ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4558/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată având ca obiect "ordonanță președințială", înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâții Președintele României G. prin reprezentant legal Administrația Prezidențială, Administrația Prezidențială, Guvernul României, Senatul României, Ministerul Afacerilor Interne, Departamentul pentru Situații de Urgență, Grupul de Comunicare Strategică, Instituția Avocatul Poporului, Ministerul Sănătății, Ministrul Sănătății Nelu Tătaru, Direcția de Sănătate Publică a Municipiului București, Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, Parlamentul României (Camera Deputaților), Ministrul Afacerilor Interne H., Secretar de Stat și Șef al DSU I. prin reprezentant legal Direcția General Juridică A MAI, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat:

Prin sentința civilă nr. 257 din 8 mai 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

- a admis excepția de necompetență teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal și a declinat competența teritorială exclusivă de soluționare a cererii formulate de reclamanții D. și E. în favoarea Curții de Apel Ploiești;

- a dispus înaintarea cererii formulate de reclamanții D. și E. la Registratura secției a IX-a de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în vederea formării unui nou dosar de fond și pentru trimiterea acestuia spre competentă soluționare la Curtea de Apel Ploiești;

- a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția lipsei de interes a reclamanților;

- a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Administrației și Internelor și Guvernul României;

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Administrația Prezidențială, Ministerul Sănătății, Senatul României, Palatul Parlamentului Avocatul Poporului, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și a respins cererea ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

- a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și F. și, în consecință:

Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții A., E. prin F., B., C., D., prin F., F., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au apreciat că, prin soluționarea cauzei pe excepție, fără a pune în discuție fondul cauzei, excepțiile de neconstituționalitate și întrebările preliminare formulate în vederea sesizării Curții de Justițție a Uniunii Europene, instanța de fond a încălcat principiul liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, săvârșind astfel o denegare de dreptate, prin exces de putere, cu nesocotirea principiilor contradictorialității și oralității, precum și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, încălcarea normelor de procedură și a normelor de drept material care reglementează procedura ordonanței președințiale, întrucât, la termenul de judecată din data de 05.05.2020 nu au fost citați reclamanții, cu excepția lui A..

Recurenții au criticat soluția instanței de fond sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Administrația Prezidențială, Ministerul Sănătății, Senatul României, Avocatul Poporului și Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, precum și respingerea cererii față de acesti pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, încălcând în această manieră dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 59-60 din Constituție și art. 223 din C. civ.

S-a mai menționat în motivarea recursului că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor excepțiilor și nici asupra probatoriului propus, încălcând prevederile art. 6, 13-15, 22 și 397 C. proc. civ., în condițiile în care, la termenul de judecată din data de 08.05.2020, reclamantul A. a solicitat decăderea pârâților din dreptul de a mai propune probe sau excepții, în afara celor de ordine publică, întrucât nu toți au depus întâmpinări.

De asemenea, s-a menționat în cuprinsul motivelor de recurs, faptul că instanța de fond a ignorat argumentele reclamanților referitoare la aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului și a dreptului Uniunii Europene, precum și dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la interzicerea discriminării.

Totodată, recurenții au mai învederat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 131 C. proc. civ., în condițiile în care a prorogat, fără motiv întemeiat, discutarea competenței la termenul din data de 08.05.2020, iar la acest termen s-a declarat necompetentă pentru reclamanții D. și E., cu consecința disjungerii cauzei și trimiterea acesteia la Curtea de Apel Ploiești, deși era îndeplinită coparticiparea procesuală, prin reprezentarea legală a acestora de către F..

În fine, recurenții au mai reclamant și încălcarea normei de procedură instituită de art. 149 alin. (1) C. proc. civ., constând în aceea că nu le-au fost comunicate întâmpinările tuturor pârâților.

Prin întâmpinările formulate, intimații Parlamentul României - Camera Deputaților, Avocatul Poporului, Senatul României, Ministerul Sănătății, Ministerul Afacerilor Interne, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Prezidențială, în nume propriu și în calitate de reprezentantă a Președintelui României, G., au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat pe cale de excepție, anularea recursului, ca netimbrat, invocând totodată excepția inadmisibilității recursului în privința recurenților D. și E., precum și excepțiile lipsei de interes în soluționarea recursului, respectiv a lipsei de obiect a cererii reclamanților, dat fiind faptul că, atât Decretul nr. 240/20202, cât și Ordonanțele militare nr. 1-9/2020, au încetat, prin ajungerea la termen a măsurilor dispuse și înlocuirea lor cu cele din starea de alertă, conform prevederilor Legii nr. 55/2020.

De asemenea, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, pârâtul I., Secretar de Stat, Șef al Departamentului pentru Situații de Urgență, a solicitat anularea recursului pentru lipsa împuternicirii avocațiale sau a delegației consilierului juridic, invocând totodată excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția inadmisibilității recursului, motivat de împrejurarea că actul normativ contestat nu mai este în vigoare, fapt care atrage, de asemenea, rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Intimata Administrația Prezidențială, în nume propriu și în calitate de reprezentantă a Președintelui României, G., a mai solicitat, prin întâmpinare, să se constate că cererea de chemare în judecată este lipsită de obiect, precum și anularea cererii de recurs pentru lipsa semnăturii, cu excepția recursului declarat de reclamantul A., acesta din urmă fiind singurul recurent care a semnat declarația de recurs.

În fața Înaltei Curți, ca instanță de recurs, în data de 22 septembrie 2020, recurenții-reclamanți a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu consecința suspendării judecății, în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 și art. 520 alin. (2) C. proc. civ.

Întrebările au următorul cuprins:

1) Poate fi actul administrativ normativ, Decretul nr. 195/2020 sau Decretul nr. 240/2020 al Președintelui, de instituire a stării de urgență, un act de comandament (raportat la art. 2 alin. (1) lit. 1) din Legea nr. 554/2004) sau al Parlamentului (cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare)?

2) Pot fi atacate Decretele nr. 195/2020 și nr. 240/2020 în contencios pentru a putea fi suspendate conform art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare?

3) Dacă pentru actele normative privind instituirea stării de urgență (așa cum sunt Decretele nr. 195/2020 și nr. 240/2020) nu se poate suspenda prin art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, raportat la dispozițiile legii fundamentale, observând și Decizia ICCJ nr. 1720/2014 a secției CAF, Ordonanța Președințială, se poate suspenda un astfel de act administrativ normativ prin Ordonanță Președințială conform art. 997 și urm. noul C. proc. civ..? Dacă nu se pot ataca aceste decrete de instituire a stării de urgență nu însemnă că Președintele pe de o parte depășește limitele legale așa cum și CCR a stabilit prin Decizia nr. 152/2020, iar pe de altă parte se eludează controlului judecătoresc așa cum se instituie prin art. 126 alin. (6) din Constituție?

4) Poate fi instituită starea de urgență prin decret emis de Președinte în baza O.U.G. nr. 1/1999 raportat la dispozițiile constituționale cuprinse în art. 73 alin. (3) lit. g), căci tot din Decizia CCR nr. 152/2020 rezultă clar că numai prin Lege se poate institui, ceea ce este o garanție constituțională?

5) Este drept vătămat în sensul art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 Decretul nr. 195/2020?

6) Derogarea de la Convenția EDO este un drept vătămat sau nu raportat la definiții așa cum sunt instituite prin art. 2 din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare?

7) Mai este necesară plângerea prealabilă în cazul unor astfel de cazuri (cum este Decretul nr. 195/2020 și nr. 240/2020), raportat la art. 7 din Legea nr. 554/2004, pentru cererea de suspendare conform art. 14-15 din aceeași lege?

8) Este obligată Instituția Avocatul Poporului, la solicitarea unor cetățeni, să sesizeze Curtea Constituțională a_României, raportat la art. 146 din Constituție, precum și instanța de judecată competentă, în numele petiționarului, așa cum rezultă din legislație (Legea nr. 35/1997 și Legea 554/2004, în acest sens considerând că CCR s-a pronunțat în sensul arătat în mai multe Decizii)?

9) Este obligată Instituția Avocatul Poporului să sesizeze Ombudsmanul european (sau să se sesizeze din oficiu) în cazul încălcării/restrângerii sau interzicerii drepturilor omului și libertăților fundamentale, așa cum au fost încălcate în România, prin Decretele nr. 195/2020 și 240/2020 și Ordonanțele militare (raportat și la art. 59 din Constituție, în corelare și cu art. 57 dar și la Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea-instituției Avocatul Poporului) dar și să sesizeze instanțele de judecată și în ce condiții?

10) Observând Decizia CCR nr. 507/2004, are Instituția Avocatul Poporului calitate procesuală pasivă în cauză raportat inclusiv la faptul că a fost sesizat cu petiții și plângeri prealabile de către reclamanți?

11) Poate fi interzisă pensionarea, demisia și/sau mutarea unui cadru militar (inclusiv suspendarea efectuării concediilor de odihnă/de studii etc.), suspendarea demisiilor, a grevelor, a dialogului social, transparenței decizionale, pe perioada stării de urgență sau asediu, mobilizare și/sau război sau a oricărui cetățean pe perioada stării de asediu, de mobilizare și/sau de urgență, raportat la Constituție și la legislația națională și comunitara în vigoare, așa cum s-a întâmplat prin O.U.G. nr. 36/2020?

12) Este discriminare, lato sensu, derogarea de Ia Convenția EDO pentru cetățenii României pe perioada stării de urgență, începând cu 17.03.2020 (așa cum a fost solicitată de către Ministerul Afacerilor Externe, adresată,Comisiei Europene) în accepțiunea art. 14 din Convenție, în comparație cu ceilalți cetățeni europeni care nu au derogat?

13) Este considerată vătămarea unor drepturi legitime ale cetățenilor restrângerea exercitării unor drepturi ale omului și libertăților fundamentale (așa cum s-a întâmplat în România prin Decretele nr. 195/2020, nr. 240/2020 și Ordonanțele militare nr. 1-9/2020) raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr- 554/2004 și prin raportare la art. 52 din Constituție?

14) În atare condiții, Decretele nr. 195 și 240/2020, precum și Ordonanțele militare nr. 1-9/2020 nu constituie încălcări grave.ale drepturilor și libertăților fundamentale, impunându-se ca statul român să plătească despăgubiri pentru discriminare și daune morale pentru lezarea demnității și onoarei cetățenilor săi, fără a fi nevoie de.dovedirea vătămării legitime, așa cum solicită cetățenii prin capetele de cerere cu care au fost învestite instanțele judecătorești?

15) Este constitutional (prin raportare la art. 1 alin. (3)-(5), art. 16, art. 21, art. 41-44 și art. 57 din Legea fundamentală), și se încadrează în limitele Convenției EDO (art. 1-6, art. 8-11, art. 13-14, art. 17-18) și al Declarației (art. 1-8, art. 10, art. 12, art. 17, art. 23-28, art. 30) art. 5 din Legea nr. 554/2004?

16) Hotărârile Parlamentului pot fi atacate în instanța de contencios administrativ raportat Ia art. 6 pct. 1 din Convenția EDO și prin raportare la art. 21 din Constituția României, incidente fiind și argumentațiile de la întrebarea anterioară?

17) Este art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în conformitate cu Convenția EDO și Declarația Universală a Drepturilor Omului?

18) Aceste evenimente legislative ce au făcut obiectul întrebărilor 16) și 17) nu încalcă valorile Uniunii Europene și art. 6 pct. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind susceptibile de nulitate prin raportare la art. art. 8 și art. 13-14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere și Decizia Tribunalului administrativ din Strasbourg ce a suspendat ordinul primarului privind purtarea obligatorie a măștii cu nr. x din 02.09.2020, raportat la art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului?

19) În interpretarea art. 67-68 din Constituție, poate Parlamentul să organizeze sesiuni on-line, așa cum s-a întâmplat și la votul privind încuviințarea și ulterior prelungirea stării de urgență?

20) Este legal un astfel de demers? În acest caz se poate constata că Parlamentul a adoptat Hotărârea nr. 2/2020 privind completarea Regulamentului activităților comune ale Camerei Deputaților și ale Senatului, publicat în Monitorul Oficial nr. 209 din 14 martie 2020 fără a publica și procedura "mijloacelor electronice"?

21) Având în vedere că unul din instrumentele obligatorii pentru declararea stării de urgență, mobilizare și/sau război ori asediu, și, pe lângă aprobarea CSAT (care este incertă ca dată, nefiind indicată expres, raportat la faptul că CSAT a fost convocat în februarie 2020, starea de urgență fiind declarată pe 14.03.2020) până la încuviințarea de către Parlament în, ședință publică, este Strategia Națională de Apărare a României, putea Președintele României să instituie această stare de urgență când această Strategie pentru perioada 2020-2024 a fost aprobată prin Hotărârea nr. 22 a Parlamentului, în ședința comună din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 574 din 1 iulie 2020?

Putea Președintele României să emită cele două decrete de instituire a stării de urgență în lipsa acestei Strategii (mai ales că vechea Strategic pentru perioada 2015-2019 nu avea definite situațiile de pandemie) mai ales în lipsa unui act administrativ de declarare pe teritoriul României a Pandemiei sau Epidemiei Sars-Cov 2?

În ceea ce privește admisibilitatea cererii, recurenții au apreciat că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prescrise de art. 519 noul C. proc. civ., chestiunile de drept litigioase având caracter de noutate, asupra acestora, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Lămurirea chestiunilor de drept enunțate este determinantă în ce privește soluționarea pe fond a cauzei deduse judecății au mai precizat recurenții, întrucât problemele de drept ridicate sunt veritabile, fiind dificil de stabilit pentru instanțele de judecată, așa cum ușor se poate observa.

Admiterea cererii pentru aceste motive ar avea drept rezultat stabilirea conținutului acestor dispoziții în concordanță cu Constituția și normele legale, ceea ce ar oferi un caracter echitabil procedurii și ar da eficiență necesară dreptului la apărare al recurenților - reclamanți, conform dispozițiilor constituționale prevăzute de textul art. 126 alin. (3), au mai precizat aceștia în susținerea admisibilității cererii.

Examinând cererea formulată de recurenții-reclamanți, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente:

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este reglementată în cuprinsul art. 519-521 din C. proc. civ. și reprezintă, alături de recursul în interesul legii, unul dintre cele două mecanisme procedurale menite să asigure o practică judiciară unitară.

Astfel, atât recursul în interesul legii, cât și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reprezintă mecanisme procedurale prin care Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii în realizarea rolului fundamental ce îi revine, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție.

Or, în cazul mecanismelor de asigurare a unei practici judiciare unitare, Înalta Curte de Casație și Justiție procedează la dezlegarea cu caracter obligatoriu și de principiu a problemei sau chestiunii de drept cu care a fost învestită, fără a realiza o activitate de judecată specifică procesului civil.

În consecință, instrumentele procedurale de asigurare a unei practici judiciare unitare rezidă, în esența lor, în activitatea de dezlegare, cu caracter de principiu, a unei probleme/chestiuni de drept, iar, în soluționarea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție aplică prevederile C. proc. civ., menționate anterior (art. 519-521).

Dispozițiile legale cuprinse în titlul III al cărții a II-a din C. proc. civ. prevăd atât titularii dreptului de a sesiza instanța supremă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, cât și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o astfel de sesizare să fie admisibilă.

Astfel, potrivit art. 519 din C. proc. civ., "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

În esență, Înalta Curte constată, din conținutul întrebărilor formulate de către recurenții-reclamanți, că solicitarea acestora privind sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu privește o chestiune de drept, în sensul definit de reglementarea procesual civilă anterior reținută, adică o problemă de interpretare a unei norme juridice pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, ținând seama și de împrejurarea că acest mecanism de unificare a practicii este destinat chestiunilor de drept material susceptibile de interpretări diferite.

Întrebările recurenților-reclamanți urmăresc, astfel cum din economia coroborată a acestora rezultă, dezlegarea în fond a pricinii dedusă judecății, prin raportare la soluția oferită cererii de chemare în judecată de către instanța de fond sau chestiuni legate de natura juridică a Decretelor nr. 195/2020 și nr. 240/2020 emise de Președintelui României ori ale Ordonanțelor militare nr. 1-9/2020 emise de Ministrul Administrației și Internelor, aspecte care revin competenței de contemplare a instanței de recurs.

În plus, întrebările ridică probleme de neconstituționalitate sau neconvenționalitate ale decretelor și ordonanțelor militare evocate, prin raportare la dispoziții regăsite în Constituție sau Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, motiv pentru care acestea nu intră în sfera sesizărilor asupra cărora Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este îndrituit să se pronunțe, ci mai degrabă în sfera instanței de contencios constituțional.

Un alt palier al întrebărilor privește interpretarea dispozițiilor Legii contenciosului administrativ sau pur și simplu chestiuni care nu au legătură cu dreptul incident litigiului pendinte ori de a căror lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, referitoare la activitatea Parlamentului, a Instituției Avocatului Poporului sau a Instituției Președintelui României.

Prin urmare, instanța de recurs apreciază că solicitarea recurenților privind sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate fi primită, urmând ca, pe cale de consecință, aceasta să fie respinsă.

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor de Interne a invocat excepția de netimbrare a recursului, însă aceasta urmează a fi respinsă, ca fiind lipsită de obiect, dat fiind faptul că atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea pentru exercitarea căilor dec atac, ordinare sau extraordinare, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, prin raportare la dispozițiile art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000 coroborate cu prevederile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, ținând seama de împrejurarea că interesul și temeiul juridic al demersului judiciar inițiat de reclamanții-recurenți rezidă în înlăturarea discriminării generate de decretele și ordonanțele militare atacate, precum și restabilirea situației anterioare acestui efect și plata despăgubirilor pentru înlăturarea prejudiciului suferit.

Înalta Curte urmează a proceda și la respingerea, ca neîntemeiată, a excepției lipsei calității procesuale pasive invocată pentru prima dată în recurs de către intimatul-pârât Secretar de Stat în Ministerul Afacerilor Interne și șef al DSU I., având în vedere împrejurarea că Departamentul pentru Situații De Urgență este structură operațională fără personalitate juridică a M.A.I, cu atribuții de coordonare, cu caracter permanent, la nivel național, a activităților de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență, asigurarea și coordonarea resurselor umane, materiale, financiare și de altă natură necesare restabilirii stării de normalitate, inclusiv primul ajutor calificat și asistența medicală de urgență în cadrul unităților și compartimentelor de primire a urgențelor (UPU/CPU), iar în scopul prevenirii răspândirii Covid-19 și realizarea managementului consecințelor, raportat la evoluția situației epidemiologice, în vederea restrângerii exercițiului drepturilor prevăzute în cele două decrete atacate de către recurenții-reclamanți, pe durata stării de urgență, măsurile de primă urgență cu aplicabilitate graduală se dispun/au fost dispuse prin ordin al secretarului de stat, șef al Departamentului pentru Situații de Urgență sau înlocuitorul legal al acestuia.

Astfel, raportat la capetele de cerere referitoare la înlăturarea discriminării rezultată din aplicarea celor două decrete atacate de către reclamanți, intimatul-pârât I.-Secretar de Stat, Șef al Departamentului pentru Sutuații de Urgență, justifică calitate procesuală pasivă în cauză.

În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant invocată de către intimatul-pârât Secretar de Stat și șef al DSU I., pentru lipsa împuternicirii avocațiale sau a delegației consilierului juridic, Înalta Curte, reținând că în cauză nu operează prevederile art. 84 C. proc. civ. referitoare la reprezentarea convențională a persoanelor juridice, întrucât recurenții-reclamanți acționează în calitate de persoane fizice, alături de o asociație, prin reprezentant legal, va proceda și la respingerea acestei excepții, ca neîntemeiată.

În fine, din perspectiva excepțiilor inadmisibilității recursului declarat de recurenții D. și E., precum și a lipsei de interes în soluționarea recursului, respectiv a lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată pentru faptul că actele atacate, respectiv Decretele nr. 195/2020 și nr. 240/2020, precum și Ordonanțele militare nr. 1-9/20200, și-au încetat efectele/aplicabilitatea, prin ajungerea la termen a măsurilor dispuse și înlocuirea acestora cu cele specifice stării de alertă, conform prevederilor Legii nr. 55/2020, Înalta Curte reține că sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Astfel, recurenții D. și E., dețin în continuare calitatea de parte în cauză, chiar dacă în privința acestora instanța de fond a dispus, prin hotărârea recurată, declinarea competenței de soluționare a cererii formulate în favoarea Curții de Apel Ploiești, iar criticile din recurs privesc și această soluție în privința celor doi reclamanți.

Chiar dacă, la momentul învestirii Înaltei Curți cu soluționarea recursului declarat în cauză, actele atacate își încetaseră aplicabilitatea, nu poate fi primită teza avansată de intimații pârâți potrivit căreia recurenții au pierdut interesul în soluționarea acestora sau că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, câtă vreme, la momentul învestirii instanței de fond, aveau interes în promovarea cererii de chemare în judecată, în termenii și condițiile normei instituite de art. 33 C. proc. civ., iar pretențiile formulate în contradictoriu cu pârâții (inclusiv cererea de acordare a despăgubirilor materiale pentru înlăturarea consecințelor stării de discriminare) au fost respinse de instanța de prim grad de jurisdicție.

Ca atare, Înalta Curte a procedat și la respingerea acestor excepții ridicate în recurs de către intimații menționați.

Analizând excepția nulității recursurilor declarate de reclamanții E., prin F., B., C., D., prin F., F. împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, pentru lipsa semnăturii, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată.

La termenul de judecată stabilit pentru judecarea recursului, respectiv 22.09.2020, instanța a pus în discuția părților excepția nulității acestuia pentru lipsa semnăturii părților menționte sau a mandatarilor acestora, prin raportare la prevederile art. 486 alin. (1) lit. e) și alin. (3) C. proc. civ.

În temeiul art. 248 C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului, Înalta Curte o va reține ca fiind întemeiată.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde printre alte elemente și semnătura părții sau a mandatarului/reprezentantului acesteia.

În speță aceste aspecte de rigoare procedurală nu sunt respectate, împrejurare care determină admiterea excepției nulității recursului și implicit anularea acestuia.

Recurenții menționați au fost citați pentru termenul de judecată stabilit pentru judecarea recursurilor, respectiv 22.09.2020, cu mențiunea de a depune cererea de recurs în original, purtând semnătura olografă a fiecăruia dintre aceștia, precum și ștampila în cazul F., însă nu au înțeles să își îndeplinească această obligație procesuală.

Prin urmare, având în vedere că, potrivit art. 486 alin. (3) C. proc. civ., mențiunea prevăzută la alin. (1) lit. e) din cadrul aceleiași norme procesuale, referitoare la obligativitatea semnării declarației de recurs, sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, Înalta Curte urmează a constata incidența în cauză a sancțiunii menționate.

Analizând sentința pronunțată de instanța de fond, prin raportare la cadrul legal incident speței dedusă judecății, precum și prin prisma criticilor formulate de către recurentul A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză.

Motivul de casare menționat este incident atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, prin aceasta înțelegându-se incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, instanța săvârșind acte care intră în atribuțiile unor alte organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

Or, o atare situație nu se regăsește în cauză, prin raportare la sentința atacată.

În plus, invocarea în termeni generali a acestui motiv de casare, fără indicarea concretă a împrejurărilor care conturează incidența lui în cauză, nu este suficientă pentru ca instanța de control judiciar să procedeze, din oficiu, la identificarea elementelor care se circumscriu motivului de nelegalitate menționat, astfel că nu constituie în sine o motivare a recursului.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident atunci când instanța de fond a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru a se constata dacă reprezintă sau nu motiv pentru casarea hotărârii.

Din această perspectivă, criticile pe care recurentul a înțeles să le expună în susținerea incidenței acestui motiv de casare constând în nesoluționarea litigiului pe fond nu se subsumează motivului de casare evocat de acesta.

De asemenea, nici criticile referitoare la lipsa punerii în discuție și a dezbaterilor relative cererilor de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 36/2020, a prevederilor art. 28-30 din Legea nr. 80/1995 și a prevederilor O.G. nr. 21/2004, precum și de sesizare a instanței de contencios unional, formulate în fața instanței de fond la termenul de judecată din data de 5 mai 2020, nu se circumscriu acestui motiv de casare, date fiind particularitățile speței dedusă judecății, prin raportare la împrejurarea că judecătorul învestit cu soluționarea litigiului a valorificat finele de neprimire a cererii de chemare în judecată, prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, fine care atrage inadmisibilitatea unei asemenea acțiuni în justiție.

Din această perspectivă este de reținut că excepțiile de neconstituționalitate ridicate în fața instanței de fond nu priveau finele de neprimire a cererii de chemare în judecată instituit de norma legală anterior evocată, iar cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene nu conține întrebări vizând interpretarea sau validitatea normelor de drept al Uniunii, întrebările vizând mai degrabă chestiuni referitoare la interpretarea normelor dreptului intern, inclusiv a celor constituiționale, a naturii juridice a acestora ori a unor chestiuni de compatibilitate a acestora, din perspectiva art. 6, 13 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu limitarea exercițiului unor drepturi și libertăți.

Or, conform prevederilor art. 267 TFUE și jurisprudenței în materie, instanța națională sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuție validitatea sau interpretarea tratatelor și actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii și apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

În plus, potrivit prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță care are legătură cu soluționarea cauzei, oricare ar fi obiectul acesteia.

Însă, pentru a aprecia asupra legăturii cu soluționarea cauzei, este necesar ca cererea dedusă judecății să fie admisibilă, adică să nu fie exclusă controlului de legalitate al instanțelor, ceea ce nu este cazul în speță, având în vedere împrejurarea că judecătorul fondului a apreciat că cererea de chemare în judecată nu poate fi primită, fiind așadar inadmisibilă, ceea ce a exclus nu numai contemplarea fondului, ci și punerea în discuția părților și pronunțarea asupra cererilor de sesizare a instanțelor de contencios constituțional și unional, din moment ce niciuna dintre acestea nu aveau legătură cu o cerere permisă de lege a fi supusă cenzurii instanței de contencios administrativ, iar neconstituționalitatea sau incompatibilitatea cu normele unionale, invocată în fața instanței de fond, nu priveau finele de neprimire prevăzut de art. 5 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește critica referitoare la împrejurarea că, la termenul de judecată din data de 5 mai 2020, nu au fost citați toți reclamanții, recurentul A. nu poate invoca o asemenea neregularitate, în condițiile în care, fiind legal citat, după cum însuși acesta precizează în declarația de recurs, nu poate justifica o vătămare proprie, în termenii art. 174 alin. (1) și (3) și art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

În condițiile în care instanța de fond a apreciat că nu este oportun soluționării cauzei, potrivit celor mai sus precizate, să pună în discuția părților cererile de sesizare a Curții Constituționale și a Curții de Justiție a Uniunii Europene și nici chestiunile de fond regăsite în cererea de chemare în judecată, nu poate fi primită nici critica recurentului referitoare la încălcarea principiilor contradictorialității, oralității și dreptului la apărare, regăsite în cuprinsul art. 13-15 C. proc. civ.

De asemenea, din perspectiva aceluiași motiv de casare, recurentul a criticat hotărârea instanței de fond susținând că la primul termen de judecată, respectiv cel din data de 5 mai 2020, judecătorul fondului nu a pus în discuție competența instanței, prorogând pronunțarea supra excepției la termenul de judecată din data de 8 mai 2020.

Critica nu poate fi primită, în condițiile în care, la termenul de judecată din data de 5 mai, chestiunea timbrajului cererii de chemare în judecată, chestiune preliminară oricăror aspecte referitoare la învestirea instanței (potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013), inclusiv punerii în discuție a competenței de soluționare a cauzei, nu era definitivată, iar reclamanții declaraseră, în ședință publică, că înțeleg să formuleze cerere de reexaminare a timbrajului stabilit de judecătorul cauzei în aceeași ședință.

Prn urmare, măsura dispusă de judecătorul fondului privind prorogarea discutării excepției de necompetență, în condițiile art. 131 C. proc. civ., nu excede cadrului procedural reglementat de această normă, fiind, așadar, o măsură de oportunitate a administrării juste a actului de justiție din perspectiva regulilor de procedură incidente.

În consecință, niciuna dintre aceste critici nu constituie motiv de nulitate a hotărârii întrucât nu sunt rezultatul încălcării vreunei norme de procedură de către prima instanță supusă regimului sancționator reglementat de art. 174-176 C. proc. civ. referitoare la nulități și regimul juridic al acestora.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte menționează că acesta este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurentul se află în eroare susținând că sentința pronunțată de instanța de fond nu este motivată. Deși motivată succint, din lecturarea acesteia se poate constata că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. referitoare la conținutul hotărârii, printre acestea regăsindu-se și cele enumerate în cuprinsul alin. (1) lit. b) al normei procedurale evocate, referitoare la expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, cât și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

Oricum, pentru incidența acestuia motiv de casare era necesar ca hotărârea atacată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, condiție care nu este îndeplinită în prezenta cauză, datorită faptului că instanța de fond a reușit să efectueze o analiză a cererii de chemare în judecată din perspectiva admisibilității acesteia

Inferența la care a apelat instanța de fond, raționamentul care a condus la concluzia prezentată în cadrul considerentelor, precum și soluția dată acțiunii introductive, rezultă în mod evident din perspectiva în care instanța a abordat litigiul, respectiv susținerile părților.

Nu constituie o nemotivare și astfel nu atrage incidența motivului de casare prezentat, împrejurarea că în cadrul considerentelor se regăsesc, parțial, susțineri ale părții potrivnice, acest fapt reprezentând practic suprapunerea convingerilor instanței cu cele ale uneia dintre părțile litigante.

Oricum, o asemenea concluzie a instanței de fond, chiar contrară probatoriului administrat în fața acesteia, după cum susține recurentul, nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constituind o chestiune legată de netemeinicie și nu de nelegalitate, iar controlul exercitat în recurs de către Înalta Curte asupra sentinței pronunțată de instanța de fond este limitat doar la aspectele de nelegalitate.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în speță.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentului pot fi rezumate, în esență, la chestiuni referitoare la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Administrația Prezidențială, Ministerul Sănătății, Senatul României, Avocatul Poporului, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care, la termenul de judecată din data de 8 mai 2020, nu toți pârâții depuseseră întâmpinare iar acesta a solicitat decăderea celor care nu au formulat apărări, prin întâmpinare, din dreptul de a mai formula cereri și de a invoca excepții.

Înalta Curte precizează, preliminar, că excepția lipsei calității procesuale pasive este o excepție de fond, dirimantă, de ordine publică, care poate fi invocată în orice stadiu al litigiului, nefiind condiționată invocarea sa de un anumit moment procesual, cum ar fi, de pildă, momentul pentru depunerea întâmpinării.

Ca atare, eventuala depunere tardivă a întâmpinării de către unii dintre pârâți, nu are relevanță din acest unghi de vedere, partea neputând fi decăzută din dreptul de a invoca o asemenea excepție printr-o întâmpinare chiar tardivă.

Cum prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat suspendarea Decretului Președintelui României nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, atât pe cale de ordonanță președințială, cât și în condițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, împreună cu Ordonanțele militare nr. 1-9 emise de Ministrul Administrației și Internelor, precum și anularea acestora, și cum în litigiile circumscrise sferei contenciosului administrativ primează capacitatea de drept administrativ, respectiv aptitudinea autorității publice, subiect al raportului de drept administrativ, de a emite acte administrative în exercitarea unor prerogative de putere publică ori a unui serviciu public, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a procedat corect la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților anterior identificați, întrucât aceștia nu sunt emitenții actelor atacate și nici nu au atribuții legale în privința procedurilor de emitere a acestora, iar Statul Român nu este subiect activ al raporturilor juridice de contencios administrativ în mod direct, ci prin autoritățile sau instituțiile publice care acționează în regim de putere publică, potrivit legii, astfel că, într-o manieră judicioasă a procedat la respingerea cererii formulată de reclamanți în contradictoriu cu acești pârâți.

În ceea ce privește soluția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii și respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, atât sub aspectul suspendării actelor atacate, pe calea ordonanței președințiale și în condițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, cât și sub aspectul anulării acestora, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant A. nu a dezvoltat critici concrete, punctuale, împotriva acestor chestiuni.

Față de considerentele anterior expuse, constatând că soluția instanței de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a proceda la respingerea recursului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Respinge excepția de netimbrare invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor de Interne, ca fiind lipsită de obiect.

Respinge excepția lipsei calității de reprezentant invocată de intimatul-pârât Secretar de Stat și șef al DSU I..

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de intimatul-pârât Secretar de Stat și șef al DSU I., ca neîntemeiată.

Anulează recursurile declarate de reclamanții E. prin F., B., C., D. prin F., F. împotriva sentinței civile nr. 257 din 8 mai 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 257 din 8 mai 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2020.