ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 472/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamanta Administrația Națională "Apele Române", Administrația Bazinală de Apă Buzău - Ialomița, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maia, prin primar, Consiliul Local al Comunei Maia, prin primar și cu A., a solicitat anularea punctului 36 din anexa nr. 15 la H.G. nr. 1353/2001, prin care au fost inventariate în domeniul public de interes local al comunei Maia o serie de acumulări aflate pe cursul de apă codificat Maia, curs de apă aflat, în integralitatea sa, în patrimoniul public al statului și, pe cale de consecință, să se dispună anularea Contractului de concesiune nr. x/09.06.2005 încheiat intre Consiliul Local Maia si A. și a contractului de concesiune din data de 30.10.2009, încheiat intre Consiliul Local Maia și A..

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 64 din 23 martie 2018, a respins excepția lipsei calității procesuale activă invocată, a admis acțiunea și cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 68 C. proc. civ., formulată de reclamanta Administrația Națională "Apele Române", Administrația Bazinală de Apă Buzău - Ialomița, cu sediul în municipiul Buzău, strada x, nr. 20 bis, județul Buzău, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maia, prin primar, Consiliul Local al Comunei Maia, prin primar, A., intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură, a anulat, în parte, H.G. nr. 1353/2001, respectiv poziția 36 din anexa nr. 15, a anulat Contractul de concesiune nr. x/09.06.2005 și contractul de concesiune din 30.10.2009, încheiate de către pârâtul Consiliul local Maia cu pârâta A. și a obligat pârâții Guvernul României, U.A.T. Comuna Maia și Consiliul Local al comunei Maia la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâții Consiliul Local al Comunei Maia, prin Primar, Guvernul României, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maia, prin Primar, A. au declarat recurs. Consiliul Local al Comunei Maia și Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maia au învestit instanța de recurs printr-un memoriu de recurs comun, în care au invocat, ca primă critică împotriva sentinței recurate, faptul că instanța de fond ar fi respins în mod greșit excepția tardivității cererii de chemare in judecată, fără ca reclamanta să facă dovada încadrării în termenul legal prevăzut de aliniatul 3 al art. 7 din Legea 554/2004. De asemenea, susțin recurentele, nu a fost făcută dovada urmăririi de către reclamantă a procedurii prealabile, în realitate reclamanta s-a adresat instanței fără a urma procedura prealabilă, într-un termen mai mare de 6 (șase) luni de când a luat la cunoștință de existența celor două contracte de concesiune. Au mai susținut cele două recurente că Hotărârea Guvernului nr. 1353/2001, a fost publicată la 26.03.2002 in Monitorul Oficial nr. 205, astfel că termenul legal pentru reclamantă de a solicita anularea acesteia s-ar fi împlinit la 27 septembrie 2002, iar acțiunea a fost depusă la instanță la 11.10.2010, cu mult peste termenul permis de lege; în opinia celor două recurente, deși reclamanta a cunoscut actele a căror anulare o cere, nu a acționat timp de 11 ani, iar la data de 07.10.2016 intervenise prescripția dreptului de a solicita anularea pct. 36 din Anexa nr. 15 la H.G. nr. 1353/2001 si a celor doua contracte de concesiune din 30.10.2009 și 09.06.2005. O altă critică invocată de către cele două recurente se referă la soluționarea pretins greșită de către curtea de apel a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, soluție motivată de către instanța de fond prin trimitere la O.U.G. nr. 85/2016, care a fost modificată la 28.11.2016 și care nu se poate aplica retroactiv, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost depusa la 07.10.2016. Pe fondul cauzei, în cadrul aceluiași recurs, s-a susținut greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998, în mod eronat judecătorul fondului justificându-și hotărârea prin faptul că punctul nr. 36 din Anexa nr. 15 a H.G. nr. 1353/2001, ar fi făcut obiectul unei hotărâri a Consiliului Local al Comunei Maia, ignorându-se faptul că Hotărârea Consiliului Local a fost însușită de Instituția Prefectului-județul Ialomița si de Consiliul Județean Ialomița. De asemenea, se susține că, la elaborarea H.G. nr. 1353/2001, au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000, că proiectul actului administrativ ar fi fost avizat de autoritățile publice, inclusiv de Ministrul Justiției. De asemenea, recurentele critică înlăturarea concluziilor expertizei tehnice, care ar fi confirmat faptul ca Bălțile Maia I și II, reprezintă excepția prevăzuta la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/25.09.1996, respectiv albiile minime ale celor două bălți nu depășesc lungimea de 5 km. În recursul său, Guvernul României a invocat art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea contestată a fost adoptată de executiv, astfel cum reiese și din Nota de fundamentare care a însoțit proiectul actului administrativ, prin însușirea proiectului inițiat de Ministerul Administrației și Internelor care, potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 8/2001, cu modificările și completările ulterioare, este organul de specialitate al administrației publice centrale cu atribuții și competențe în domeniul administrației publice locale. La elaborarea actului au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum și cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 555/2001 (în vigoare la data respectivă), proiectul actului administrativ fiind avizat de către autoritățile publice interesate în aplicarea acestuia și de către Ministerul Justiției. Mai arată recurenta că puterea executivă are doar competența de a atesta prin hotărâre apartenența unor bunuri de interes public local sau județean, neavând abilitarea legală de a inventaria ea însăși aceste bunuri sau de a interveni în inventarierea efectuată de către consiliile locale sau județene. Efectul juridic al actului administrativ emis de autoritatea centrală, este doar de atestare a regimului juridic diferențiat de regimul juridic al proprietății private, ce aparține tot unității administrativ teritoriale. Ca atare, în opinia acestei recurente, litigiul de față s-a născut din exercitarea atribuțiilor specifice ale guvernului, iar obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată echivalează cu o sancțiune implicită pentru faptul că își îndeplinește atribuțiile ce-i revin. Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și pârâta A. care a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța a respins excepția inadmisibilității și tardivității cererii de chemare in judecata, invocate de către pârâta Guvernul României, fără a detalia raționamentul juridic al acestei soluții. De asemenea, recurenta a arătat faptul că nu se pot reține susținerile reclamantei în sensul că nu ar fi știut de faptul ca bălțile Maia aparțin comunei Maia, județ Ialomița, atâta timp cat H.G. nr. 1353/2001 a fost publicata în Monitorul Oficial nr. 205/26.03.2002, fiind opozabil terților, astfel că, atât termenul de prescripție, cât și cel de decădere prevăzute in mod expres de către Legea Contenciosului Administrativ, au fost demult depășite.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și intimata-reclamantă Administrația Națională Apele Române, Administrația Bazinală de Apă Buzău-Ialomița au formulat și depus la dosar întâmpinare, mijloc procedural prin care au solicitat respingerea ca nefondate a tuturor recursurilor, arătând faptul că, în procedura de elaborare și adoptare a actului administrativ pe care îl contestă, nu s-a procedat la delimitarea corectă a domeniului privat local față de domeniul public de interes național, neverificându-se situația juridică a bunurilor si îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 213/1998 si Legea Apelor nr. 107/1996, cu modificările si completările ulterioare).

Hotărârea și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma motivelor de casare invocate, Înalta Curte reține caracterul nefondat al tuturor recursurilor, pentru considerentele ce urmează, neexistând niciun motiv care să inducă instanței de reformare concluzia că prima instanță ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea greșită a vreunei norme de drept substanțial sau că hotărârea ar fi nemotivată ori ar cuprinde motive contradictorii, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. 5.1. Argumente de fapt și de drept relevante Din perspectiva situației de fapt se reține că reclamanta a solicitat, prin acțiunea introductivă, anularea poziției nr. 36 din anexa nr. 15 a H.G. nr. 1353/2001 privind atestarea domeniului public al județului Ialomița, respectiv cu privire la imobilele denumite "Balta sat Maia", cu suprafața de 18,50 ha, cu motivarea că autoritățile locale au inclus în domeniul lor public de interes local bunuri de interes național, încălcând dispozițiile alin. (3) din cadrul punctului III al anexei Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, precum și pe cele ale Legii apelor nr. 107/1996, bălțile în litigiu fiind parte din domeniul public al statului, potrivit anexei nr. 12 a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, in administrarea Administrației Naționale Apele Române - Administrația Bazinală de Apă Buzău-Ialomița . Din probele administrate, îndeosebi din raportul de expertiză efectuată în primul grad de jurisdicție, primul judecător a reținut că imobilul numit "Balta sat Maia" inventariat la poziția 36 din anexa nr. 15 a H.G. nr. 1353/2001 este compus din acumulările cu folosință piscicolă Maia I și Maia II, situate pe cursul de apă cadastrat Maia, iar sursele de apă din aceste acumulări (bălți) provin din precipitații, torenți și din pârâul Maia, acumulări cu folosință piscicolă ce au caracter permanent, fiind formate ca urmare a edificării unor construcții hidrotehnice (diguri de pământ, instalații de tip "călugăr") prin care s-a fracționat cursul de apă al pârâului Maia; a reieșit, din probele câștigate cauzei, și că, în afara activităților piscicole, apele din amenajările în litigiu cu destinație piscicolă Maia I și Maia II se mai folosesc la irigat, precum și la unele activități sportive și la adăparea animalelor, potrivit informațiilor și verificărilor din teren ale expertului judiciar desemnat în cauză. Pentru exploatarea celor două acumulări de apă au fost încheiate contractul de concesiune din data de 30.10.2009 (pentru Maia I - suprafața de 6 ha) și contractul de concesiune nr. x din data de 9.06.2005 (pentru Maia II - suprafața de 8 ha) de către pârâtul Consiliul local Maia, în calitate de concedent, cu pârâta A. (dosar fond, filele x, 89-95). În condițiile anterior expuse, curtea de apel a respins excepțiile tardivității, inadmisibilității și pe cea a lipsei calității procesual active a reclamantei și a admis acțiunea în totalitate, dispunând anularea în parte a H.G. nr. 1353/2001, respectiv poziția 36 din anexa nr. 15. Înalta Curte constată, înainte de toate, că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), invocat de către recurenta-pârâta A., nu are incidență în cauză, motivarea judecătorului de fond răspunzând adecvat la toate aspectele invocate de reclamantă în cererea introductivă de instanță. De altfel, în susținerea acestui motiv de recurs, titulara căii de atac s-a limitat doar la a susține că judecătorul fondului nu ar fi răspuns la toate argumentele invocate în susținerea excepțiilor tardivității și a celei a inadmisibilității, fără ca ulterior, în cuprinsul memoriului de motivare, să dezvolte acest motiv de casare, care pare a fi invocat doar în mod formal, memoriul de recurs al părții care l-a invocat cuprinzând, în cea mai mare parte a lui, alegații privind situația de fapt, așa cum se prezintă în percepția acestei recurente. Înalta Curte nu poate să dea eficiență acestor susțineri privind pretinsa nemotivare, câtă vreme motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept expuse de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește. Motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994). Înalta Curte reamintește și că, în Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, s-a arătat că motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii. Așadar, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată, ceea ce face ca afirmațiile ce susțin motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, să apară ca fiind nefondate. În ceea ce privește pretinsa lipsă a argumentelor în cazul soluției de respingere a excepțiilor tardivității și a inadmisibilității, aceste susțineri apar și ca fiind lipsite de suport real, argumentele judecătorului care susțin această soluție regăsindu-se fără putere de tăgadă în conținutul încheierii interlocutorii de la termenul din data de 12 ianuarie 2017(dosar fond, fila x), în care judecătorul de primă instanță a analizat consistent fiecare dintre cele două excepții, expunând clar motivele pentru care le-a apreciat ca fiind neîntemeiate, inclusiv cu trimitere la practica instanței supreme. Rămânând la analiza recursului pârâtei A., Înalta Curte constată că, în afara criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6, deja analizat, această recurentă a cuprins în memoriul de recurs o serie de alegații, neîncadrate în niciun motiv de casare, care se referă exclusiv la situația de fapt așa cum este percepută de către această parte, dar și cu privire la omologarea de către judecătorul fondului a concluziilor raportului de expertiză, obiecțiunile formulate în primul grad de jurisdicție, fiind analizate de către instanță, respectivele alegații calificându-se ca adevărate critici din perspectiva temeiniciei sentinței și a modului de apreciere a probelor administrate. Trebuie subliniat faptul că, pentru a conduce la casarea hotărârii recurate, din perspectiva art. 488 C. proc. civ., recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze din cele prevăzute de acest text, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-una dintre situațiile de casare prevăzute de dispozițiile textului de lege menționat. Ori, nemulțumirea părții cu privire la omologarea de către instanță a concluziilor lucrării de specialitate și cu privire la opinia expertului, vizează netemeinicia și nu nelegalitatea hotărârii, iar aceste susțineri ale recurentei nu fac trimitere la nicio normă de drept material care să fi fost aplicată greșit. Dezvoltarea unui motiv de recurs cu privire la obiecțiunile raportului de expertiză nu poate fi primită de instanța de recurs, întrucât stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond, iar instanței de reformare nu îi este permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, nici modificarea situației de fapt și nici reaprecierea probatoriului, astfel că alegațiile acestei recurente, din această perspectivă, nu vor face obiectul analizei instanței de reformare. În ceea ce privește recursul promovat de către pârâtele Consiliul Local al Comunei Maia și Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maia, pe baza unui memoriu de recurs comun, Înalta Curte apreciază că motivul de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu are incidență în cauză, neexistând niciun argument care să inducă instanței de recurs concluzia că prima instanță ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea greșită a vreunei norme de drept substanțial. Astfel, o primă critică de nelegalitate invocată de recurente în cadrul acestui motiv de casare, se referă la pretins greșita aplicare în cauză a dispozițiilor legale incidente, care ar fi indus instanței de fond soluția greșită în ceea ce privește respingerea excepțiilor tardivității, inadmisibilității și a lipsei calității procesual active. Critica este nefondată din perspectiva soluției instanței de fond privind fiecare dintre cele trei excepții. Astfel, în ceea ce privește excepția tardivității, așa cum a apreciat în mod corect judecătorul fondului, din corespondența atașată dosarului de fond, rezultă indubitabil faptul că reclamanta a luat cunoștință de anexa nr. 15 la H.G. nr. 1353/2001 la data de 18.03.2016, când i-a fost comunicată o copie a acestei anexe de către UAT comuna Maia împreună cu contractele de concesiune anterior menționate; contrar celor susținute de către recurente, în Monitorul Oficial nr. 205 din 26.03.2002 a fost publicat un articol unic în care se menționa că anexele 1-54 se vor publica ulterior, ceea ce s-a întâmplat în Monitorul Oficial următor - nr. 205bis, din aceeași dată. Un astfel de Monitor (cu număr bis) se publică numai la cerere și numai celor interesați, ceea ce exclude posibilitatea ca reclamanta să fi cunoscut că prin acest act administrativ individual s-a luat vreo măsură în ceea ce privește balta în litigiu, astfel că data de 26.03.2002 nu îi poate fi opusă ca moment al începerii curgerii termenului. Dimpotrivă, având poziția de terț față de actul contestat, reclamantei nu i se poate opune momentul publicării actului în M.O., ci data la care a luat cunoștință efectiv de acesta, moment față de care, plângerea prealabilă formulată la data de 05.04.2016 se situează în termenul de 30 de zile, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și cererea de chemare în judecată trimisă prin poștă la data de 07.10.2016, respectând termenul imperativ prevăzut de acest text de lege. În ceea ce privește contractele de concesiune a căror anulare se solicită, având în vedere natura și regimul juridic al dreptului real invocat asupra unui bun din domeniul public, inalienabil, imprescriptibil și insesizabil, susținerea caracterului tardiv al introducerii acțiunii în anulare este, de asemenea, nefondată. De altfel, în afara acelorași alegații invocate în fața primei instanțe, recurentele nu au făcut, prin nicio probă, dovada unei situații juridice cu privire la termenul introducerii procedurii prealabile și al cererii de chemare în judecată, diferită de cea reținută de prima instanță. În consecință, având în vedere respectarea dispozițiilor legale care reglementează cu caracter imperativ procedura și termenele recursului administrativ și excepția inadmisibilității a fost corect respinsă, în primul grad de jurisdicție, critica fiind nefondată și din această perspectivă. Se reține că în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, bălțile în litigiu au fost atestate ca aparținând domeniului public al statului prin Anexa 4 a H.G. nr. 1045/2000 și anexa 13 a H.G. nr. 2060/2004, respectiv anexa 12 a H.G. nr. 1705/2006, ce nu au fost anulate, iar prin includerea lor în domeniul public de interes local, Statul român a fost vătămat în dreptul său, aspecte ce justifică pe deplin poziția sa în prezentul proces. De altfel, critica referitoare la pretins greșita soluționare de către instanța de fond a acestei excepții a fost invocată formal, nefiind dezvoltate reale critici de nelegalitate din această perspectivă. În susținerea aceluiași motiv de casare, cele două recurente au invocat și greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998 de către curtea de apel, critică, de asemenea, nefondată. Este fără putere de tăgadă că, așa cum a rezultat din ansamblul tuturor probelor administrate în cauză, râul Maia, pe cursul căruia se află acumularea de apă Maia, este afluent al râului Prahova, ambele făcând parte din bazinul hidrografic Ialomița aparținând drumului public al statului și fiind dat în administrarea Administrației Naționale "Apele Române"; ca atare, includerea sa în domeniul public de interes local încalcă dispozițiile prohibitive ale alin. (3) din cadrul art. III al Anexei Legii nr. 213/1998. Contrar susținerilor recurentelor, amenajările de apă cu folosință piscicolă au fost obținute prin bararea cursului natural al apei prin construcții de tip hidrotehnic, așa cum a reținut expertul desemnat în cauză, astfel că nu pot schimba regimul juridic aplicabil bălții în discuție. Așa cum a apreciat în mod judicios judecătorul de primă instanță, acumulările Maia I și Maia II nu se înscriu în categoria pepinierelor și crescătorilor piscicole și nu au ca folosință unică piscicultura, astfel că nu poate fi reținută situația de excepție prevăzută de art. 3 alin. (5) din Legea nr. 107/1996 și, ca atare, nici dreptul exclusiv de administrare al Agenției Naționale pentru Pescuit și Acvacultură. Argumentele prezentate contravin susținerii recurentelor în sensul că instanța de fond ar fi aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 213/1998, simpla nemulțumire legată de soluția dispusă prin sentința recurată, ca o consecință a reținerii corecte a situației de fapt, nefiind de natură a induce instanței de reformare ideea incidenței motivului de casare de la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul promovat de către recurenta Guvernul României, Înalta Curte constată ca acesta, deși conține o laborioasă expunere a situației de fapt, așa cum este percepută de respectiva pârâtă, precum și a procedurii de elaborare a actului contestat, în realitate, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., această recurentă critică faptul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, față de reclamantă. Înalta Curte amintește că, prin Decizia nr. 3/2020 dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție-completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a apreciat că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face (…). În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, neputând fi analizată pe calea recursului". În consecință, această critică nu se încadrează nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., indicat de către recurenta-pârâtă, astfel că nu poate face obiectul analizei instanței de control judiciar, din perspectiva cuantumului cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește contestarea însăși a obligării recurentei la suportarea unor astfel de cheltuieli, se impune a se preciza cu prioritate că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală care este dovedită prin pierderea procesului. Este de menționat că pentru a se stabili o culpă procesuală, trebuie a se lua în seamă, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia, întrucât art. 454 din C. proc. civ. prevede că, în cazul în care o persoană poartă culpa pentru declanșarea sau purtarea unui proces, este exonerată de plata cheltuielilor de judecată, dacă recunoaște pretențiile până la primul termen la care părțile sunt legal citată. În cauza de față, în contra celor susținute de această recurentă, care încearcă să demonstreze lipsa culpei sale în pierderea procesului, este de remarcat că nici în faza recursului grațios și nici după introducerea acțiunii introductive, pretențiile părții adverse nu au fost recunoscute chiar până la finele procesului în fața instanței de fond, cheltuielile pe care reclamanta le-a avansat cu continuarea acestui proces, fiind cauzate inclusiv de pârâta Guvernul României. Mai mult decât atât, în ciuda susținerilor acesteia din urmă, hotărârile emise de autoritățile publice locale privind însușirea inventarelor bunurilor din domeniul public sunt acte prealabile cu caracter preparator, neavând puterea de a produce efecte juridice proprii, Hotărârea de Guvern fiind actul de autoritate al Guvernului, de natură a schimba regimul juridic aplicabil bunurilor în cauză. 5.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În raport de argumentele expuse, întrucât niciunul dintre recursuri nu atrage incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a le respinge, ca fiind nefondate.