ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 48/2020

Ședința publică din data de 9 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 11 martie 2016 la Curtea de Apel Târgu-Mureș în dosar nr. x/2016 reclamanta A. S.A. - Târgu-Mureș, a chemat în judecată pârâtul Municipiul Târgu - Mureș prin Primar, solicitând anularea, în parte, ca nelegale și netemeinice a următoarelor acte administrative: Dispoziția nr. 47181/13754 din 01.09.2015, comunicată la data de 01.10.2015, privind soluționarea contestației prealabile; Decizia de impunere din oficiu nr. 79/04.08.2015, privind stabilirea diferenței de taxă de folosință pentru anul 2013, în cuantum de 2.025.892 RON, cu titlu de zonă de protecție sonde și echipamente, aferentă terenurilor proprietatea municipiului Târgu Mureș; Decizia nr. 80/04.08.2015, privind obligațiile de plată accesorii, în cuantum de 1.175.017 RON, aferente diferenței de taxă de folosință teren proprietatea municipiului Târgu-Mureș cu titlu de zonă de protecție sonde și echipamente, cu consecința obligării pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal, cu acest titlu, în baza celor două decizii de impunere în cuantum de 3.273.610 RON (debit principal și accesorii); obligarea pârâtei la plata dobânzii fiscale aferente sumei achitate nelegal pentru perioada cuprinsă între data plății (30.09.2015) și data restituirii efective; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este o societate comercială ce are ca obiect de activitate principal înmagazinarea gazelor naturale, operând pe raza municipiului Târgu-Mureș 17 sonde. Terenul aferent acestor sonde se află, pe de-o parte, în proprietatea unor terți (societăți comerciale - B./persoane fizice), iar pe de altă parte, în proprietatea Municipiului Târgu-Mureș.

Prin Hotărârea Consiliului Local Târgu - Mureș nr. 138/20.12.2012 s-a instituit o taxă specială denumită "Taxe de folosință teren proprietatea municipiului Tg. Mureș cu titlu de zonă de protecție sonde și echipamente pentru persoane juridice private", în cuantum de 27.240 RON/ha, ce se va colecta anual, în două tranșe egale, la data de 31.03.2013, respectiv 30.09.2013.

Prin sentința civilă nr. 27 din 15 martie 2017, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Târgu-Mureș, prin primar și, în consecință:

A anulat Dispoziția nr. 47181/13745/01.09.2015 emisă de Municipiul Târgu-Mureș privind respingerea contestației reclamantei, precum și Decizia de impunere nr. x/04.08.2015 pentru anul 2013 (perioada 01.01.2013-17.06.2013) pentru stabilirea diferenței de taxă de folosință teren proprietatea municipiului Târgu-Mureș cu titlu de zonă de protecție sonde și echipamente și Decizia de impunere nr. x/04.08.2013 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente diferenței de taxă de folosință teren proprietatea municipiului Târgu-Mureș cu titlu de zonă de protecție sonde și echipamente, emise de Municipiul Târgu-Mureș.

A respins celelalte cereri ale reclamantei.

A obligat pârâtul Municipiul Târgu-Mureș, prin primar, la plata în favoarea reclamantei A. S.A. a sumei de 150 RON cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva sentinței civile recurate a formulat recurs pârâtul Municipiul Târgu Mureș, criticând-o pentru nelegalitate, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

A susținut recurentul că intenția clară a legiuitorului a fost de a stabili o taxă pentru terenurile aflate în proprietatea municipiului, indisponibilizate de sonde și echipamente. Terenurile indisponibilizate sunt toate suprafețele în care există atât zona de siguranță, cât și zona de protecție a sondelor, așa cum rezultă din prevederile art. 100 pct. 91-92 din Legea nr. 123/10 iulie 2012 Legea energiei electrice și a gazelor naturale. O astfel de taxă este în măsură să acopere prejudiciul cauzat proprietarului Minicipiului Târgu Mureș, numai în măsura în care se referă la toată suprafața unde operează interdicțiile și restricțiile prevăzute de lege.

Recurentul a invocat principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, potrivit căruia legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei și nu în sensul neaplicării ei. Deși există o hotărâre judecătorească definitivă, prin care a fost respinsă acțiunea intimatei-reclamante formulată împotriva hotărârii Consiliului Local al Municipiului Târgu Mureș nr. 138/2012(la care a făcut referire la instanța de fond), această instanță a interpretat prevederile hotărârii consiliului local incident în cauză în sensul în care nu produce niciun efect. Cu alte cuvinte, în interpretarea dată de instanța de fond prevederilor hotărârii consiliului local, această hotărâre nu ar produce efecte, raza zonei de protecție nefiind stabilită de actele normative menționate. Astfel, nu se poate admite că s-a aprobat o hotărâre de consiliu local pentru stabilirea unei taxe pentru terenuri ale căror întindere nu se poate determina. Intenția clară a legiuitorului a fost de a stabili taxă pentru compensarea prejudiciilor cauzate de indisponibilizarea terenurilor din cauza interdicțiilor și restricțiilor, hotărâre care își atinge finalitatea numai dacă se aplică în sensul în care a interpretat organul fiscal local cu ocazia emiterii actelor administrative fiscale atacate.

Potrivit art. 100 pct. 92 din Legea nr. 123/2012; " zona de siguranță cuprinde și zona de protecție", însă instanța de fond a reținut greșit că:

"... evident este faptul de cele două zone se suprapun doar parțial, iar nu total...ceea ce înseamnă că zona de protecție este în interiorul zonei de siguranță, având o suprafață mai mică decât aceasta din urmă "(pag. 8 alin. (3) din senința recurată).

Instanța de fond a exclus varianta că zona de protecție să fie egală cu zona de siguranță, în condițiile în care prevederile legale permit acest lucru. Nu rezultă din prevederile legale ca zona de protecție trebuie să fie mai mică ca zona de siguranță, legiuitorul rezumându-se la mențiunea ca"zona de siguranță cuprinde și zona de protecție".

Instanța de fond a anulat în totalitate deciziile de impunere emise de organul fiscal local, considerând că tot ce s-a stabilit în sarcina intimatului-reclamant este nelegal, în condițiile în care a reținut că întinderea zonei de protecție nu rezultă din probele dosarului sau din acte normative, excluzând varianta anulării în parte a obligațiilor fiscale.

Anulând în totalitate obligațiile fiscale stabilite în sarcina intimatului reclamant, din hotărârea dată de instanța de fond rezultă că zona de protecție ar fi cea calculată cu raza de 50 de m, ceea ce nu rezultă din prevederile legale, așa cum, de altfel a reținut și instanța de fond în considerentele hotărârii atacate. Sub acest aspect, recurenta înțelegând să invoce și dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., arătând că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Astfel, pe de o parte instanța a reținut că întinderea zonei de protecție nu rezultă din probele administrate în dosar sau din prevederi legale, iar, pe de altă parte, a anulat toate obligațiile fiscale stabilite de organul fiscal local, considerând că zona de protecție ar avea raza de 50 de m.

Instanța de fond a admis punctul de vedere la intimatei-reclamante potrivit căruia zona de protecție s-ar calcula cu raza de 50 de m, în condițiile în care Normativul aprobat prin Ordinul nr. 278/1986 și invocat de reclamantă nu se referă la zona de protecție, ci la zona de siguranță.

Intenția legiuitorului rezultă și din faptul că în anii următori, în hotărârile consiliului local privind taxele speciale, expresia "zonă de protecție" a fost înlocuită cu expresia "zonă de siguranță".

Menționarea zonei de protecție în loc de zonă de siguranță în hotărârea consiliului local se datorează numai unei erori de redactare, care nu schimbă intenția legiuitorului și finalitatea urmărită.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând motivele de recurs raportat la hotărârea instanței de fond și la probele administrate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 79/4 august 2015 emisă de pârâtul Municipiul Târgu-Mureș s-a stabilit, din oficiu, în sarcina reclamantei, obligația de plată a sumei de 2.025.892 RON reprezentând diferență taxă de folosință teren proprietatea municipiului Târgu-Mureș cu titlu de zonă de protecție sonde și echipamente, în cazul persoanelor juridice, pentru perioada 1 ianuarie 2013-17 iunie 2013 .

Prin Decizia nr. 80/4 august 2013 având același emitent s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații accesorii aferente diferenței de plată stabilită prin Decizia nr. 79/2013, în cuantum de 1.175.017 RON cu titlu de majorări de întârziere, calculate pentru perioada 1 aprilie 2013-4 august 2015 .

Împotriva acestor decizii reclamanta a formulat contestație administrativă, respinsă prin Decizia nr. 47181/1 septembrie 2015 .

Ca o consecință, reclamanta s-a adresat instanței cu prezenta acțiune.

Instanța de fond a analizat motivele de nelegalitate ale actelor administrativ fiscale atacate invocate, reținând că decizia nr. 79/2013 a fost emisă de pârât având în vedere prevederile legii nr. 571/2003 și ale H.G. nr. 44/2004, ale O.G. nr. 92/003 precum și cele cuprinse în Anexa 1 pct. 8 din HCL nr. 138/2012.

Obligațiile fiscale principale au fost calculate prin raportare la suprafața rezultată din măsurătorile topografice efectuate, cu o rază de 450 calculată în jurul sondelor nr. 101, 141, 147, 149, 400, 405, 407, 408 și 410, sonde operate de reclamanta A. (acest din urmă aspect nefiind necontestat de reclamantă). S-a avut în vedere faptul că reclamanta a declarat în vederea impunerii suprafața de 6,4561 ha., diferența de taxă fiind stabilită de pârât prin deducerea acestei suprafețe din cea rezultată din măsurătorile topografice efectuate de pârât. Curtea reține că inițial reclamanta a depus declarația fiscală din data de 31 ianuarie 2013 și ulterior, urmare a adresei nr. x/17.02.2014 emisă de pârât prin care i s-a adus la cunoștință că declarația amintită cuprinde doar suprafețele de teren utilizate strict și efectiv de instalații A., aceasta a depus declarația fiscală din data de 18.12.2014 .

Prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Târgu-Mureș nr. 138/20 decembrie 2012, anexa 1 pct. 8, s-a hotărât aprobarea taxei de folosință teren proprietatea Municipiului Târgu-Mureș cu titlu de zonă de protecție sonde și echipamente pentru persoane juridice private, pentru anul 2013, în cuantum de 27.240 RON/hectar, taxă care se va achita în două rate egale, la termenele de plată din 31 martie 2013 și 30 septembrie 2013 .

Disputa procesuală este legată de modalitatea de interpretare de către fiecare parte a noțiunii de "zonă de protecție" pentru a cărei folosire s-a stabilit taxa amintită.

Reclamanta a susținut că "zona de protecție" în perioada vizată de actele administrativ fiscale atacate era reprezentată de suprafața de teren din jurul sondelor cu o rază de 50 metri, în timp de pârâtul a susținut că această suprafață se calculează prin raportare la o rază de 450 metri.

Instanța de fond nu a împărtășit susținerea pârâtului.

Cu privire la cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea este elementul esențial al unei hotărâri judecătorești, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești reprezintă o condiție a procesului echitabil, exigență prevăzută atât de Constituția României (art. 21 alin. (3) cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 paragraf 1).

Înalta Curte nu poate primi critica recurentului în ceea ce privește faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, arătând recurentul că instanța a reținut că întinderea zonei de protecție nu rezultă din probele dosarului sau din acte normative, dar în egală măsură, instanța a reținut că zona de protecție ar fi cea calculată cu raza de 50 de m.

Instanța de fond a reținut însă foarte explicit, conform actelor normative în vigoare, distincția dintre zona de protecție și zona de siguranță.

Astfel, a reținut prima instanță următoarele:

"Singura zonă adiacentă obiectivelor din sectorul gazelor naturale și a cărei suprafață a fost stabilită pentru perioada vizată de actele administrativ fiscale a fost zona de siguranță; instanța are în vedere documentația elaborată de reclamantă în acord cu prevederile H.G. nr. 804/2007 din care rezultă că această zonă a fost stabilită la o suprafață cu o rază de 450 metri în jurul sondelor. În cuprinsul acesteia s-a arătat că distanțele precizate în "Normativul departamental pentru stabilirea distanțelor din punct de vedere al prevenirii incendiilor dintre obiectivele componente ale instalațiilor tehnologice din industria extractivă de petrol și gaze" emis de către Ministerul Minelor, Petrolului și Geologiei prin Ordinul nr. 248//1986 "sunt perimate și insuficiente pentru asigurarea vecinătăților (la data publicării acestora nu se punea problema incidenței SEVESO II care necesită o implicare mult mai complexă a tuturor părților)" , astfel că au fost stabilire zonele de risc la care instanța a făcut referire anterior, zona de siguranță fiind stabilită la suprafață cu o rază de 450 metri.

În schimb, întinderea zonei de protecție nu rezultă din probele dosarului sau din acte normative. Ceea ce este evident este faptul că cele două zone se suprapun doar parțial, iar nu total, concluzie care rezultă din dispoziția legală amintită anterior - "zona de siguranță cuprinde și zona de protecție" -, ceea ce înseamnă că zona de protecție este în interiorul zonei de siguranță, având o suprafață mai mică decât aceasta din urmă..."

"...Așadar, prin documentația amintită a fost stabilită zona de siguranță și care, astfel cum s-a reținut anterior - art. 100 pct. 92 din Legea nr. 123/2012, cuprinde și zona de protecție.

Revenind la analiza întinderii zonei de protecție, se observă, în primul rând, că pârâtul nu a indicat care ar fi actul normativ care stabilește întinderea acesteia ca fiind o suprafață cu o rază de 450 metri în jurul sondelor, astfel cum s-a avut în vedere la emiterea deciziei de impunere a obligațiilor fiscale contestată. În acest sens, se impune a se sublinia faptul că la termenul de judecată din data de 16 decembrie 2016 instanța a dispus emiterea unei adrese către pârât solicitându-i să precizeze în concret care este temeiul juridic în baza căruia a calculat taxa stabilită prin decizia de impunere contestată în prezentul dosar, prin raportare la o rază de 450 metri în jurul sondelor, aceasta în contextul în care în decizia de impunere s-a făcut referire exclusiv la HCL 138/2012. Pârâtul nu a răspuns solicitării instanței..."

Prin urmare, sunt neîntemeiate susținerile recurentului, întrucât prin considerentele sentinței sunt evidențiate în concret noțiunile de zonă de siguranță și zonă de protecție .

În plus, așa cum rezultă din considerentele sentinței, recurentul nu a dat curs solicitării instanței de fond în sensul de a preciza temeiul juridic în baza căruia a stabilit, prin decizia de impunere, în sarcina reclamantei taxa în discuție, raportată la suprafața de 450 de metri în jurul sondelor.

De asemenea, nu se poate reține vreo omisiune a instanței de fond de a cerceta și analiza în mod efectiv cererea de chemare în judecată, raportat la obiectul acesteia, hotărârea permite instanței de control judiciar analiza acesteia în recurs, fiind îndeplinite exigențele desfășurării unui proces echitabil.

Prin urmare, nu se poate reține nici că instanța de fond a pronunțat o hotărâre în baza unor motive străine de natura cauzei, sau contradictorii, criticile recurentului sunt nefondate și nu atrag incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la cazul de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat

Critica recurentului pentru acest motiv de recurs vizează greșita interpretare a instanței a dispozițiilor art. 100 pct. 92 din Legea nr. 123/2012; " zona de siguranță cuprinde și zona de protecție", însă instanța de fond a reținut greșit că:

"... evident este faptul de cele două zone se suprapun doar parțial, iar nu total...ceea ce înseamnă că zona de protecție este în interiorul zonei de siguranță, având o suprafață mai mică decât aceasta din urmă "(pag. 8 alin. (3) din senința recurată).

A mai arătat recurentul că instanța de fond a exclus varianta că zona de protecție să fie egală cu zona de siguranță, în condițiile în care prevederile legale permit acest lucru. Nu rezultă din prevederile legale ca zona de protecție trebuie să fie mai mică ca zona de siguranță, legiuitorul rezumându-se la mențiunea ca"zona de siguranță cuprinde și zona de protecție".

Instanța de fond a anulat în totalitate deciziile de impunere emise de organul fiscal local, considerând că tot ce s-a stabilit în sarcina intimatului-reclamant este nelegal, în condițiile în care a reținut că întinderea zonei de protecție nu rezultă din probele dosarului sau din acte normative, excluzând varianta anulării în parte a obligațiilor fiscale.

Toate aceste critici nu sunt fondate.

Instanța de fond a stabilit corect problema de drept care a făcut obiectul cauzei prezente, și anume lămurirea noțiunii de zonă de protecție pentru a putea stabili domeniul de aplicare a taxei speciale.

În ceea ce privește principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, Înalta Curte reține că acesta nu are legătură cu situația din prezenta cauză, întrucât instanța de fond nu a lipsit de efecte Hotărârea Consiliului Local nr. 138, ci doar a stabilit cadrul corect de aplicare a acestui act normativ. Prin Hotărârea Consiliului Local nr. 138 s-a aplicat în concret în cazul de față, prin stabilirea în sarcina destinatarilor a taxei speciale pe folosință, pentru terenurile aferente zonei de protecție.

Prin criticile formulate recurenta pretinde lipsirea de efecte a Hotărârii Consiliului Local nr. 138 în ceea ce privește terenurile aferente zonei de siguranță, pentru care acest act normativ nu ar produce efecte.

Or, din moment ce prin nicio dispoziție cuprinsă în acest act nu s-a reglementat un atare domeniu de aplicare (taxă specială asupra zonei de siguranță), este evident caracterul nefondat al susținerii recurentei.

Totodată, Înalta Curte observă că recurentul-pârât nu a dat curs solicitării instanței de fond(împrejurare analizată și în cadrul primul motiv de casare invocat de recurentă), în sensul de a preciza care este temeiul juridic ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere din prezenta cauză, stabilind o obligație fiscală în sarcina reclamantei, lipsind-o pe aceasta de posibilitatea de a aprecia asupra legalității actului emis, încălcându-i astfel dreptul la apărare.

Astfel, corect a reținut instanța de fond că obligația indicării temeiurilor juridice care să susțină legalitatea deciziei de impunere cu privire la întinderea zonei de protecție la o suprafață având o rază de 450 metri în jurul sondei îi revenea emitentului actului, însă, în egală măsură nici prima instanța nu a identificat astfel de dispoziții legale.

Astfel, H.C.L. nr. 138 a produs efecte juridice în cadrul și în limitele reglementate explicit de legiuitorul local iar intimata-pârâtă s-a conformat și a plătit voluntar taxa specială datorată. Faptul că recurenta a dorit să aplice această taxă și asupra unor zone de siguranță la care H.C.L. nr. 138 nu s-a referit iar instanța de fond a cenzurat o atare măsură nu demonstrează o încălcare a principiului principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, ci doar o măsură de aplicare corectă a legii.

În ceea ce privește critica recurentei potrivit căreia instanța de fond a omis de a considera că zona de protecție ar fi egală cu zona de siguranță, Înalta Curte constată că aceste zone nu pot fi egale, împrejurare care rezultă fără echivoc din perspectiva definiției legale care stabilește că cea din urmă o include pe cea dintâi, prin urmare interpretarea literală a textului denotă caracterul nefonat al criticii recurentului.

În ceea ce privește susținerea recurentului în sensul că reclamanta ar fi recunoscut întinderea zonei de protecție câtă vreme acțiunea din dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Mureș (atașat la prezentul dosar) a fost respinsă, nu poate fi primită. Aceasta deoarece în dosarul amintit s-a analizat legalitatea pct. 8 anexa 1 din HCL nr. 138/2012 referitoare la stabilirea taxei de folosință teren proprietatea Municipiului Târgu-Mureș cu titlu de zonă de protecție sonde și echipamente pentru persoane juridice private cu privire la alte motive decât cele invocate de reclamanta din prezentul dosar, în dosarul amintit nefiind discutat nici măcar incidental aspectul adus în atenția instanței de fond (de altfel, prin hotărâre de consiliu local s-a prevăzut doar cuantumul taxei amintite, fără a se face vreo mențiune cu privire la întinderea zonei de protecție).

Înalta Curte nu poate primi nici critica recurentului în sensul că:

"Menționarea zonei de protecție în loc de zonă de siguranță în hotărârea consiliului local se datorează numai unei erori de redactare, care nu schimbă intenția legiuitorului și finalitatea urmărită".

Pe tot parcursul desfășurării prezentului proces, pârâta nu a susținut acest aspect, susținând în fața instanței de recurs această interpretare care nu justifică prin nicico probă evidentă că este vorba de o eroare de redactare.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Înalta Curte, va avea în vedere cererea intimatei-reclamante privind cheltuielile de judecată și constată că raportat la complexitatea cauzei și activitatea juridică depusă de avocat în apărarea reclamantei, având în vedere că obiectul cererii îl reprezintă anularea unor acte administrative se constată că suma de 8,269.37 ron este rezonabilă având în vedere particularitățile cauzei, care au impus o dezvoltare mai nuanțată a apărărilor formulate de apărător.

Astfel, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit porționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, Înalta Curte va avea în vedere factura din data de 08.12.2017 emisă de C. în baza serviciilor avocațiale conform actului adițional nr. x/07.03.2016 la contractul de asistență juridică nr. x/05.01.2015, pentru prezentul dosar în recurs.

Respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, care a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Pentru acest motive, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Municipiul Târgu Mureș împotriva sentinței nr. 27 din 15 martie 2017 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 8.269,37 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 ianuarie 2020.