontare, ci reprezintă actul juridic în baza căruia se naște dreptul unității reparatoare la plata, de către societatea de asigurare, a contravalorii reparațiilor autovehiculelor avariate.

Or, contractul de asigurare se încheie și produce efecte între persoana asigurată (și/sau beneficiarul asigurării) și asigurător, obligând asigurătorul la repararea daunelor produse autovehiculelor ce fac obiectul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto sau al asigurărilor facultative de avarii auto. Contractul de asigurare nu dă naștere la drepturi și obligații în persoana unității reparatoare, serviciile de reparare a autovehiculelor fiind prestate în temeiul convențiilor de colaborare încheiate cu asigurătorul, convenții față de care persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite sunt terți.

Împrejurarea că persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite și-au exprimat acordul ca despăgubirile reprezentate de contravaloarea reparațiilor autovehiculelor să fie achitate de asigurător direct în contul unității reparatoare, în condițiile art. 58 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, nu conduce la schimbarea izvorului juridic al dreptului de creanță al unității, întrucât prin aceste acorduri se reglementează doar modalitatea de plată a despăgubirilor, în sensul că acestea nu mai ajung în contul beneficiarilor asigurării, pentru a fi, ulterior, achitate unității reparatoare, cu titlu de contravaloare a manoperei și a pieselor auto înlocuite.

Totodată, deși serviciile de reparații sunt prestate în beneficiul persoanelor asigurate/beneficiarilor asigurării/persoanelor păgubite, aceste prestații nu sunt asumate în temeiul contractului de asigurare, ci în temeiul convenției de colaborare încheiată de unitatea reparatoare cu asigurătorul. Prin urmare, între unitatea reparatoare și persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite nu există raporturi juridice născute din contractul de asigurare, astfel încât, chiar dacă unitatea reparatoare nu a fost despăgubită de asigurător pentru serviciile de reparații, aceasta nu se poate subroga în drepturile creditorilor de asigurări, solicitând ca obligațiile de plată ale asigurătorului să fie preluate de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Mai observă Înalta Curte că, deși între semnarea contractului de asigurare și încheierea convenției de colaborare există o legătură, în sensul că această din urmă convenție reprezintă mijlocul prin care asigurătorul își îndeplinește obligațiile pe care și le-a asumat față de asigurat cu privire la repararea autovehiculului avariat, nu se poate susține că raporturile juridice dintre societatea de asigurare și unitatea reparatoare sunt raporturi de asigurare și nici că unitatea reparatoare are calitatea de creditor de asigurare, îndreptățit la plata creanțelor prin intermediul Fondului de Garantare a Asiguraților.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar potrivit art. 11 din același act normativ, Fondul de Garantare a Asiguraților asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, sfera persoanelor beneficiare ale protecției Fondului fiind conturată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Așa fiind, instanța de control judiciar apreciază că este corectă reținerea instanței de fond, întemeiată pe prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în sensul că unitatea reparatoare (și, prin urmare, reclamanta cesionară) nu se încadrează în noțiunea de creditor de asigurare, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terță persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) și nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă).

Înalta Curte constată că textul de lege cuprinde o redactare clară, care încadrează creditorii de asigurări în trei categorii limitativ expuse, fără posibilitatea extinderii la alte persoane ori entități. Așadar, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 cuprinde o enumerare exhaustivă, nu exemplificativă, iar instanța de fond a respectat conținutul textului de lege și voința legiuitorului, care a înțeles să includă în categoria beneficiarilor despăgubirilor achitate prin fondul de garantare doar persoanele asigurate, beneficiarii asigurării și persoanele păgubite.

În concluzie, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu are de dreptul de a-și satisface această creanță din resursele financiare ale intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, în condițiile Legii speciale nr. 213/2015, întrucât debitul nu are natura juridică a unei creanțe de asigurări, definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind creanța creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă, sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1095 din 28 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iulie 2020.