ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4961/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 29 iulie 2015, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Garda Națională de Mediu - Comisariatul General și Agenția Națională pentru Protecția Mediului, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1349, art. 1382 C. civ. și art. 194 C. proc. civ., obligarea pârâtelor la plata în solidar a sumei de 1.542.460,5 RON, reprezentând prejudiciu suferit de reclamantă, precum și a dobânzii legale ce va curge de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la data achitării sumei, cu cheltuieli de judecată. 1.

Prin încheierea de ședință din data de 15 septembrie 2015, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a scos cauza de pe rol, dosarul fiind trimis spre competentă soluționare la o secție civilă a Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat la data de 25 mai 2016, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă. 1.

Prin cererea depusă la data de 2 noiembrie 2016, reclamanta a precizat acțiunea, arătând că aceasta se întemeiază pe dispozițiile art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, solicitând obligarea pârâtelor la acoperirea prejudiciului reprezentând beneficiu nerealizat. 1.

Prin încheierea din 11 ianuarie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale a acestei secții, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a aceleiași instanțe și a constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două secții, înaintând dosarul spre competentă soluționare Curții de Apel București. 1.

Prin sentința civilă nr. 7 din 23 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a soluționat conflictul negativ de competență ivit între cele două secții ale tribunalului, stabilind competența de soluționare în favoarea primei instanțe sesizate, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 28 februarie 2017. 1.

Prin notele de ședință depuse pentru termenul din 30 mai 2017, reclamanta a precizat acțiunea formulată conform solicitărilor instanței de judecată de la termenul din 2 mai 2017, sub aspectul temeiului de drept și a actului vătămător. 1.

Prin sentința civilă nr. 3400 din 30 mai 2017, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 28 septembrie 2017. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 4581 din 2 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins excepțiile necompetenței materiale și funcționale, ca neîntemeiate; (ii) a constatat că taxa judiciară de timbru datorată este în cuantum de 300 RON, a admis cererea de restituire formulată de reclamantă și a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 651,4 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru achitată suplimentar, aceasta nefiind datorată; (iii) a respins excepția tardivității invocării excepțiilor inadmisibilității cererii, pentru lipsa procedurii prealabile și a prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; (iv) a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile, invocate de pârâtele Garda Națională de Mediu - Comisariatul General și Agenția Națională pentru Protecția Mediului, ca neîntemeiate; (v) a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului; (vi) a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Garda Națională de Mediu - Comisariatul General și Agenția Națională pentru Protecția Mediului, ca prescrisă. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 4581 din 27 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, precum și a sentinței civile nr. 3400 din 30 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentințelor recurate și, în principal, admiterea excepției tardivității invocării excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea acestei excepții, ca tardiv invocată, iar în subsidiar, respingerea excepției prescripției, ca neîntemeiată și trimiterea cauzei către prima instanță, în vederea soluționării pe fond. Recurenta-reclamantă a criticat sentința civilă nr. 3400/30.05.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub aspectul modului în care această instanță a soluționat excepția tardivității completării întâmpinării, susținând în mod greșit că obiectul cererii de chemare în judecată ar fi fost stabilit de Curtea de Apel București în cadrul regulatorului de competență. În privința ambelor sentințe recurate, reclamanta a invocat greșita interpretare a prevederilor art. 204 și art. 247 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 2513 C. civ. Astfel, instanța de fond a reținut în mod greșit că excepția prescripției putea fi invocată de pârâta ANPM până la primul termen de judecată în fața instanței competente. Pârâta ANPM a luat cunoștință de cererea prin care reclamanta a completat temeiurile de drept ale cererii la data de 02.11.2016, termen la care ambii pârâți au solicitat respingerea cererii modificatoare. Potrivit art. 204 C. proc. civ., pârâții aveau obligația de a depune întâmpinare, sub sancțiunea decăderii, cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, după comunicarea cererii modificate. A susținut recurenta că, indiferent de declinările ulterioare de competență, pârâta ANPM nu a îndeplinit obligația de a depune întâmpinare în termenul prevăzut de art. 204 C. proc. civ., fiind decăzută din dreptul de a invoca excepții de ordine privată. Dispozițiile art. 204 C. proc. civ. și art. 2513 C. civ. nu permit invocarea excepției în fața instanței competente, ci la următorul termen fixat, la care părțile vor fi citate sau de care au cunoștință. La termenul din 02.11.2016, pârâta Garda Națională de Mediu a depus note scrise față de cererea precizatoare, astfel încât și pârâta ANPM avea posibilitatea și obligația de a formula eventuale apărări la acel termen, când i-a fost comunicată cererea sau, cel mai târziu la următorul termen, din 14.12.2016. Chiar dacă s-ar aprecia că nici termenul din 14.12.2016 nu era cel la care trebuia formulată excepția, nu există o justificare pentru care pârâta ANPM nu a invocat excepția prescripției la termenul următor, din 04.01.2017. În opinia reclamantei, instanța de fond a reținut în mod greșit, adăugând la lege, că dispozițiile art. 2513 C. civ. trebuie citite în relaționare cu prevederile C. proc. civ., astfel încât prescripția poate fi invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața instanței competente. Legiuitorul nu a stabilit o astfel de condiție, iar pârâta ANPM nu a fost împiedicată în niciun fel să invoce excepția prescripției. A mai susținut recurenta că instanța de fond a reținut în mod greșit că reclamanta a modificat substanțial cererea de chemare în judecată, întrucât, prin cererea precizatoare, aceasta doar a adăugat la temeiul de drept deja existent, dispozițiile Legii nr. 554/2004. Nu a existat nicio completare sau modificare în vreun fel a situației de fapt sau de drept, astfel încât, la data de 02.05.2017, la care s-a depus completarea la întâmpinare, nu existau precizări succesive ale cererii de chemare în judecată și nu se poate vorbi de o stabilire a obiectului cererii de chemare în judecată prin regulatorul de competență, cum a reținut eronat instanța de fond. În subsidiar, în măsura în care ar exista posibilitatea invocării unei excepții de ordine privată la al patrulea termen de judecată, era obligatorie formularea unei cereri de repunere în termen. Recurenta-reclamantă a criticat și greșita aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, considerând a fi fost încălcate regulile de calcul ale termenului prescripției. Sub un prim aspect, recurenta susține că excepția prescripției a fost întemeiată de pârâta ANPM pe dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, dar nu a fost motivată, iar instanța de fond a constatat încălcarea altui articol de lege decât cel invocat de pârâtă, modificând, astfel, cauza excepției invocate. Sub un al doilea aspect, recurenta a arătat că, în contenciosul administrativ, momentul cunoașterii întinderii pagubei este diferit de cel al cunoașterii actului vătămător, iar instanța de fond a confundat ipoteza prevăzută de art. 11 din Legea nr. 554/2004, în care persoana vătămată a cerut repararea pagubei împreună cu anularea actului administrativ vătămător, cu cea prevăzută de art. 19 din același act normativ, în care persoana vătămată a cerut despăgubiri după ce a cerut anularea actului. În speță, reclamanta nu a putut solicita despăgubiri în cadrul acțiunii în anularea actului, întrucât litigiul privind anularea procesului-verbal de constatare a contravenției nu permite formularea unei acțiuni în pretenții, iar prejudiciul nu putea fi cuantificat și nici determinat până la înlăturarea actului din circuitul juridic. Prin urmare, în măsura în care procesul-verbal sancționator se bucura de prezumția de legalitate, era esențială constatarea de către instanța de judecată a caracterului nelegal al actului vătămător, iar termenul de un an se calculează de la data la care instanțele au statuat definitiv asupra inexistenței unei culpe a reclamantei și a nelegalității actului administrativ. Altfel, ar fi însemnat ca reclamanta să își invoce proprie culpă în acțiunea vizând repararea unui prejudiciu. A învederat recurenta că, pentru a solicita acordarea de despăgubiri în fața instanței de contencios administrativ, este obligatorie existența unei fapte ilicite constatate de instanța de judecată, cu atât mai mult cu cât actele emise de o autoritate publică se bucură de prezumția de legalitate, iar fără anularea procesului-verbal de contravenție nu se putea solicita repararea unui prejudiciu produs de către autoritatea publică. 4. Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Protecția Mediului a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 3400 din 30 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, iar în privința recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 4581 din 27 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a solicitat respingerea, ca nefondat. 4.2. Intimata-pârâtă Garda Națională de Mediu a depus întâmpinare la cererea de recurs, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată. II. Soluția instanței de recurs II.1. Referitor la recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 3400 din 30 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.", iar potrivit art. 132 alin. (3) C. proc. civ.: "(3) Dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței judecătorești competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent." În cauză, prin sentința pronunțată de Tribunalul București, recurată de reclamantă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, iar în raport de prevederile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., anterior citate, această hotărâre nu poate fi supusă niciunei căi de atac, un astfel de demers fiind inadmisibil. Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a învederat că ceea ce s-a recurat din sentința civilă nr. 3400 din 30 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, nu este dispoziția de declinare a competenței de soluționare a cauzei, ci respingerea, prin încheierea ce face parte integrantă din sentință, a excepției tardivității, invocată de reclamantă cu privire la completarea la întâmpinare depusă de pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului, prin care s-au invocat excepții de ordine privată la al patrulea termen de judecată. Această susținere corespunde conținutului cererii de recurs, însă nu modifică concluzia inadmisibilității căii de atac, având în vedere dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora poate fi atacată cu recurs hotărârea pronunțată "în primă instanță". Or, această hotărâre este cea a Curții de Apel București, instanță care a pronunțat soluția de respingere a acțiunii, ca prescrisă și a cărei legalitate este analizată în recurs, conform art. 483 C. proc. civ. Totodată, chiar dacă, prin practicaua sentinței civile nr. 3400/30.05.2017, pronunțată de Tribunalul București, această instanță a respins excepția tardivității completării la întâmpinare, după declinarea competenței de soluționare a cauzei această chestiune a fost repusă în discuția părților de instanța competentă, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a fost soluționată prin sentința civilă nr. 4581/27.11.2017, constatându-se că invocarea excepției prescripției prin completarea la întâmpinare depusă la data de 02.05.2017 s-a făcut cu respectarea termenului prevăzut de lege. Așadar, soluția cu caracter vătămător, a cărei nelegalitate o invocă reclamanta, este cea a Curții de Apel București, care a pronunțat sentința de fond în calitate de instanță competentă, potrivit legii, iar nu cea a Tribunalului București, ale cărui statuări, anterioare declinării competenței, nu sunt menținute. Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii." Din cuprinsul textelor de lege menționate anterior, rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac. Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fi întemeiată excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 3400 din 30 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, cu consecința respingerii recursului, ca inadmisibil. II.2. Referitor la recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 4581 din 27 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal Prima chestiunea litigioasă ce face obiectul cererii de recurs privește respectarea termenului prevăzut de lege pentru invocarea, de către pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului, a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-reclamantă susținând că această excepție de ordine privată a fost invocată printr-o completare la întâmpinare depusă cu nerespectarea prevederilor art. 204 și art. 247 alin. (2) C. proc. civ. și art. 2513 C. civ. Recurenta a susținut că prevederile art. 2513 C. civ. nu prevăd posibilitatea invocării excepției prescripției în fața "instanței competente", o astfel de susținere a primei instanțe echivalând cu o adăugire la textul de lege; a mai susținut recurenta că, în raport de dispozițiile art. 204 C. proc. civ., pârâta ANPM a luat cunoștință de cererea precizatoare a acțiunii la termenul de judecată din 02.11.2016, dar a depus completarea la întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției, abia la termenul din 02.05.2017, deși mai fuseseră două termene de judecată anterioare, la 14.12.2016 și 04.01.2017. Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, textele de lege invocate de reclamantă nefiind interpretate în contextul parcursului procesual al cauzei, care a suferit declinări succesive până la momentul la care a ajuns în fața instanței competente, declinări datorate modificării cererii introductive. După cum în mod corect s-a reținut și în cuprinsul sentinței recurate, cererea introductivă de instanță a fost înregistrată de reclamantă pe rolul secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București, însă a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 și art. 1382 C. civ.. Această împrejurare a determinat o primă declinare a competenței de soluționare a cauzei, prin admiterea excepției necompetenței materiale procesuale, către secția civilă a aceleiași instanțe. Ulterior înregistrării cauzei pe rolul secției civile a Tribunalului București, reclamanta a depus o cerere precizatoare, la data de 02.11.2016, prin care a arătat că invocă prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ca temei de drept al acțiunii și a invocat excepția necompetenței materiale procesuale a secției civile a tribunalului. La termenul de judecată din 02.11.2016, instanța de fond nu a acordat pârâților un termen pentru formularea întâmpinării față de cererea modificatoare a acțiunii, ci a pus în discuție excepția necompetenței după obiect, invocate de reclamantă. Această excepție a fost respinsă, cu motivarea că este necesară discutarea în prealabil a formulării cererii modificatoare cu respectarea prevederilor art. 204 C. proc. civ. La termenul din 14.12.2016, cauza s-a amânat pentru a se efectua verificări cu privire la înregistrarea ședinței de judecată de la termenul anterior. La termenul din 4 ianuarie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a pus în discuție cererea precizatoare, sub aspectul formulării acesteia în termen și a constatat că acțiunea a fost modificată cu respectarea termenului prevăzut de art. 204 C. proc. civ.. Prin aceeași încheiere, instanța a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției civile a Tribunalului București. Admiterea acestei excepții a condus la ivirea unui conflict negativ de competență, soluționat de Curtea de Apel București în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București. După reînregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 02.05.2017, pârâta ANPM a depus completare la întâmpinare, invocând, printre altele, excepția prescripției dreptului material la acțiune. La termenul de judecată din 02.05.2017, instanța a solicitat reclamantei să formuleze precizări suplimentare ale cererii. Aceste precizări au fost depuse la termenul din 30 mai 2017, termen la care tribunalul a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București. Din înfățișarea parcursului procesual al cauzei, până la înregistrarea acesteia pe rolul instanței competente material și funcțional să o soluționeze, Înalta Curte reține două aspecte procedurale esențiale, de natură a invalida criticile reclamantei din recurs. În prim rând, nu poate fi primită susținerea recurentei, în sensul că cererea de chemare în judecată nu ar fi suferit modificări succesive ale temeiului de drept și motivelor de fapt. Aceste precizări/modificări au privit temeiul de drept al cererii, inițial fiind invocate doar dispozițiile C. civ. referitoare la despăgubirile datorate în temeiul răspunderii civile delictuale, ulterior fiind invocate și dispozițiile art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, care reglementează dreptul la despăgubiri pentru emiterea unui act administrativ nelegal de către o autoritate publică. Precizările reclamantei reprezintă o modificare esențială a cauzei cererii de chemare în judecată și au determinat calificarea litigiului, prin regulatorul de competență, ca fiind de contencios administrativ. În al doilea rând, invocarea excepției prescripției dreptului material al acțiunii în contencios administrativ trebuie să se facă în cadrul unui litigiu având această natură, iar nu al unuia civil, ceea ce presupune stabilirea prioritară a naturii pricinii deduse judecății. În speță, la termenul la care reclamanta a precizat acțiunea în fața secției civile a tribunalului (02.11.2016), instanța a considerat necesar a stabili, cu prioritate, dacă cererea precizatoare a respectat termenul de depunere prevăzut de art. 204 C. proc. civ., anterior discutării competenței material procesuale a secției civile. La termenul din 04.01.2017, stabilind că modificarea acțiunii s-a făcut în termen, secția civilă a tribunalului a constatat lipsa competenței sale de soluționare a cauzei și a sesizat instanța superioară, în vederea soluționării conflictului negativ de competență ivit între secțiile civilă și de contencios administrativ ale aceluiași tribunal. Așadar, la termenele din 02.11.2016, 14.12.2016 și 14.01.2017, în fața Tribunalului București, secția a V-a civilă, natura de contencios administrativ a pricinii nu era lămurită, întrucât, pentru a lua în considerare cererea precizatoare formulată de reclamantă, era necesar a se stabili dacă aceasta reprezintă o modificare a acțiunii inițiale și dacă sunt respectate prevederile art. 204 C. proc. civ.. Acest aspect a fost clarificat abia la termenul din 14.01.2017, iar instanța nu a acordat un termen pârâților pentru a formula întâmpinări față de acțiunea modificată, rămânând în pronunțare asupra excepției necompetenței. Înalta Curte constată că natura litigiului a fost definitiv stabilită prin regulatorul de competență, iar pârâta ANPM a depus completarea la întâmpinare la data de 02.05.2017, în fața instanței stabilite ca fiind competentă după obiect în soluționarea cauzei prin decizia Curții de Apel București. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că intimata-pârâtă ANPM nu avea obligația depunerii unei întâmpinări până la momentul la care s-a stabilit, pe de-o parte, că cererea modificatoare a acțiunii a fost depusă în termen și, pe de altă parte, că litigiul este de competența instanței de contencios administrativ și fiscal, nefiind suficientă simpla luare la cunoștință de precizarea acțiunii, astfel cum în mod eronat susține recurenta-reclamantă. Recurenta-reclamantă a susținut că prevederile art. 2513 C. civ. nu prevăd condiția formulării excepției prescripției "în fața instanței competente", însă instanța de fond nu a susținut că textul de lege ar avea un astfel de conținut. Prin sentința recurată, prima instanță a coroborat acest articol cu normele procedurii civile, dar și cu contextul procesual anterior expus, concluzionând în mod corect că invocarea excepției trebuie făcută în fața instanței competente, în cazul în care acțiunea introductivă suferă modificări față de conținutul pe care pârâții îl cunoșteau din etapa administrativă de regularizare a cererii, modificări care determină atât schimbarea naturii litigiului, cât și a competenței instanței de judecată. Înalta Curte va achiesa la aceste concluzii, constatând că dispozițiile art. 204 și art. 247 alin. (2) C. proc. civ., precum și art. 2513 C. civ., nu pot fi aplicate fără a se ține seama de modificarea, pe parcursul procesului, a pretențiilor reclamantei și a efectelor produse de aceste modificări cu privire la cauza acțiunii, natura pricinii, competența instanței de judecată și, pe cale de consecință, cu privire la termenul în care pârâții puteau formula apărări în cadrul cărora să invoce excepții de ordine privată. Prin urmare, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile reclamantei referitoare la tardivitatea depunerii de către pârâta ANPM a completării la întâmpinare, constatând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii în privința termenului în care poate fi invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune. În ceea ce privește criticile din recurs referitoare la greșita respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă, Înalta Curte le apreciază a fi, de asemenea, nefondate. Sunt neîntemeiate susținerile recurentei privitoare la greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, precum și la deosebirea de reglementare între prevederile art. 11 și art. 19 din Legea nr. 554/2004 care, în opinia recurentei, a determinat aplicarea greșită a legii în cauză. Într-adevăr, aceste texte de lege normează în cazuri diferite, art. 11 alin. (1) privește termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri depusă odată cu acțiunea în anularea actului administrativ, iar art. 19 vizează termenul acțiunii în despăgubiri formulate pe cale separată. Însă aceste articole nu pot fi analizate distinct, ci într-o modalitate congruentă, cu atât mai mult cu cât art. 19 alin. (2) fac trimitere la termenul de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Cererile prin care se poate solicita anularea unui act administrativ și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, calculat conform lit. a) - e), iar pentru motive temeinice, cererea poate fi introdusă peste termenul de prescripție amintit, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal, conform art. 11 alin. (2) din același act normativ. Dacă, însă, persoana vătămată formulează acțiunea în despăgubiri separat de acțiunea în anularea actului administrativ pretins prejudiciabil, cererea adresată instanței trebuie depusă în termenul de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de prescripție curgând de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Confuzia pe care reclamanta o face se datorează împrejurării că termenul de depunere a acțiunii, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, coincide cu termenul de prescripție de un an al dreptului material la acțiune, reglementat de art. 19 din același act normativ. Cu privire la această chestiune, prin paragraful nr. 80 al deciziei nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea unui recurs în interesul legii, a reținut că: "Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripție și nicidecum extinsă la natura juridică și la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicție cu alin. (1) al art. 19, care stabilește natura termenului ca fiind de prescripție, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanțial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ." Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate criticile recurentei referitoare la faptul că excepția prescripției, invocată de pârâta ANPM prin întâmpinare, are un conținut diferit de excepția prescripției analizată de instanță și că instanța de fond a schimbat cauza juridică a excepției invocate de pârât. Excepția prescripției dreptului material la acțiune nu poate privi decât determinarea momentului de la care a început să curgă termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, neavând legătură cu termenul de decădere prevăzut de art. 11 alin. (2) pentru depunerea acțiunii în anularea actului administrativ și repararea pagubei cauzate. Cât privește momentul de la care curge termenul de prescripție al dreptului material la acțiune, instanța de fond l-a considerat a fi cel al luării la cunoștință de actul administrativ vătămător, respectiv 08.04.2013, data întocmirii procesului-verbal de contravenție nr. x/08.04.2013 sau, cel târziu, data de 07.05.2013, când pârâta ANPM a notificat agenților economici implicați în activitatea de livrare a celor două contracte recomandarea de a nu mai efectua transporturi, având în vedere suspendarea activității reclamantei. A susținut recurenta că acest moment nu poate fi avut în vedere la calculul termenului de prescripție întrucât, până la data anulării definitive a procesului-verbal de sancționare contravențională, acest act administrativ se bucura de prezumția de legalitate, iar paguba nu putea fi cuantificată, acțiunea în despăgubiri fiind condiționată de rămânerea definitivă a soluției de anulare a actului administrativ vătămător. Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, asupra chestiunii vizând momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție stabilit de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea unui recurs în interesul legii, care, prin decizia nr. 22/209, a reținut că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia." În considerentele acestei decizii, s-au reținut următoarele aspecte relevante pentru soluționarea prezentei cauze: "78. (...) calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepție, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speța oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004. 79. (...) . Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale. (...) 89. În sistemul actualului C. civ., momentul începutului prescripției extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanța de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data nașterii dreptului la acțiune, ci și dacă titularul lui avea cunoștință ori trebuia să cunoască acest fapt. 90. În concluzie, așa cum a arătat și autorul sesizării, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia." Aplicând aceste considerente la speța de față, Înalta Curte constată că reclamanta a solicitat repararea pagubei produsă prin pierderea contravalorii transporturilor ce ar fi fost realizate în anul 2013, conform contractelor încheiate cu partenerii săi comerciali, cuantificate la suma de 1.542.460,5 RON. Or, această pagubă era cunoscută sau trebuia să fie cunoscută reclamantei încă de la data emiterii procesului-verbal de sancționare contravențională (08.04.2013) sau, în subsidiar, de la data notificării partenerilor comerciali ai reclamantei de către autoritatea publică (07.05.2013), acte care au condus la suspendarea raporturilor contractuale și, prin urmare, la neîncasarea sumelor aferente transporturilor contractate. Stabilirea caracterului nelegal al procesului-verbal de sancționare contravențională, prin sentința civilă nr. x/06.12.2013, pronunțată de Judecătoria Constanța, definitivă prin decizia civilă nr. 1259/16.12.2014, pronunțată de Tribunalul Constanța, nu a modificat în vreun fel cuantumul prejudiciului invocat de reclamantă, astfel cum a fost calculat prin cererea introductivă. Prejudiciul s-a raportat la contravaloarea transporturilor ce urmau a fi efectuate în anul 2013, conform Notificării IT015297, potrivit Contractului de brokeraj nr. CTGP 27*11/11.07.2011, din care reclamanta a scăzut sumele datorate către B. S.A., în temeiul Contractului de prestări servicii nr. x/04.12.2009. Așadar, suma pe care recurenta ar fi încasat-o din executarea transporturilor era cunoscută de societate la data emiterii procesului-verbal prin care a fost suspendată activitatea acesteia, iar soluția definitivă de anulare a actului administrativ pretins vătămător are relevanță în ceea ce privește fapta delictuală producătoare de prejudicii, însă nu determină cu necesitate condiția existenței și cuantumului pagubei. În concluzie, termenul de prescripție a formulării acțiunii în despăgubiri nu curge, în cauza de față, de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a procesului-verbal de constatare a contravenției, fiind legală soluția instanței de fond referitoare la respingerea, ca prescrisă, a cererii introduse la data de 29.07.2015. Pentru aceste motive, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 4581 din 27 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,