ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4269/2020

Ședința publică din data de 09 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 13.03.2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. (în prezent, B. S.A.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor: anularea deciziei nr. 273/10.09.2014 privind soluționarea contestației emise de ANAF - DGSC; anularea în parte a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/8.05.2014 și exonerarea sa de plata sumei de 1.166.850 RON reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit aferent trimestrelor I și III 2013; anularea ca nelegală a operațiunii de compensare a sumei de 1.452.865 RON impusă la plată prin decizia de accesorii cu suma de 3.956.347 RON, solicitată la restituire prin cererea nr. x/11.02.2013, precum și recunoașterea dreptului său la restituirea sumei de 3.956.347 RON.

A mai solicitat obligarea ANAF la compensarea sumei sus indicate cu sumele datorate conform deciziei de accesorii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1114 din 29 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. B. S.A. (fostă S.C. A. S.A.), în contradictoriu cu pârâtele DGAMC și ANAF - DGSC, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta B. S.A. (fostă A. S.A.), întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a prezentat situația de fapt și a arătat, cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, constând în respectarea principiului contradictorialității consacrat de art. 14, 22 și 224 C. proc. civ.

Referitor la plata sumei de 3.956.347 RON, solicitată la restituire ca reprezentând impozit nedatorat pentru trimestrul IV 2010, instanța a reținut că reclamanta a depus un ordin de plată din data de 11.03.2011, fără ca în acesta să se precizeze ce reprezintă respectiva sumă, fiind indicat doar beneficiarul și fără a depune vreo declarație sau decizie de impunere cu privire la acest impozit.

Recurenta a criticat faptul că instanța s-a raportat la existența acestei dovezi de plată doar la momentul motivării hotărârii, fără a pune în discuția contradictorie a părților aceste aspecte, respectiv relevanța OP-ului depus în probațiune și nici nu a solicitat prezentarea unor dovezi suplimentare în sensul celor precizate ulterior în sentința atacată. Dacă instanța ar fi pus în discuție aceste aspecte, reclamanta ar fi putut lămuri situația prin prezentarea unor înscrisuri suplimentare din care rezultă identitatea dintre suma plătită prin OP și cuantumul aferent impozitului pentru trimestrul IV 2010.

Recurenta a enumerat înscrisurile atașate cererii de recurs precizând că nu a furnizat de la început aceste documente pentru că nu s-a pus în niciun moment problema veridicității plății sumei 3.956.347 RON și nu a fost contestat faptul că aceasta ar reprezenta impozitul pentru trimestrul IV 2010.

Referitor la obligațiile aferente trimestrului IV 2010, a arătat că din declarațiile depuse se observă că: inițial, prin declarația trimestrială D100 a fost declarat un impozit pe profit aferent trimestrului IV 2010 în cuantum de 0 RON; ulterior, prin D710 s-a corectat suma declarată inițial, aceasta fiind în cuantum de 3.956.347 RON; prin declarația anuală D101 privind perioada 01.10.2010 - 31.12.2010 s-a evidențiat că impozitul pe profit final datorat pentru trimestrul IV 2010 este 0 RON; ulterior, prin declarația D710 suma a fost rectificată la 10.750 RON. Aceste modificări au fost operate și în declarația anuală, sens în care s-a depus o nouă declarație D101, rectificativă, prin care s-a evidențiat impozitul declarat (și de recuperat) în sumă de 10.750 RON, însă, în final, impozitul pe profit datorat pentru trimestrul IV 2010 a fost de 0 RON.

În ceea ce privește Ordinul de plată nr. x din 11.03.2011 a menționat că, deși specificul sumei nu reiese clar din descrierea trecută în formularul de plată, aceasta poate fi dedusă urmărind sumele declarate și fișele sintetice de la dosar. Suma de 3.956.347 RON apare evidențiată în contul "3-Impozit pe profit" (coloana 6), la pagina 32/256 din Fișa sintetică totală emisă la 16.06.2014, având ca dată scadentă 25.01.2011, ceea ce arată că este impozit pe profit aferent trimestrului IV 2010. Totodată, acest impozit apare și ca sumă plătită, înregistrată în contul "9902 - Venituri ale bugetului de stat încasate în contul unic, în curs de distribuire", la coloana 11, pagina 200/264 din Fișa sintetică totală emisă la 19.04.2013.

A susținut că dacă instanța a considerat relevant acest aspect, avea datoria de a cere părților să ofere lămuririle necesare, cu atât mai mult cu cât a lăsat să se înțeleagă că s-ar fi lămurit dacă s-ar fi depus documentele suplimentare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea disp. art. 21 alin. (4) din vechiul Codul de procedură fiscală privind restituirea sumelor nedatorate, arătând că la data de 11.02.2013 a depus cererea de restituire nr. x privind suma de 3.956.347 RON reprezentând plata anticipată a impozitului pe profit aferent trimestrului IV 2010.

Există dovezi cu privire la faptul că această sumă a fost achitată și că reprezintă impozitul pe profit aferent trimestrului IV 2010, iar în ceea ce privește suma rămasă în plus de plată, precizează că, deși în Fișa sintetică din 19.04.2013, la contul "3-Impozit pe profit", soldul cu privire la plusul de plată (Diferențe - coloana 13) este de 124.991 RON, la contul "9902 - Venituri ale bugetului de stat încasate în contul unic, în curs de distribuire" - apare înregistrată plata de 3.956.347 RON făcută prin OP nr. x/11.03.2011, astfel că soldul cu privire la plusul de plată (Diferențe - coloana 13) este în cuantum de 3.562.932 RON. Indiferent de contul în care apare înregistrată plata, acest fapt nu schimbă caracterul ei nedatorat și dreptul băncii la restituirea sumei plătite în plus.

Consideră că instanța greșește când analizează împreună cele două cereri de restituire formulate de către Bancă, pentru că acestea nu se influențează reciproc.

Prima cerere a vizat restituirea mai multor sume, printre care și suma de 19.299.809 RON reprezentând impozit pe profit de recuperat aferent anului 2009. A doua cerere s-a referit la suma de 3.956.347 RON reprezentând impozitul pe profit aferent trimestrului IV 2010.

Instanța presupune în mod greșit că soluționarea favorabilă a primei cereri de restituire a dus la respingerea celei de-a doua, fiindcă nu ar mai fi rămas sume în plus de restituit. În realitate, cele două cereri au privit creanțe separate, prima cerere fiind soluționată în baza dreptului Băncii de restituire a plăților anticipate pentru impozitul pe profit aferent anului 2009, iar suma de 3.956.347 RON trebuia restituită în baza dreptului de a beneficia de restituirea plății nedatorate cu privire la impozitul pe profit aferent trimestrului IV 2010.

Precizează recurenta că organele fiscale nu au mai soluționat în niciun mod cererea de restituire privind suma de 3.956.347 RON și nu au arătat niciodată în mod oficial de ce aceasta nu a putut fi admisă sau ce s-a întâmplat cu suma plătită în cuantum de 3.956.347 RON, care își păstrează caracterul nedatorat.

A mai fost invocată aplicarea greșită a art. 116 din Codul de procedură fiscală privind compensarea creanțelor fiscale, făcându-se trimitere și la disp. art. 111 din Codul de procedură fiscală și art. 34 din Codul fiscal.

Sub acest aspect a susținut că textul art. 116 alin. (5) Codul de procedură fiscală, citat de autoritatea pârâtă în decizia de soluționare, este eronat, disp. literei h) citate de aceasta neintrând în vigoare decât începând cu data de 28.02.2014, ca urmare a emiterii O.U.G. nr. 8/2014.

Organul fiscal și-a bazat argumentarea pe art. 116 alin. (5) lit. h) pct. 2 din Codul de procedură fiscală, text de lege inexistent la momentul scadenței impozitului pe profit aferent trimestrului I 2013 (25.04.2013), moment în funcție de care trebuie să se facă analiza, deoarece în baza variantei Codului procedurii fiscale aplicabile la acel moment, compensarea ar fi trebuit să aibă loc la 25.04.2013.

Banca avea o creanță exigibilă în cuantum de 3.956.347 RON asupra bugetului de stat începând cu data de 11.02.2013 (data depunerii Cererii de restituire), conform art. 116 alin. (5) lit. h) din Codul de procedură fiscală aplicabil în 2013, iar, pe de altă parte, creanța Statului asupra Băncii, în cuantum de 4.089.879 RON, s-a născut la 25.04.2013 (data prevăzută pentru plata impozitului pe profit aferent trimestrului I 2013), acesta fiind practic și momentul la care compensarea de drept a celor două creanțe trebuia să aibă loc.

Prin urmare, calculul accesoriilor datorate de Bancă pentru neachitarea impozitului pe profit a fost în mod nelegal efectuat având în vedere întregul debit principal de 4.089.879 RON - reprezentând impozit pe profit aferent trimestrului I 2013, în condițiile în care în urma compensării debitul rămas ar fi trebuit să aibă un cuantum de 133.532 RON.

Banca figura totuși în evidențele ANAF cu sume de restituit (cu toate că acesteia nu-i pot fi opozabile în vreun mod evidențele organului fiscal, fiind doar un document intern) cu atât mai mult cu cât acesta din urmă nu a comunicat niciodată Băncii o eventuală decizie/notă de compensare prin care creanța Băncii a fost diminuată, fiind astfel încălcate disp. art. 115 alin. (8) Codul de procedură fiscală.

Deși organele fiscale susțin că Banca nu figura cu sume de restituit, aceeași sumă în cuantum de 3.956.347 RON a fost considerată "validă" pentru efectuarea compensării altor obligații fiscale născute până la data de 19.04.2013, dar și ulterior - pentru stingerea sumei din decizia de accesorii, însă cu excluderea unui interval în care Banca ar fi avut obligația de plată a impozitului aferent trimestrului III 2013.

Din Fișa sintetică totală emisă de ANAF în data de 16.06.2014, din operațiunile efectuate în cadrul contului "3-Impozit pe profit" (pag. 34/265 nr. crt. 76) rezultă faptul că autoritatea a procedat la compensarea unei părți din aceasta (i.e. 3.686.876 RON) cu suma de 1.450.480 RON impusă la plată prin Decizia de accesorii. Mai exact, în coloana 13 - "Diferențe", aferentă sumelor achitate în plus, apare suma de 2.236.396 RON, sumă ce rămâne după compensarea sumei de 1.450.480 RON (impusă prin Decizia de accesorii) cu suma de 3.686.876 RON (reprezentând suma de restituit Băncii, deși suma corectă, așa cum rezultă din declarații, este de 3.956.347 RON).

ANAF, prin efectuarea acestei compensări, a recunoscut implicit existența creanței Băncii, cu toate că modalitatea în care a realizat această compensare este nelegală și cu toate că ulterior, a susținut că nu avea cum să opereze o compensare cu vreo sumă deoarece suma de 3.956.347 RON nu apărea de restituit.

Pe de altă parte, autoritatea fiscală a ignorat și disp. art. 116 alin. (6) din Codul de procedură fiscală potrivit cărora compensarea operează de drept, dar poate fi constată la cerere sau din oficiu. Legea nu permite efectuarea aleatorie a compensării, momentul la care aceasta intervine și sumele supuse acestei operațiuni fiind strict reglementate de lege. Organul fiscal nu se poate prevala de propria culpă (în cazul de față rezultată din nesoluționarea în termen legal a Cererii de restituire) pentru stabilirea de accesorii la un debit principal care ar fi trebuit stins prin compensare.

În ceea ce privește perioada de timp pentru care accesoriile trebuiau calculate, instanța analizează momentul de la care încep să curgă accesoriile, pe când, în speță, a fost contestat momentul până la care se calculează aceste accesorii. Confuzia instanței reiese din faptul că face referire la momentul scadenței obligațiilor fiscale, moment ce influențează începutul curgerii accesoriilor, în timp ce în cauză a fost contestat și analizat momentul stingerii obligațiilor fiscale, deci momentul la care încetează calculul accesoriilor.

Recurenta precizează că nu a făcut nicio referire la scadența obligațiilor, nu a contestat faptul că obligațiile fiscale au devenit scadente la data prevăzută de lege și că începând cu acel moment se datorează accesorii. În tabelul prezentat la Anexa nr. 12 la contestația fiscală, la data de start a accesoriilor apare data scadenței prevăzută de lege, adică data de 25 a lunii următoare perioadei pentru care se datorează, respectiv 25.04.2013 pentru trimestrul I 2013 și 25.10.2013 pentru trimetrul III 2013.

A mai invocat recurenta disp. art. 120 alin. (1), art. 120

1

alin. (1) Codul de procedură fiscală, art. 34 Codul fiscal din care rezultă că definitivarea obligației principale (existența și întinderea acesteia) se realizează prin depunerea declarației anuale de impozit pe profit (declarația 101). Ca atare, la momentul depunerii acesteia la organele fiscale, obligațiile fiscale reprezentând plata impozitului pe profit trimestrial se definitivează, cu alte cuvinte, obligația fiscală (debitul principal) devine definitivă. Această declarație trebuie depusă până la data de 25.03.2014.

Chiar în situația în care, deși pe parcursul anului contribuabilul poate avea obligația de plată a unui impozit pe profit stabilit conform prevederilor legale, în cazul în care prin declarația anuală 101 contribuabilul realizează pierdere fiscală, obligația fiscală principală (impozit pe profit) nu mai există, acesta desființându-se retroactiv, prin definitivare.

Având în vedere că debitul principal (obligația fiscală reprezentând impozit pe profit pentru anul 2013) nu mai există de la data depunerii declarației de impozit pe profit anuală pentru anul 2013 - la 10.01.2014, obligațiile accesorii nu mai pot fi calculate după acest moment. Ca atare, dobânzile și penalitățile de întârziere stabilite în sarcina Băncii de la data de 10.01.2014 până la data de 25.03.2014 sunt nelegale.

Prin considerarea datei de 10.01.2014 ca dată până la care pot fi calculate obligații accesorii, următoarele sume pot fi stabilite în mod legal în sarcina Băncii: în ceea ce privește debitul principal de 133.532 RON (diferența rămasă în urma compensării discutate anterior), obligațiile fiscale accesorii aferente ce pot fi stabilite sunt în cuantum de 33.917 RON; în ceea ce privește debitul principal de 5.405.046 RON reprezentând impozit pe profit aferent trimestrului III 2013, obligațiile fiscale accesorii aferente ce pot fi stabilite sunt în cuantum de 249.713 RON.

Consideră complet eronat raționamentul organului de soluționare ce afirmă că accesoriile ar fi datorate până la data de 25.03.2014 - termenul legal prevăzut pentru depunerea Declarației (101), iar nu până la data de 10.01.2014 - data depunerii efective a acestei declarații, întrucât în temeiul art. 116 alin. (5) lit. h) Codul de procedură fiscală abia în 25.03.2014 creanța Băncii ar fi devenit exigibilă.

Ideea pe care organul fiscal încearcă să o inducă este aceea că, deși Banca ar fi depus Declarația (101) înainte de data limită stabilită de legiuitor, până la împlinirea acesteia Declarația respectivă nu ar produce nici un efect (pentru aproximativ 2 luni și jumătate), susținere în totală contradicție cu art. 86 alin. (4) Codul de procedură fiscală.

4.1. Intimata-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

A invocat excepția tardivității recursului, iar în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că recurenta-reclamantă nu a argumentat ce texte de lege au fost aplicate greșit.

A susținut că instanța de fond a reținut în mod corect atât situația de fapt cu privire la operațiunile de compensare efectuate, cât și prevederile legale incidente.

Cu privire la cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată a solicitat respingerea ca neîntemeiată, având în vedere că nu se poate reține culpa sa. În subsidiar, solicită diminuarea onorariului de avocat, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., raportat la complexitatea cauzei și activitatea depusă de avocat.

4.2. Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală a hotărârii atacate. În esență, a precizat că instanța a respectat toate regulile de procedură, a reținut în mod corect atât situația de fapt, cât și prevederile legale incidente în speță.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, apărările din întâmpinări și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Reclamanta a realizat profit contabil în trimestrele I și III 2013, dar întrucât profitul contabil înregistrat era mai mic decât pierderea fiscală reportată din perioada 2008 - 2012 (1.569.442.486 RON), nu a efectuat plata impozitului pe profit aferent acestor trimestre.

Pentru a clarifica tratamentul fiscal aplicabil plăților anticipate trimestriale privind impozitul pe profit, la data de 06.12.2013, a transmis o adresă către Direcția Generală de Servicii pentru Contribuabili - Serviciul Asistență Contribuabili din cadrul ANAF, la care a primit răspuns prin adresa din 13.12.2013, în sensul că avea obligația efectuării de plăți anticipate prin aplicarea art. 34 alin. (4) coroborat cu alin. (7) din Legea 571/2003, cu modificările și completările ulterioare.

În consecință, reclamanta a depus electronic la organele fiscale următoarele declarații: declarația rectificativă (710) privind obligațiile de plată la bugetul de stat pentru trimestrul I 2013, în care este evidențiată obligația de plată anticipată a sumei de 4.089.879 RON, datorată prin aplicarea cotei de impozit la profitul contabil aferent trimestrului I, având scadența la 25.04.2013; declarația rectificativă (710) privind obligațiile de plată la bugetul de stat pentru trimestrul III 2013, în care este evidențiată obligația de plată anticipată a sumei de 5.405.046 RON, datorată prin aplicarea cotei de impozit la profitul contabil aferent trimestrului III, având scadența la 25.10.2013; declarația anuală privind impozitul pe profit (101) din care reiese pierderea fiscală realizată în anul 2013, în sumă de 277.429.908 RON.

A depus Cererea de restituire nr. x/11.02.2013, prin care a solicitat restituirea sumei de 3.956.347 RON reprezentând plată anticipată a impozitului pe profit aferent trimestrului IV 2010, înregistrată la organele fiscale competente sub nr. x/11.02.2013, însoțită de documentul justificativ care atestă plata acestei sume.

La data de 22.05.2014, ANAF a comunicat reclamantei Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/08.05.2014, prin care se stabilesc obligații de plată în sumă totală de 1.452.865 RON, din care suma de 1.450.480 RON reprezintă dobânzi și penalități pentru neefectuarea la termen a plăților anticipate cu titlu de impozit pe profit aferente trimestrelor I și III 2013.

Dobânzile și penalitățile de întârziere au fost calculate după cum urmează: pe perioada 25.04.2013 - 25.03.2014 pentru obligațiile de plată a impozitului pe profit aferent trimestrului I 2013 în valoare de 4.089.879 RON; pe perioada 25.10.2013 - 25.03.2014 pentru obligațiile de plată a impozitului pe profit aferent trimestrului III 2013, în valoare de 5.405.046 RON.

Contestația formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Decizia nr. 273/10.09.2014 emisă de ANAF - DGSC în care s-a reținut că: data stingerii sumelor datorate de Bancă cu titlu de plăți anticipate pentru impozitul pe profit aferent trimestrului I și III 2013 a fost considerată data de 25.03.2014 prevăzută la art. 34 Codul fiscal ca fiind termenul până la care se efectuează plata impozitului anual; Banca a depus la data de 11.02.2013 cererea de restituire cu privire la suma de 3.956.347 RON reprezentând impozit pe profit aferent trimestrului IV 2010, dar la acea dată contribuabilul nu figura cu suma solicitată la restituire; urmare a depunerii la data de 10.01.2014 a declarațiilor rectificative 710 devin incidente pct. 3.1 și pct. 3.2 din OPANAF nr. 144/2012 pentru aprobarea Procedurii de îndreptare a erorilor cuprinse în declarațiile fiscale în cazul depunerii de către contribuabili a unei declarații rectificative.

Reclamanta a contestat parțial obligațiile de plată accesorii aferente impozitului pe profit, susținând că nu trebuia să i se calculeze accesorii decât pentru suma de 133.532 RON și nu până la 25.03.2014, ci până la data de 10.01.2014, iar instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de recurs are în vedere neregularități procedurale, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil, recurenta invocând nerespectarea principiului contradictorialității prin prisma faptului că instanța s-a raportat la existența ordinului de plată din data de 11.03.2011 doar la momentul motivării hotărârii, fără a pune în discuția contradictorie a părților relevanța ordinului de plată și nici nu a solicitat prezentarea unor dovezi suplimentare în sensul celor precizate ulterior în sentința atacată.

Înalta Curte constată că în sentința recurată se menționează că pârâta a susținut în decizia de soluționare a contestației nr. 273/10.09.2014 că reclamanta nu a figurat la data de 11.02.2013 cu suma de 3.956.347 RON la restituire.

Reclamanta nu a invocat și nu a combătut în niciun fel susținerile din decizia de soluționare în sensul că, tot în 2013, reclamanta solicitase la restituire o sumă de 19.299.809 RON din plusul existent în cadrul impozitului pe profit și că urmare a deciziei de restituire din 1.04.2013 și a notei de restituire, rămăsese un plus de doar 124.991 RON. Prin urmare, reclamanta nu avea cum să beneficieze de restituirea sumei solicitate la 11.02.2013, respectiv a sumei de 3.956.347 RON, deoarece nu mai avea un plus corespunzător acestei sume.

În altă ordine de idei, instanța de fond reține că reclamanta a depus un ordin de plată cu această sumă din 11.03.2011 fără ca în ordinul de plată respectiv să se precizeze ce reprezintă suma în cauză, fiind doar indicat beneficiarul bugetul de stat și la explicații fiind inserată mențiunea "bugetul de stat". De asemenea, nici nu a depus vreo declarație sau decizie de impunere cu privire la vreun impozit datorat pentru trimestrul IV 2010. Prin urmare, nu este întemeiată nici solicitarea reclamantei de a i se recunoște dreptul la restituirea sumei de 3.956.347 RON solicitată la restituire în data de 11.02.2013.

Rezultă că prima instanță a avut în vedere două argumente pentru a respinge cererea de restituire a sumei în discuție, și anume: reclamanta nu mai avea un plus corespunzător sumei solicitate, iar în ordinul de plată din data de 11.03.2011 nu se precizează ce reprezintă suma în cauză, fiind doar indicat beneficiarul bugetul de stat și la explicații fiind inserată mențiunea "bugetul de stat".

Cu privire la critica recurentei se reține, pe de o parte, că, așa cum a observat și recurenta, nu s-a pus în niciun moment problema veridicității plății sumei 3.956.347 RON și nu a fost contestat de către organul fiscal faptul că aceasta ar reprezenta impozitul pentru trimestrul IV 2010.

Pe de altă parte, chiar și în ipoteza în care este nefondat argumentul primei instanțe vizând ordinul de plată în discuție, soluția de respingere a cererii de restituire rămâne întemeiată pe argumentul conform căruia reclamanta nu mai avea un plus corespunzător sumei solicitate la restituire, astfel că această critică vizând încălcarea principiului contradictorialității cu referire la ordinul de plată din data de 11.03.2011 nu poate constitui un argument relevant în soluționarea recursului.

Instanța de control judiciar constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident în cauză, dar prin prisma nerespectării principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de art. 22 din C. proc. civ., care prevede în alin. (2) că "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc". în sensul că instanța de fond nu a lămurit împrejurări esențiale ale cauzei, de natură să ducă la dezlegarea corectă a cauzei.

Astfel, în ceea ce privește suma rămasă în plus de plată, reclamanta precizează în acțiune că, potrivit fișei sintetice pe plătitor emise la 19.04.2013, Banca figura cu suma de restituit de la bugetul de stat în valoare de 3.687.923 RON; conform fișei sintetice totale emise la 16.06.2014 reiese că suma de 3.686.876 RON era evidențiată drept sumă de restituit Băncii. Așadar, Banca figura totuși în evidențele ANAF cu sume de restituit - deși acesteia nu-i pot fi opozabile în vreun mod evidențele organului fiscal.

Instanța de fond nu a procedat la verificarea acestor susțineri preluând constatarea din decizia de soluționare a contestației potrivit căreia urmare a deciziei de restituire din 1.04.2013 și a notei de restituire, rămăsese un plus de doar 124.991 RON.

Totodată, se constată că instanța de fond a încuviințat proba cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă, cu următoarele obiective: 1) să se determine, pentru debitul de 133.532 RON (rezultat în urma compensării sumei de 4.089.879 RON reprezentând impozit pe profit aferent trimestrului I al anului 2013 cu suma de 3.956.347 RON reprezentând sume de restituit) datorate de bancă pentru perioada 25.04.2013-10.01.2014, având în vedere nivelul dobânzilor și penalităților de întârziere reglementate de Codul de procedură fiscală și aplicabile perioadei de referință; 2) să se determine, pentru debitul de 5.405.046 RON (reprezentând impozit pe profit aferent trimestrului III al anului 2013) cuantumul accesoriilor (dobânzi și penalități întârziere) datorate de bancă pentru perioada 25.10.2013-10.01.2014, având în vedere nivelul dobânzilor și penalităților de întârziere reglementate de Codul de procedură fiscală și aplicabile perioadei de referință.

De fapt, instanța a solicitat expertului să verifice modul în care reclamanta a calculat sumele de bani pe care consideră că le datorează organului fiscal, cu titlu de accesorii aferente impozitului pe profit pentru trimestrele I și III 2013, aspect care rezultă chiar din considerentul instanței potrivit căruia concluziile raportului de expertiză contabilă puteau fi reținute la pronunțarea soluției doar în măsura în care instanța reținea susținerile reclamantei pe fondul cauzei ca fiind corecte.

Or, probatoriul administrat de instanță nu trebuia să se limiteze la verificarea unor calcule efectuate de reclamantă sub aspectul cuantumului sumelor pe care consideră că le datorează, ci era necesar să lămurească dacă reclamanta datora accesorii reprezentând dobânzi și penalități pentru neefectuarea la termen a plăților anticipate cu titlu de impozit pe profit aferente trimestrelor I și III 2013, în caz afirmativ, pentru ce perioade și în ce cuantum.

Înalta Curte mai reține că se impune ca expertul să verifice și suma cu care reclamanta figura la restituire în evidențele organului fiscal, asupra acestui aspect punctele de vedere ale părților fiind divergente: organul fiscal susține că este vorba despre suma de 124.991 RON, în timp ce reclamanta consideră că potrivit fișei sintetice pe plătitor emise la 19.04.2013, Banca figura cu suma de restituit de la bugetul de stat în valoare de 3.687.923 RON, iar la data de 16.06.2014 suma de 3.686.876 RON era evidențiată drept sumă de restituit Băncii.

O altă cerere a reclamantei s-a referit la anularea ca nelegală a operațiunii de compensare a sumei de 1.452.865 RON, impusă la plată prin decizia de accesorii, cu suma de 3.956.347 RON, solicitată la restituire prin cererea nr. x/11.02.2013.

Sub acest aspect, instanța de fond a reținut că din actele dosarului nu reiese că a fost emis vreun act privind compensarea sumei de 1.452.865 RON și nici că a fost operată o astfel de compensare potrivit fișelor sintetice depuse de reclamantă, așa încât nu se poate vorbi despre o compensare nelegală a acestei sume cu o sumă stabilită prin decizia de accesorii.

Instanța de control judiciar apreciază că și în această privință se impune obținerea opiniei unui expert contabil care să verifice susținerile reclamantei privind efectuarea pretinsei compensări, în condițiile în care se reține în considerentele sentinței recurate că expertul, în răspunsul la obiecțiuni, a arătat că obiectivele la care a răspuns nu s-au referit la verificarea sumelor datorate și a celor compensate.

În consecință, se constată că, deși la judecata în fond a cauzei a fost încuviințată proba cu expertiză contabilă solicitată de reclamantă, aceasta nu a fost în măsură să contribuie la corecta dezlegare a cauzei, din moment ce obiectivele stabilite de instanță nu au vizat lămurirea unor împrejurări de fapt esențiale în soluționarea litigiului, ci așa cum s-a precizat, doar verificarea unor calcule efectuate de reclamantă.

Având în vedere aceste considerente, rezultă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin raportare la nerespectarea unor principii ce guvernează procesul civil: principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, principiul dreptului la un proces echitabil.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă și al argumentelor invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, astfel că administrarea unui probatoriu insuficient, care nu a lămurit împrejurări de fapt esențiale în cauză, echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În raport cu reținerea acestui motiv de recurs, nu mai este necesară analizarea celorlalte critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea urmând să fie examinate de instanța de fond cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va proceda la administrarea probei cu expertiză contabilă punând în discuția părților obiectivele la care ar trebui să răspundă expertul, pentru a lămuri toate împrejurările de fapt la care instanța de recurs s-a referit în considerentele prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1114 din 29 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 septembrie 2020.