ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4601/2020

Ședința publică din data de 23 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 23.01.2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, în temeiul art. 613 alin. (3) C. proc. civ., a solicitat anularea sentinței arbitrale nr. 87/18 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial International de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2017, iar subsecvent anularii sentinței arbitrale, trimiterea cauzei către tribunalul arbitral, pentru soluționarea pe fond a cauzei și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest proces, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3280 din data de 10.07.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea în anulare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere.

A anulat parțial sentința arbitrală nr. 87/18.12.2017 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în ceea ce privește admiterea excepției prescripției extinctive și, pe cale de consecință, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului arbitral.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 100 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 3280 din data de 10.07.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. dacă lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă.

Astfel, sentința civila recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ. și dispozițiilor art. 6 din CEDO întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Față de prevederile art. .432 din C. proc. civ. invocă excepția autorității de lucru judecat și efectul pozitiv al puterii lucrului judecați ambele în raport de soluționarea dosarelor nr. x/2005, nr. y/2009 și nr. 417/2005 de către Curtea de Arbitraj de la București, și ulterior de instanțele judecătorești în calea de atac a acțiunii în anulare împotriva sentințelor arbitrale pronunțate de Curtea de Arbitraj de la București.

Potrivit art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Printr-o altă critică subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece instanța de fond a aplicat greșit prevederile din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă reținând în mod eronată că:

"Or, potrivit dispozițiilor art. 23 din Decret:

Dreptul la acțiunea privitoare la sume de bani consemnate sau depuse la instituțiile de bancă, credit și economie sau la orice alte organizații socialiste, pe seama statului ori a organizațiilor de stat, se prescrie în termen de 3 ani de la data consemnării sau depunerii. Cu toate acestea când eliberarea sumelor consemnate sau depuse este condiționată de un act al organului judecătoresc sau al altui organ de stat, aceste sume vor fi restituite celor în drept la prezentarea actului respectiv; dreptul la acțiune în acest din urma caz se prescrie în termen de un an de la data când se poate cere restituirea pe baza actului organului de stat. Dispozițiile alineatelor precedente nu sunt aplicabile sumelor constituite drept garanție pe baza normelor legale sau a clauzelor contractuale".

Potrivit dispozițiilor art. 3 lit. q) din O.U.G. nr. 60/2001 privind achizițiile publice, în vigoare la data încheierii contractelor în cauză, "garanția de bună execuție a contractului" reprezintă un "depozit valoric, titluri de credit sau alte forme de garanție acceptate de către autoritatea contractantă, puse la dispoziție autorității contractante de către ofertantul invitat să încheie contractul de achiziție publică".

Conform art. 72 din aceeași Ordonanță, "ofertantul invitat de autoritatea contractantă pentru încheierea contractului de achiziție publică are obligația de a constitui garanția de bună execuție în conformitate cu prevederile cuprinse în documentația pentru elaborarea și prezentarea ofertei".

Rezultă din aceste dispoziții legale speciale că sumele de bani se constituie în depozite bancare deschise pe numele ofertantului, dar la dispoziția autorității contractante, în condițiile legii, astfel că rațiunea imprescriptibilității dreptului la acțiune se întemeiază pe împrejurarea că patrimoniul titularului contului nu este diminuat cu acest drept de creanță, acesta fiind doar supus unei afectațiuni speciale, constând în plata obligațiilor contractuale în cazul în care lucrările sau serviciile nu corespund cerințelor contractului de achiziție publică. Or, în esență, aceasta a fost și apărarea reclamantei cu privire la prescripția dreptului său material la acțiune prin care urmărea constrângerea autorității pârâte la executarea obligației de eliberare a garanției.

Astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat de instanța arbitrală în cadrul dosarelor nr. x/2005 și, respectiv, nr. 417/2005, pârâta a fost obligată să încheie procesele-verbale de recepție finală, de existența cărora era condiționată contractual eliberarea garanției, astfel că nu se poate considera că, în lipsa executării voluntare de către debitor a acestei obligații de a face, intuitu personae ar fi început să curgă termenul de prescripție pentru sumele existente/acumulate în cont suplimentar celor deja debitate (cuantificate în transe ce au cumulat, teoretic, 100%). În măsura în care acestea provin din dobânzi, ar fi incidente dispozițiile art. 11.3 din contractele de execuție lucrări ("Contul astfel deschis este purtător de dobândă în favoarea executantului de lucrări").

Față de acest raport juridic, Curtea a reținut că dispozițiile alin. (3) al art. 23 din Decretul nr. 167/1958 exclud expres cazul garanțiilor, constituite pe baza normelor legale sau a clauzelor contractuale, de la aplicarea termenelor de prescripție de Ia alin. (1)-(2) ale aceluiași articol, astfel ca nu poate fi opusă reclamantei o eventuală pasivitate.

O altă interpretare ar fi de natură a afecta siguranța circuitului civil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în jurisprudența sa că instituirea unor termene de prescripție ține de marja de apreciere a statelor într-un anumit domeniu, iar aceste termene, considerate drept limitări implicite ale "dreptului de acces la un tribunal", sunt admise de Convenție, dat fiind scopul lor de a garanta securitatea juridică și de a împiedica utilizarea unor elemente de probă incomplete datorită timpului scurs (cauza Vo c. Franței, Stubbings și alții c. Regatului Unit).

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului pentru că nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se sprijină și în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, a depus o cerere prin care invocă excepția lipsei capacității procesuale de folosință motivată de faptul că, prin Rezoluția nr. 93252 din 19.07.2019 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, s-a dispus radierea acestei societăți.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 11 martie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 23 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor menționate în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte apreciază că recursul este formulat împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc."

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu soluționarea unei cereri prin care s-a solicitat anularea sentinței arbitrale nr. 87/18 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial International de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2017, iar subsecvent anularii sentinței arbitrale, trimiterea cauzei către tribunalul arbitral, pentru soluționarea pe fond a cauzei.

Conform dispozițiilor art. 194 alin. (1) C. civ., persoana juridică se înființează: prin actul de înființare al organului competent, în cazul autorităților și al instituțiilor publice, al unităților administrativ-teritoriale, precum și al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unitățile administrativ-teritoriale; prin actul de înființare al celor care o constituie, autorizat, în condițiile legii; în orice alt mod prevăzut de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 205 C. civ.: (1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor. (2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după caz, potrivit art. 194, de la data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.

Cât privește începutul capacității de folosință a persoanei juridice, dispozițiile înscrise în art. 205 C. civ. disting între persoanele juridice supuse înregistrării și celelalte persoane juridice (adică persoanele juridice nesupuse înregistrării). Astfel, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosință de la data înregistrării lor.

Capacitatea de folosință a persoanei juridice cuprinde aptitudinea generală și abstractă de a avea toate acele drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice. în ceea ce privește persoanele juridice fără scop lucrativ, acestea pot avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.

Capacitatea de folosință a persoanei juridice se sfârșește odată cu încetarea ființei (desființarea) acesteia. Încetarea persoanei juridice poate avea loc printr-unul dintre următoarele moduri: constatarea ori declararea nulității, fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desființare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.

În cauza de față, Înalta Curte constată că prin Rezoluția nr. 93252 din data de 19.07.2019 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, judecătorul delegat a admis cererea formulată de A. S.R.L. înregistrată sub nr. x din data de 15.07.2019 și a dispus radierea, fiind emis Certificatul de radiere la data de 22.07.2019.

Având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., orice persoană care are folosința drepturilor civile poate fi parte în judecată, iar conform dispozițiilor art. 251 alin. (1) C. civ., persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise, Înalta Curte constată că odată cu emiterea certificatului de radiere emis la data de 22.07.2019, A. S.R.L. a pierdut capacitatea de folosință.

Pentru considerente arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei capacității de folosință a intimatei-reclamante A. S.R.L. și va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, ca fiind declarant împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei capacității de folosință a intimatei-reclamante A. S.R.L..

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere împotriva sentinței nr. 3280 din 10 iulie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind declarant împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2020.