ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 438/2021

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. Roman S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din data de 28.01.2020 și a Raportului de inspecție Fiscală nr. F-MC 14 din data de 28.01.2020, prin care au fost stabilite obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum total de 27.043.978 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar cu accesorii și TVA de plată suplimentar cu accesorii.

Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 26 din 20 mai 2020, a admis acțiunea formulată de reclamantă și, în consecință,

a dispus suspendarea executării Deciziei de Impunere nr. x/28.01.2020 emise în baza Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/28.01.2020, până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a susținut că intimata-reclamantă nu a relevat împrejurări de fapt sau de drept care să fie de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității celor două acte administrative, ci a invocat veritabile motive de nelegalitate specifice acțiunii în anulare.

Totodată, a solicitat să se constate că argumentele reținute în motivarea sentinței cu privire la existenta cazului bine justificat au antamat fondul litigiului, ceea ce nu este posibil în această etapă a procedurii, caracterizată prin cercetarea sumară a aparenței dreptului, întrucât cazul bine justificat nu se referă la critici de nelegalitate a actului administrativ.

Referitor la iminența producerii unei pagube a arătat că prima instanță a interpretat în mod greșit faptul că intimata - reclamantă a făcut dovada că există un prejudiciu material, viitor și previzbil care să justifice măsura suspendării, în cauză nu s-a probat că o eventuală executare silită a sumei ce formează obiectul actului atacat i-ar crea părții un astfel de prejudiciu.

Or, riscul executării silite sau imposibilitatea de redresare a societății, precum și siguranța locurilor de muncă a angajaților societății nu reprezintă o pagubă iminentă care să justifice măsura suspendării.

În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, respingerea cererii de suspendare a actului administrativ atacat.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunerenr. F-MC 90 din data de 28.01.2020 emisă în baza Raportului de inspecție Fiscală nr. F-MC 14 din data de 28.01.2020, prin care au fost stabilite, în sarcina societății, obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum total de 27.043.978 RON.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Prin prisma acestor condiții, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, întrucât s-a apreciat corect îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la cazul bine justificat acesta poate fi reținut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate, identificate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea și consistența dovezilor ce urmează a fi administrate în cadrul acțiunii în anularea actului, pentru că în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Înalta Curte reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

În cauză, prima instanță a apreciat că subzistă o aparență de nelegalitate a actului atacat, raportat la încălcarea dispozițiilor art. 5 din Codul de procedură fiscală privind aplicarea unitară a legislației fiscale de către organele fiscale.

Potrivit raportului de inspecție fiscală, rezultă că inspecția fiscală a fost efectuată de către două echipe de inspectori, din care una a analizat anii 2006,2009 și 2010, iar cea de-a doua anii 2007, 2008 și 2011, reținându-se că echipa care a analizat anii 2006,2009 și 2010 nu a stabilit cheltuieli nejustificate cu materii prime și materiale-cont 601, în timp ce echipa care a analizat anii 2007, 2008 și 2011 a stabilit sume foarte mari înregistrate nejustificat în contul 601.

Echipa care a analizat anii 2007,2008 și 2011, pe baza operațiunilor contabile înregistrate în contabilitatea sintetică (modul ECO), și care reprezintă consumurile de materii prime și materiale, a realizat punctajul corespondenței sumelor aferente cu cele înregistrate în contabilitatea de gestiune (modul EMA) corespunzător lor .

Rezultă astfel, din cele reținute de organul fiscal, că societatea utilizează ambele două forme de înregistrare contabilă, însă, cu toate acestea, doar echipa care a analizat anii 2007, 2008 și 2011 a realizat o corespondență între modul ECO și modul EMA și a găsit diferențe între contabilitatea sintetică și contabilitatea de gestiune, pe care le-a considerat sume înregistrate nejustificat.

Or, ținând cont că aplicarea unitară a legislației fiscale reprezintă unul dintre principiile generale de conduită în administrarea creanțelor fiscale, prevăzut de art. 5 din Codul de procedură fiscal, se reține că aplicarea diferită a legislației fiscale, în plus, realizată chiar față de același contribuabil, reprezintă o împrejurare de natură să creeze un dubiu cu privire la legalitatea actului administrativ fiscal, ceea ce constituie un caz bine justificat, cum corect a apreciat și judecătorul fondului.

Contrar susținerilor recurentei, se constată că împrejurările amplu și detaliat descrise în cererea de chemare în judecată și susținute prin înscrisurile depuse la dosar conturează o îndoială serioasă în privința legalității actului atacat, inconsecvența organului fiscal determinată de dificultățile referitoare la aplicarea unitară a legislației fiscale constituind un motiv suficient care să contureze existența unui caz bine jusitificat, cum corect a sesizat și judecătorul fondului.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, se reține că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

Or, având în vedere cuantumul creanței stabilite se apreciază că executarea deciziei atacate este de natură să-i producă societății intimate o pagubă dificil de reparat ca urmare a lipsirii de o sumă importantă de bani, perturbând funcționarea acesteia, în sensul că s-ar compromite posibilitatea de redresare și siguranța locurilor de muncă a angajaților, în condițiile în care societatea se află și în procedura reorganizării.

În plus, diminuarea patrimoniului se va produce în baza unui act administrativ în privința legalității căruia există o îndoială serioasă, ceea ce se circumscrie unui prejudiciu material viitor și previzibil, în sensul dispozițiilor legale citate, așa încât și această condiție este îndeplinită.

Prin urmare, toate criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 26 din 20 mai 2020 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 ianuarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.