ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 482/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, contestatoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că dreptul la acțiune pentru plata despăgubirilor nu s-a prescris și, pe cale de consecință, să se admită cererea de despăgubire în cuantum de 43.200 RON.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3219 din 5 iulie 2018, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 10886/07.11.2017 și a obligat autoritatea pârâtă să analizeze și să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/24.05.2016 cu privire la suma de 7.000,00 RON, respingând în rest acțiunea.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea instanței de fond este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8'din C. proc. civ. -"când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Recurentul consideră că motivarea dată de prima instanță soluției de admitere în parte a acțiunii și de anulare a Deciziei FGA nr. 10886 din 07.11.2017 este greșită și contravine situației de fapt așa cum rezultă din înscrisurile doveditoare administrate ca probe în dosar, soluția fiind dată cu nerespectarea prevederile art. 2 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1) lit. d), art. 11, art. 13 alin. (3) și (6) din Legea specială nr. 213/2015, prevederile art. 2519, art. 2539 alin. (2) din C. civ. Fondul de garantare a asiguraților nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi si obligații al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A. Persoanele interesate să primească despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit au vocația de a solicita realizarea dreptului de creanță pretins în procedura specială a cererii de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și Norma ASF nr. 16/2015. Recurentul mai arată că nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul față de care se deschide procedura de faliment și nu preia riscul executării contractelor de asigurare. De asemenea, Fondul de garantare a asiguraților nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă, nu plătește în baza unei răspunderi contractuale, neavând nici un raport contractual cu creditorul de asigurare. Astfel, este evidentă greșeala pe care o conține motivarea hotărârii dată de prima instanță, care reține în mod neîntemeiat că "autoritatea publică pârâtă în mod greșit nu a avut în vedere, la soluționarea cererii reclamantei prevederile legale cuprinse în legea specială nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare ce reglementează acest raport de drept administrativ dintre societatea reclamantă și Fond si a reținut dispozițiile art. 2519 din C. civ., dispoziții ce reglementau raportul juridic dintre asigurat și asigurător". În opinia recurentului, în mod greșit, prima instanță a înlăturat argumentele prezentate de subscrisa în sensul că dreptul petentei A. S.R.L. de a cere și obține plata despăgubirii era prescris deja la data la care a sesizat Fondul de garantare a asiguraților cu cerere de plată. Termenul de prescripție de 2 ani prevăzut la art. 2519 din C. civ. se aplică strict cu privire la raporturile de asigurare/reasigurare dintre părțile contractului de asigurare/reasigurare, această normă juridică fiind de strictă aplicare și interpretare nu se poate aplica în ceea ce privește raporturile de drept administrativ care se nasc între solicitantul despăgubirii și Fondul de garantare a asiguraților, care este terț față de contractul de asigurare/reasigurare și nu se poate angaja o răspundere contractuală a Fondului. Termenul de prescripție de 5 ani prevăzut la art. 13 alin. (6) din Legea specială nr. 213/2015 se aplică strict cu privire la raporturile de drept administrativ care se nasc între solicitanții despăgubirilor din disponibilitățile FGA și Fond. în urma depunerii cererilor de plată în procedura administrativă necontencioasă. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 15.07.2012, imobilul situat la adresa str. x, loc. Gălănești, jud. Suceava, proprietatea societății A. S.R.L., asigurat la data evenimentului cu polița C. nr. x, emisă de B. S.A., a fost deteriorat ca urmare a grindinei puternice însoțită de ploaie în rafale. Urmare a avizării producerii evenimentului asigurat, a fost constituit dosarul de daună nr. x (nr. unic 36336). Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. 34499/24.05.216 intimata-reclamantă a solicitat să fie despăgubită din disponibilitățile F.G.A. cu suma de 7.000,00 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii imobilului avariat. Ulterior, prin Decizia nr. 10886/07.11.2017 autoritatea pârâtă a respins cererea de plată. Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a reținut că autoritatea publică pârâtă în mod greșit nu a avut în vedere, la soluționarea cererii intimatei-reclamante prevederile legale cuprinse în legea specială nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare care reglementează acest raport de drept administrativ dintre societate și Fond și, având în vedere dispozițiile art. 2519 din C. civ., dispoziții ce reglementau raportul juridic dintre asigurat și asigurator. Înalta Curte constată că în cauză deschiderea procedurii de faliment a societății de asigurare-B. S.A. s-a realizat prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București și a devenit definitivă la data de 28.04.2016. Intimata-reclamantă a formulat cerere de plată la data de 24.05.2016 (ulterior deschiderii procedurii falimentului), pentru suma de 7000 RON. De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de 5 ani se va raporta la data la care intimata-reclamantă era în măsură să cunoască întinderea creanței sale și astfel să poată solicita contravaloarea acesteia. Astfel cum rezultă din probele administrate, intimata-reclamantă a primit Oferta de despăgubire nr. 3006 la data de 30.10.2013, de la asigurătorul B., care nu intrase în faliment, și cu care nu a fost de acord, pornind litigiul în fața instanței civile, ulterior fiind suspendat în baza art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, ca urmare a deschiderii procedurii falimentului împotriva debitoarei B. și perimat la data de 27.04.2017, prin sentința civilă nr. 1414 din 12.04.2017 de Judecătoria Rădăuți. Prin urmare, calculând termenul de prescripție de la data de 30.10.2013 dată la care reclamanta a cunoscut întinderea pagubei, când a primit oferta de despăgubire și până la data înregistrării acțiunii, respectiv 05.12.2017, termenul de prescripție de 5 ani nu era împlinit. Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Astfel fiind, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.