ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5015/2020

Ședința publică din data de 8 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 01.03.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 3839 din 08.02.2017, emise de Fondul de Garantare al Asiguraților (F.G.A.), în urma solicitării de către reclamant a dreptului de creanță rezultat dintr-un raport contractual cu B. S.A, în baza Poliței de asigurare VIITOR nr. S/VS13/314895.

Prin sentința civilă nr. 4338 din 14 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și s-a anulat Decizia nr. 3839/08.02.2017 emisă de pârâtă, fiind obligat pârâtul să procedeze la o nouă analiză a cererii de plată formulate de reclamant.

Împotriva sentinței civile nr. 4338 din 14 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea contestației reclamantului, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată că intimatul-reclamant a depus cererea după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată pentru asigurătorul B. S.A., de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Susține că prin încheierea din data de 03.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului B. S.A., care a rămas definitivă la data de 28.04.2016, iar asigurații acestei societăți aveau posibilitatea sa depună cereri de despăgubire până la data de 28.07.2016, dacă dreptul lor de creanță exista deja. Or, intimatul-reclamant a depus cererea de plată la FGA la data de 08.09.2016.

Precizează că anterior acestei date, respectiv la data de 10.08.2016, intimatul-reclamant a transmis prin fax o adresă către FGA prin care a solicitat detalii în vederea recuperării ratelor achitate către asigurătorul B. S.A., la care i s-a răspuns cu privire la etapele ce pot fi parcurse în vederea recuperării indemnizațiilor/despăgubirilor de asigurare. Și la această dată intimatul-reclamant era decăzut din dreptul de a formula o cerere de plată la FGA.

În acest sens invocă dispozițiile art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a)-b) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Mai arată că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior, motiv pentru care apreciază că sentința recurată este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Consideră că instanța a reținut în mod greșit că, în speță, creanța s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, la data de 31.07.2015, având în vedere că art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevăd că, la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență, se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la F.G.A., iar în cazul B. acest drept s-a născut la data de 31.08.2015, respectiv data publicării în M.O. nr. 657 a deciziei ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară și declanșarea procedurii de faliment.

Precizează că art. 20 din Norma ASF nr. 16/2017 stipulează că, pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurare împotriva asigurătorului va trebui să completeze o cerere motivată, ce se poate depune între data închiderii procedurii de redresare financiară a asigurătorului, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004 în maxim 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Pe de altă parte, arată că și în cadrul procedurii de faliment sunt stipulate în legislație termene limită până la care creditorii pot formula cerere de admitere la masa credala a asigurătorului în faliment, conform art. 100 din Legea nr. 85/2014.

Susține că teza susținută de către prima instanța, în sensul că F.G.A. preia creanțele prin subrogare, este fără suport legal, acesta nefiind succesorul în drepturile și obligațiile societății de asigurare intrată în faliment, și nici fidejusor, ci acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii, având rolul de a proteja asigurații de consecințele insolvenței unui asigurator.

De asemenea, susține că teza este infirmată și de faptul că F.G.A. are în cadrul procedurii de faliment poziția de creditor de asigurare, în aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 266 și art. 267 din Legea nr. 85/2014.

Recurentul-pârât arată că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererilor de plată este un termen de decădere și nu de prescripție, imperativ, prevăzut de art. 2545 alin. (1) C. civ., ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părți și care nu este susceptibil de repunere în termen, întrucât sancțiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv.

Critică faptul că instanța de fond a reținut faptul că reclamantului i s-a încălcat dreptul la informare cu privire la data deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., având în vedere că: termenele în care se depun cereri, contestații, plângeri, sunt termene legale, iar necunoașterea legii nu poate fi invocată, conform art. 1 alin. (6) din Constituția României; nicio instituție publică nu are obligativitatea să informeze petenții cu privire la termenele legale instituite de legiuitor; ca urmare a transparenței și a scopului propus, F.G.A. a anunțat pe site-ul instituției termenele până la care se pot depune cererile de plată, iar deschiderea falimentului B. S.A. a fost de notorietate, astfel că F.G.A. nu avea obligația sa informeze asigurații cu privire la acest lucru.

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate, precum și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 3839 din 08.02.2017, emise de Fondul de Garantare al Asiguraților (F.G.A.), în urma solicitării de către reclamant a dreptului de creanță rezultat dintr-un raport contractual cu B. S.A, în baza Poliței de asigurare VIITOR nr. S/VS13/314895.

Prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul a solicitat încă din data de 31.07.2015, B. S.A., filiala Vaslui, răscumpărarea poliței de asigurare de viață, așa încât creanța nu s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, ci anterior, la data de 31.07.2017, textul de lege vizând situațiile născute ulterior procedurii insolvenței, pentru cele anterioare, FGA preluând creanțele prin subrogare, motiv pentru care a apreciat că dreptul reclamantului la analiza de către F.G.A. a cererii sale s-a născut la data de 31.07.2017.

A mai apreciat prima instanță că reclamantului i s-a încălcat dreptul la informare, componentă a dreptului la bună administrare, drept fundamental al omului, întrucât acesta nu a fost informat despre faptul că la data de 28.04.2016, a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului și nici că în termen de 90 de zile trebuia să formuleze cererea de recuperare a creanței sale la F.G.A.

Înalta Curte nu împărtășește aceste considerații ale instanței de fond.

Conform dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Prin urmare, prima instanță a apreciat în mod greșit că termenul de 90 de zile prevăzut de textul de lege de mai sus curge de la data depunerii de către intimatul-reclamant a cererii de răscumpărare a poliței de asigurare de viață nr. S/VS13/314895, iar pe de altă parte, prima instanță a indicat eronat data acestei cereri de răscumpărare ca fiind 31.07.2017, în loc de 31.07.2015 .

Din interpretarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 reiese că termenul de 90 de zile curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță.

Cum dreptul de creanță nu s-a născut ulterior momentului deschiderii procedurii falimentului, ci anterior, intimatul-reclamant avea la dispoziție, pentru formularea cererii de despăgubire adresate FGA, 90 de zile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, respectiv de la data de 28.04.2016, termen care se împlinea la data de 28.07.2016.

Or, intimatul-reclamant a depus cererea de despăgubire din disponibilitățile Fondului de Garantare al Asiguraților abia la data de 08.09.2016, cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, aspect sesizat în mod corect de către recurentul-pârât, care, pe acest considerent, a respins cererea de plată în procedura administrativă prin Decizia nr. 3839 din 08.02.2017.

Deși anterior, la data de 10.08.2016, intimatul-reclamant a formulat o cerere adresată Fondului de Garantare al Asiguraților, pentru a se informa cu privire la documentele necesare în vederea recuperării sumelor achitate către B. S.A., Înalta Curte apreciază că aceasta nu are nicio înrâurire asupra soluției din speță, în condițiile în care cererea nu respectă cerințele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv nu este motivată și nu a fost formulată pe o cerere-tip de plată, iar pe de altă parte, este formulată cu depășirea termenului până la care cererile de plată pentru asiguratorul B. S.A. se puteau depune - 28.07.2016.

Astfel fiind, nu se poate aprecia că suntem în ipoteza prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, cererea de despăgubire formulată de către intimatul-reclamant fiind depusă la data de 08.09.2016, cu nerespectarea termenului până la care aceste cereri au putut fi depuse și, prin urmare, aceasta nu putea produce efecte juridice.

În ceea ce privește încălcarea dreptului la informare al intimatului-reclamant, componentă a dreptului la bună administrare, drept fundamental al omului, de care se prevalează prima instanță, Înalta Curte constată că dreptul la informare incumbă numai autorităților statului și nu poate fi opus oricărui agent al statului, în speță recurentul-pârât nefiind o astfel de autoritate.

Dincolo de acest aspect, se constată că falimentul B. S.A. a reprezentat un element de notorietate, așa încât intimatul-reclamant nu se poate prevala de necunoașterea acestui aspect, ci era necesar să facă anumite demersuri suplimentare în vederea depunerii cererii de plată împreună cu documentele aferente în interiorul termenului prevăzut de lege.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4338 din 14 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și, rejudecând: va respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

În temeiul dispozițiilor ar. 453 C. proc. civ., va obliga intimatul-reclamant, în calitate de parte care a pierdut procesul, la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4338 din 14 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Obligă intimatul-reclamant la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 8 octombrie 2020.