ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4266/2020

Ședința publică din data de 09 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 16.06.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.): anularea Deciziei nr. 3660 din 14.12.2015; obligarea pârâtei să comunice supraveghetorilor din Statele membre UE, în care reclamanta a notificat intenția de a desfășura activitate în mod direct, în baza libertății de a presta servicii, respectiv: Anglia, Polonia, Grecia, Olanda, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Suedia, Finlanda, Irlanda, Croația, Cipru, Estonia, Letonia, Malta, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Lituania, Ungaria, informațiile prevăzute la art. 113 alin. (2) din Legea nr. 237/2015; obligarea pârâtei să informeze reclamanta în același timp în care notifică supraveghetorii din statele membre gazdă despre transmiterea respectivelor informații, conform art. 113 alin. (3) din Legea nr. 237/2015; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3985 din 12 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta A.S.F.; a anulat Decizia A.S.F. nr. 3660/14.12.2015; a obligat pârâta să comunice supraveghetorilor din Statele membre UE menționate în Notificările nr. x/26.11.2014 și nr. y/03.02.2015, informațiile prevăzute de art. 113 alin. (2) din Legea nr. 237/2015 și să informeze reclamanta despre transmiterea acestor informații, în același timp în care notifică supraveghetorul din statul membru gazdă. De asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 9070 RON (onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru).

Împotriva sentinței civile nr. 3985 din 12 decembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.), întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a prezentat situația de fapt și a arătat că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, întrucât ulterior transmiterii adreselor înregistrate la A.S.F. sub nr. 116.220/26.11.2014 și nr. 10.097/03.02.2015, prin care societatea a notificat intenția de a desfășura activitate de asigurare pe teritoriul unor state membre UE, în mod direct, în baza libertății de a presta servicii, asigurătorul a completat documentația prin mai multe adrese. Deși instanța a apreciat că singura completare a documentației, în urma unei solicitări a autorității în acest sens, a avut loc la data de 23.03.2015, ulterior acesteia, a fost transmisă la data de 19.06.2015 adresa nr. x/19.06.2015 prin care reclamanta a transmis calculul marjei de solvabilitate la 31.05.2015 și copiile chitanțelor de plată a taxelor celor două solicitări.

Analiza A.S.F. are în vedere evaluarea valorii indicatorului financiar calculată la data analizării cererii, în măsura în care este depusă documentația completă, inclusiv dovada achitării taxelor obligatorii prevăzute la art. 13 alin. (9) din Legea nr. 32/2000, taxe achitate la data de 18.06.2015.

În speță, solicitarea de completare a documentației cu un calcul al marjei de solvabilitate la ultima lună închisă din punct de vedere contabil la data transmiterii și cu copia dovezii de plată a taxei a fost făcută de A.S.F. prin adresa nr. x/17.03.2015, iar răspunsul societății a fost transmis după mai mult de trei luni.

Invocă recurenta și corespondența anterioară purtată cu reclamanta, referitoare la stadiul de soluționare a dosarelor aflate pe rolul instanțelor competente din Italia și de la CJUE, respectiv: Decizia A.S.F. nr. 66/16.01.2014 privind sancționarea d-lui B. cu retragerea aprobării, ca urmare a nerespectării art. 4 din Decizia nr. 526/2016; dosarul aflat pe rolul Consiglio di Stato (Italia) având ca obiect cererea societății A. S.A. de anulare a Deciziei IVASS nr. 51.13.000856/20.12.2013; cauza C-559/15 aflată pe rolul CJUE.

Menționează că normele comunitare referitoare la buna reputație a acționarilor se aplică în mod unitar, indiferent de statul UE pentru care se permite accesul prin intermediul FoS, iar până la data prezentei, instanța competentă din Italia nu a dispus anularea Deciziei IVASS nr. 51.13.000856/2013, aceasta continuând să își producă efectele până la data desființării/anulării.

Precizează că aprecierea instanței de fond potrivit căreia operațiunea reglementată de art. 15

7

alin. (1) din Legea nr. 32/2000, constând în comunicarea de informații de către A.S.F., nu presupune niciun fel de analiză calitativă din partea A.S.F., ci numai una cantitativă, face abstracție de contextul legislației naționale și comunitare din sectorul asigurărilor și nu realizează o interpretare sistematică a acestora.

A.S.F. are responsabilitatea asigurării integrității piețelor financiare din Uniunea Europeană la momentul la care comunică altor state informațiile prevăzute de art. 15

7

alin. (1) din Legea nr. 32/2000, iar interesul comercial al societății de asigurare nu poate să prevaleze interesului social și nici să afecteze raporturile dintre autoritatea de supraveghere din România și cele din celelalte state membre UE.

Recurenta susține că din lecturarea actului administrativ contestat rezultă cu claritate atât motivele de fapt, cât și motivele de drept pe care se întemeiază, analiza actului și a documentației care a stat la baza emiterii lui permițând cercetarea legalității și temeiniciei actului de către instanța de judecată.

Arată că existența dosarelor pe rolul instanțelor de judecată și sancțiunea administrativă aplicată acționarului B. prin Decizia A.S.F. nr. 66/16.01.2014 vin să susțină elementele reținute în actul administrativ contestat, în ceea ce privește aspectele referitoare la buna reputație a acționarilor.

Directiva 92/49/CEE definește standarde minime în activitatea de supraveghere, statul membru de origine putând adopta norme mai stricte pentru întreprinderile de asigurare autorizate de autoritățile competente. Prin urmare, supravegherea și controlul nu se fac numai prin analizarea condițiilor/documentelor transmise în scopul obținerii autorizației/aprobării, ci și ulterior, în mod permanent, pe parcursul desfășurării activității, principiul general stabilit de directivă fiind acela al garantării, în orice moment, a capacității de gestionare sigură și prudentă a activității asigurătorului, ceea ce presupune evaluarea tuturor informaților și documentelor disponibile, oricând pe parcursul desfășurării activității.

A da o altă interpretare dispozițiilor Directivei și celor naționale - Legea 32/2000, Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 16/2012 înseamnă a lipsi de eficiență întregul raționament care a stat la baza atribuirii rolului de supraveghetor autorității competente din statul de origine.

Recurenta susține că nu este întemeiat aspectul reținut în sentință referitor la faptul că A.S.F. nu a procedat la efectuarea unei analize proprii asupra condiției bunei reputații, în contextul în care: structura acționariatului societății A. S.A. era: B. - 99,99336%, C. S.R.L. - 0,00664% (B. 51%, D. 49%), iar prin Decizia C.S.A. nr. 426/12.09.2012, B. a fost aprobat ca persoană semnificativă, Director general și Președinte CA al societății A. S.A., acesta controlând aproape în exclusivitate activitatea societății, fiind acționar și persoană semnificativă.

Precizează că a analizat situația de fapt rezultată din înscrisurile și informațiile obținute și a răspuns solicitărilor reclamantei privind extinderea activității pe teritoriul altor state membre, prin Decizia nr. 3660/14.12.2015.

Clasele de asigurare pe care pe care societatea intenționează să le practice pe teritoriul altor state membre UE sunt: B.14 - Asigurări de credite, B.15 - Asigurări de garanții și B.16 - Asigurări de pierderi financiare, fiind clasele cu cel mai ridicat potențial de risc. Produsele de asigurare ce fac parte din aceste trei clase de asigurare sunt oferite, în general, prin organisme special constituite, iar în unele țări, chiar prin agenții guvernamentale, în altele fiind companii de asigurare (de stat sau private), care colaborează cu autoritățile statului.

Reclamanta, deși este autorizată, nu a desfășurat până în prezent activitate pentru clasele B.14 și B.16 iar în privința asigurărilor de garanții, doar 0,25% din valoarea totală a primelor brute subscrise pe clasa B.15 a fost subscrisă pe teritoriul României, deși în cazul eventualei insolvențe a asigurătorului, daunele urmează să fie acoperite de Fondul de Garantare a Asiguraților din România.

Consideră că reclamanta nu a probat experiența, soliditatea financiară și faptul că a evaluat și potențat posibilele riscuri pentru clasele de asigurări pentru care intenționează să își desfășoare activitatea. Mai mult, în Italia, autoritatea competentă (IVASS) a luat în regim de urgență măsura interzicerii A. de a subscrie pe teritoriul său, în scopul protejării intereselor asiguraților săi, sens în care invocă și opinia exprimată de avocatul CJUE în Dosarul nr. C-559/15.

Recurenta susține că acționarul majoritar al reclamantei nu îndeplinește condițiile de bună reputație necesară pentru a garanta un management sănătos și prudent al firmei și că societatea nu a prezentat informații care să conducă la concluzia sustenabilității obligațiilor ce urmează să fie asumate pe teritoriul statelor membre, ca urmare a desfășurării activității de asigurare pentru clasele B.14 și B.16.

Întrucât legislația europeană și internă prevede că supravegherea financiară a unei întreprinderi de asigurare, inclusiv a activităților pe care le exercită prin intermediul sucursalelor și prin prestarea de servicii, este de competența exclusivă a statului membru de origine, nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca A.S.F. să poată garanta celorlalte state membre că reclamanta va putea să subscrie riscuri din cele trei clase în condiții de prudență și profesionalism.

Referitor la susținerea instanței de fond că din cuprinsul deciziei contestate nu rezultă temeiul legal în baza căruia reclamanta avea obligația de a prezenta un plan de reasigurare care să permită o dispersie a riscurilor aferente polițelor ce se vor încheia pe clasele de asigurare B.14 și B.16, în condițiile în care reclamanta nu desfășoară în mod efectiv activitate pe aceste clase de asigurare, recurenta invocă disp. art. 2240 C. civ. și disp. art. 60

1

din Normele puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 18/2009, potrivit cărora asigurătorii trebuie să întocmească anual un raport privind programul de reasigurare utilizat pentru riscurile cedate în exercițiul financiar precedent, pe care trebuie să îl transmită A.S.F. Or, cum pentru clasele B.14 și B.16, societatea nu deține program de reasigurare care să permită o dispersie a riscurilor aferente polițelor ce se vor încheia, în contextul disp. art. 5 lit. k) din Legea nr. 32/2000, A.S.F. are obligația să ia toate măsurile necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie gestionată cu respectarea normelor prudențiale specifice.

În ceea ce privește susținerea instanței că neadecvarea profilului la risc în condițiile extinderii activității nu a fost motivată în drept și în fapt, recurenta invocă disp. art. 1 alin. (1) din Normele puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 18/2009, potrivit cărora profilul de risc exprimă natura riscurilor care amenință societatea, în funcție de complexitatea activității și de obiectivele sale strategice, astfel că, întrucât societatea nu desfășoară activitate de asigurare pentru clasele B.14 și B.16, iar indicatorii financiari raportați la data de 30.06.2015 vizează numai activitatea pentru clasa B.15 și nu deține un program de reasigurare pentru clasele B.14 și B.16, rezultă că nu este adecvat profilul de risc al societății în condițiile extinderii activității.

Deși a fost legal citată, intimata-reclamantă A. S.A. nu a depus întâmpinare. Ulterior, la datele de 30.01.2020 și 07.08.2020, a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

La data de 26.11.2014, reclamanta a comunicat pârâtei A.S.F., prin raportare la dispozițiile art. 15

6

din Legea nr. 32/2000, intenția de extindere a activității sale pentru clasele de asigurări B.14, B.15 și B.16, în baza dreptului recunoscut la nivel comunitar al libertății de prestare a serviciilor, în următoarele state UE: Anglia, Polonia și Grecia. Ulterior, cu adresa din data de 03.02.2015, reclamanta a formulat o nouă înștiințare în sensul exprimării intenției de extindere a activității sale pentru clasele de asigurări B.14, B.15 și B.16, în următoarele state europene: Olanda, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Suedia, Finlanda, Irlanda, Croația, Cipru, Estonia, Letonia, Malta, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Lituania și Ungaria.

Ca urmare a corespondenței între părți, reclamanta a revenit la data de 23.03.2015 cu o precizare și o completare a documentației, în sensul identificării în concret a naturii obligațiilor pe care intenționează să și le asume pe teritoriul fiecărui stat și al anexării calculului marjei de solvabilitate la data de 28.02.2015.

În luna aprilie, A.S.F. a informat-o pe reclamantă cu privire la faptul că documentația sa este în curs de analiză, ulterior, reclamanta înaintând pârâtei A.S.F. un nou calcul al marjei de solvabilitate, actualizat la data de 31.05.2015.

Reclamanta a revenit în cursul lunilor august și noiembrie 2015 pentru a solicita un răspuns la cererile formulate, răspuns care i-a fost comunicat de pârâtă abia la data de 18.12.2015, prin Decizia nr. 3660/14.12.2015, prin care i s-a adus la cunoștință că A.S.F. nu va comunica informațiile prevăzute de art. 15

7

alin. (1) din Legea nr. 32/2000 privind extinderea activității de asigurare pe teritoriul altor state europene.

Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat plângere prealabilă care a fost respinsă de către pârâtă.

Potrivit Deciziei nr. 3660/14.12.2015, motivele care au stat la baza respingerii solicitării reclamantei de comunicare a informațiilor prevăzute de art. 15

7

alin. (1) din Legea nr. 32/2000 sunt următoarele:

1) prin Decizia IVASS nr. 51.13.000856/20.12.2013 s-a dispus interzicerea subscrierii de către reclamantă de noi contracte de asigurare pe teritoriul Italiei, pe motiv că acționarul majoritar nu mai îndeplinește condiția bunei reputații;

2) deși reclamanta deține autorizație pentru mai multe clase de asigurare, din raportările transmise la A.S.F. rezultă că desfășoară activitate exclusiv pentru clasa B.15 - Asigurare de garanții, fără a desfășura activitate de asigurare pentru clasele B.14 și B.16, astfel că marja de solvabilitate vizează numai activitatea pe clasa B.15;

3) din analiza raportărilor periodice a rezultat că reclamanta nu deține program de reasigurare care să permită o dispersie a riscurilor;

4) neadecvarea profilului la risc al societății în condițiile extinderii activității.

S-a concluzionat că aceste abateri nu sunt de natură a asigura desfășurarea activității cu respectarea normelor prudențiale specifice, în sensul art. 5 lit. k) din Legea nr. 32/2000.

Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizând situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare este nefondat, având în vedere că prima instanță a prezentat motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, respectiv raționamentul juridic ce a stat la baza admiterii acțiunii, motivarea hotărârii respectând exigențele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Instanța de fond a examinat susținerile din cererea de chemare în judecată și apărările din întâmpinare și a oferit un răspuns acestora motivând soluția de admitere a acțiunii. Faptul că argumentele expuse în considerentele sentinței nu corespund modului în care recurenta interpretează dispozițiile legale incidente în cauză, ci sunt în acord cu susținerile din cererea de chemare în judecată nu poate avea semnificația nemotivării sentinței, din moment ce argumentele primei instanțe pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii. Totodată, nu sunt identificate în cuprinsul sentinței motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel încât acest motiv de recurs nu poate fi reținut.

Nefondat este și cel de-al doilea motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond procedând la interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.

În acest sens se reține că potrivit art. 15

6

din Legea nr. 32/2000, "Oricare asigurător autorizat să desfășoare activități în România care, în baza libertății de a presta servicii, dorește să desfășoare această activitate pentru prima dată în unul sau mai multe state membre, în mod direct și nu prin intermediul unei sucursale, trebuie, în prealabil, să notifice Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor despre această intenție, menționând și natura obligațiilor pe care intenționează să și le asume".

Reclamanta intenționează extinderea activității în mod direct și nu prin intermediul unei sucursale.

Conform art. 15

7

din Legea nr. 32/2000, (1) În termen de 30 de zile de la data primirii notificării prevăzute la art. 15^6, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor comunică autorităților competente ale statului sau statelor membre ale furnizării de servicii următoarele informații: a) dovada deținerii de către asigurător a marjei minime de solvabilitate, calculată în concordanță cu prevederile legale în vigoare; b) clasele de asigurări pe care a fost autorizat să le practice asigurătorul; c) natura obligațiilor pe care asigurătorul își propune să și le asume în statul membru al furnizării de servicii. (2) Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va înștiința asigurătorul în cauză despre data comunicării prevăzute la alin. (1)".

Aceste atribuții aparținând potrivit legii Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor au fost transferate către A.S.F. în temeiul O.G. nr. 93/2012.

Cu privire la documentele transmise de reclamantă pentru soluționarea cererilor formulate în baza dispozițiilor legale sus menționate, recurenta a susținut că ulterior transmiterii adreselor prin care societatea a notificat intenția de a desfășura activitate de asigurare pe teritoriul unor state membre UE, în mod direct, în baza libertății de a presta servicii, asigurătorul a completat documentația prin mai multe adrese. Astfel, ulterior transmiterii unor documente la data de 23.03.2015, reclamanta a transmis la 19.06.2015 adresa nr. x/19.06.2015 privind calculul marjei de solvabilitate la 31.05.2015 și copiile chitanțelor de plată a taxelor celor două solicitări.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a constatat că singura completare a documentației, în urma unei solicitări a autorității în acest sens, a avut loc la data de 23.03.2015, celelalte adrese ulterioare ale reclamantei fiind înaintate pârâtei în scopul urgentării soluționării cererilor sale. Inclusiv depunerea unui nou calcul al marjei de solvabilitate, la data de 19.06.2015, s-a realizat tot la inițiativa reclamantei, care a urmărit urgentarea procedurii, neexistând o altă adresă emanând de la autoritate (în afară de cea inițială, din luna martie 2015) din care să rezulte obligația reclamantei de a depune un nou calcul al marjei de solvabilitate.

Referitor la primul motiv care a determinat A.S.F. să respingă solicitările reclamantei, instanța de fond a reținut că pârâta nu a procedat la efectuarea unei analize proprii asupra condiției bunei reputații, potrivit art. 32 alin. (3) din Directiva 92/29/CEE, pentru a ajunge la concluzia că nu sunt îndeplinite cerințele legale în acest sens, ci a recunoscut un efect direct al Deciziei administrative emanând de la autoritatea de supraveghere a statului italian. Argumentul invocat în adoptarea acestei soluții constă în aceea că "normele comunitare referitoare la buna reputație a acționarilor se aplică în mod unitar, indiferent de statul UE pentru care se permite accesul prin intermediul FOS".

Autoritatea de supraveghere italiană a menționat că decizia privind restricționarea activității pe teritoriul Italiei nu produce efecte în privința continuării activității de către reclamantă în România și în alte state membre.

Din analiza cadrului legal - Directiva 92/49/CEE, aplicabilă la nivel intern prin transpunerea potrivit Legii nr. 32/2000 și a legislației secundare - Ordinul nr. 16/2012 (până la 01.01.2016, momentul intrării în vigoare a Legii nr. 237/2015, de transpunere a Directivei nr. 2009/138/CEE), rezultă că dovedirea condiției bunei reputații nu este impusă prin raportare la constatări/aprecieri anterioare asupra acestei condiții provenind din partea statelor membre, ci exclusiv la depunerea unei declarații în sensul îndeplinirii condiției (Ordinul nr. 16/2012).

Totodată, instanța a apreciat nefondat argumentul pârâtei privind obligativitatea respectării deciziilor autorităților de supraveghere din alte state membre, în lipsa unei armonizări la nivel comunitar în acest sens, astfel că acest argument excede condițiilor exprese prevăzute de art. 43 din Directiva 2009/138/CEE. În măsura în care a apreciat că pentru soluționarea cererii reclamantei era necesară verificarea îndeplinirii condiției bunei reputații de către acționarul majoritar al acesteia, pârâta avea obligația de a efectua propriile analize și a de concluziona motivat cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea dispozițiilor legale în acest sens.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, așa cum se susține în cererea de recurs, A.S.F. are responsabilitatea asigurării integrității piețelor financiare din Uniunea Europeană la momentul la care comunică altor state informațiile prevăzute de art. 15

7

alin. (1) din Legea nr. 32/2000, dar aceasta nu înseamnă că, pentru a decide asupra comunicării acestor informații, nu trebuie să efectueze propria analiză cu privire la îndeplinirea condiției bunei reputații de către acționarul majoritar al societății care solicită comunicarea informațiilor în vedere extinderii activității sale.

Potrivit art. 43 din Directiva 2009/138/CEE, în ceea ce privește condiția bunei reputații, se recunoaște de către statele membre ca dovadă suficientă în acest sens datele relevate ca urmare a prezentării unui extras al cazierului judiciar. Și la nivel intern buna reputație se apreciază tot prin raportare la mențiunile din cazierul judiciar al persoanei, în acest sens dispunând în mod expres inclusiv Legea nr. 237/2015, începând cu data de 01.01.2016.

Dacă recurenta ar fi procedat la efectuarea analizei proprii la care s-a referit prima instanță ar fi constatat că potrivit mențiunilor din cazierele judiciare prezentate la dosar de reclamantă, acționarul majoritar B. nu figurează înregistrat cu condamnări penale, inclusiv pe teritoriul statului italian, astfel că toate condițiile prevăzute de norma internă în vigoare la momentul emiterii deciziei, precum și de actele comunitare invocate în apărare sunt îndeplinite în persoana sa, cum în mod corect a observat instanța de fond.

Contrar opiniei recurentei, interpretarea de către instanța de fond a dispozițiilor Directivei și a celor naționale, cu ocazia analizării primului motiv de respingere a solicitărilor reclamantei, nu lipsește de eficiență întregul raționament care a stat la baza atribuirii rolului de supraveghetor autorității competente din statul de origine, ci are în vedere modul în care autoritatea ar trebui să-și exercite acest rol, sub aspectul verificării îndeplinirii condiției bunei reputații, mai sus menționate.

Nu poate fi reținută susținerea recurentei potrivit căreia este neîntemeiat argumentul instanței că nu a procedat la efectuarea unei analize proprii asupra condiției bunei reputații, câtă vreme din cuprinsul deciziei contestate rezultă că s-a limitat la a da eficiență deciziei IVASS, fără a examina toate înscrisurile depuse de reclamantă, ce prezentau relevanță din punct de vedere al verificării îndeplinirii condiției.

Menționează recurenta că normele comunitare referitoare la buna reputație a acționarilor se aplică în mod unitar, indiferent de statul UE pentru care se permite accesul prin intermediul FoS, iar până la data prezentei instanța competentă din Italia nu a dispus anularea Deciziei IVASS nr. 51.13.000856/2013, aceasta continuând să își producă efectele până la data desființării/anulării.

Cu privire la această decizie emisă de autoritatea statului italian, reținută ca prim motiv de respingere a solicitării reclamantei prin decizia contestată, Înalta Curte reține următoarele aspecte: potrivit dreptului intern din statul italian, în urma solicitărilor ce i-au fost adresate, IVASS, în calitate de autoritate de supraveghere, a inițiat o procedură de verificare a condițiilor privind buna reputație a acționarului majoritar al societății reclamante, B., constatând că pe numele acestuia fusese emisă o decizie de condamnare la data de 29.07.2013, nedefinitivă. IVASS a solicitat pârâtei A.S.F. revocarea autorizației emise pe numele reclamantei, solicitare respinsă de A.S.F., motivat de faptul că normele interne nu prevăd drept cauză de revocare situația semnalată. În aceste împrejurări, IVASS a decis, în aplicarea propriilor reglementări interne, respectiv a dispozițiilor din Codul asigurărilor private italiene (CAP) că se impune adoptarea unei măsuri de urgență, în sensul art. 40 din Directiva 92/49/CE, respectiv interzicerea societății A. să desfășoare noi operațiuni în Italia, datorită neîndeplinirii de către acționarul majoritar a condiției bunei reputații. În acest sens a apreciat că acționarul majoritar B. "nu corespunde legilor și normativelor europene, din punct de vedere reputațional, pentru a putea garanta conducerea pe baze de corectitudine și prudențialitate a unei societăți cu profil financiar".

Acționarul majoritar al societății reclamante s-a adresat instanței din Italia - Tribunalul Administrativ Regional din Lazio pentru anularea acestei decizii, dar acțiunea a fost respinsă.

Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri în fața Consiliului de Stat din Italia susținând, în special, că autoritatea de supraveghere din statul membru în care sunt prestate serviciile nu are posibilitatea, prin derogare de la principiul controlului exercitat de statul de origine, de a interzice operatorului de asigurări autorizat în statul membru de origine să încheie noi contracte pe teritoriul său pentru motivul că nu ar fi respectată condiția privind reputația.

Consiliul de Stat din Italia, având îndoieli cu privire la incompatibilitatea disp. art. 40 alin. (6) din Directiva 92/49/CEE cu dreptul Uniunii și în special cu principiul autorizației unice și cu cel al controlului condiției privind reputația exercitat de statul membru de origine, a hotărât să sesizeze CJUE cu o întrebare preliminară.

Prin Hotărârea din 27 aprilie 2017, pronunțată în cauza C-559/15, CJUE a statuat că Directiva 92/49/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă și de modificare a Directivelor 73/239/CEE și 88/357/CEE (a treia directivă privind "asigurarea generală") și în special articolul 40 alin. (6) din aceasta trebuie interpretate în sensul că se opun ca autoritățile de supraveghere dintr-un stat membru să adopte, în regim de urgență, în privința unei întreprinderi de asigurare generală directă care își desfășoară activitatea pe teritoriul acestui stat membru în conformitate cu libera prestare a serviciilor, măsuri precum interzicerea de a încheia noi contracte pe acest teritoriu, întemeiate pe nerespectarea, originară sau nu, evaluată în mod discreționar, a unei condiții subiective de autorizare prevăzute pentru eliberarea autorizației necesare exercitării activității de asigurare, astfel cum este condiția referitoare la reputație, în scopul protejării intereselor persoanelor asigurate și ale celorlalte persoane care pot beneficia de acoperirea de asigurare conform contractelor de asigurare subscrise. În schimb, această directivă nu se opune ca respectivul stat membru, în exercitarea prerogativelor care îi sunt specifice în caz de urgență, să stabilească dacă anumite carențe sau incertitudini referitoare la onorabilitatea persoanelor din conducerea întreprinderii de asigurare în cauză prezintă un pericol real și iminent în sensul că s-ar săvârși nereguli în dauna intereselor persoanelor asigurate sau ale celorlalte persoane care pot beneficia de acoperirea de asigurare conform contractelor de asigurare subscrise și, dacă aceasta este situația, să adopte imediat măsuri corespunzătoare, precum, dacă este cazul, interzicerea de a încheia noi contracte pe teritoriul său.

În raport cu această hotărâre, Consiliul de Stat din Italia, prin sentința din data de 9.02.2018, a admis calea de atac exercitată de reclamantă și a anulat definitiv Decizia IVASS nr. 51.13.000856/20.12.2013.

Este adevărat că nulitatea unui act administrativ intervine pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii actului și că hotărârea de anulare definitivă a Deciziei IVASS nr. 51.13.000856/20.12.2013 a fost pronunțată la data de 9.02.2018, ulterior emiterii deciziei ce formează obiectul prezentului litigiu, dar chiar și în lipsa acestei hotărâri se rețin suficiente argumente în sensul nelegalității deciziei contestate, argumente care au fost prezentate pe larg în considerentele sentinței recurate.

Recurenta menționează că din lecturarea actului administrativ contestat rezultă cu claritate atât motivele de fapt, cât și motivele de drept pe care se întemeiază, analiza actului și a documentației care a stat la baza emiterii lui permițând cercetarea legalității și temeiniciei acestuia de către instanța de judecată.

În ceea ce privește această critică, instanța de control judiciar reține că este vorba despre o motivare parțială, în sensul că recurenta nu a indicat în privința tuturor motivelor avute în vedere la respingerea solicitărilor reclamantei împrejurările de fapt și temeiurile de drept pe care se întemeiază.

Astfel, în ceea ce privește aspectele referitoare la inexistența unui program de reasigurare care să permită o dispersie a riscurilor, instanța de fond a observat că din cuprinsul deciziei contestate nu rezultă temeiul legal în baza căruia reclamanta avea obligația de a prezenta un plan de reasigurare care să permită o dispersie a riscurilor aferente polițelor ce se vor încheia pe clasele de asigurare B.14 și B.16, în condițiile în care reclamanta nu desfășoară în mod efectiv activitate pe aceste clase de asigurare.

Referitor la neadecvarea profilului la risc în condițiile extinderii activității, instanța de fond a reținut că această concluzie a pârâtei A.S.F., expusă în conținutul actului administrativ contestat, nu este motivată nici în drept și nici în fapt, astfel că nu poate proceda la o verificare a pertinenței acesteia. Nu rezultă din cuprinsul deciziei care sunt argumentele pentru care pârâta a apreciat că se constată o "neadecvare a profilului la risc", astfel că în privință concluziei expuse instanța va reține că aceasta este afectată de viciul nemotivării, urmând a fi anulată.

Pentru a combate aceste considerente ale primei instanțe recurenta invocă, în ceea ce privește cel de-al treilea motiv de respingere a solicitărilor reclamantei - inexistența unui program de reasigurare care să permită o dispersie a riscurilor, disp. art. 2240 C. civ. și disp. art. 60

1

din Normele puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 18/2009, potrivit cărora asigurătorii trebuie să întocmească anual un raport privind programul de reasigurare utilizat pentru riscurile cedate în exercițiul financiar precedent, pe care trebuie să îl transmită A.S.F.

Înalta Curte constată că în decizie sunt menționate următoarele dispoziții legale în baza cărora a fost emisă: art. 13 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. b) și art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 93/2012, cu modificările și completările ulterioare, art. 15

3

alin. (3) și (4) din Legea 32/2000, cu modificările și completările ulterioare. Nu se face nicio referire la prevederile legale invocate în cererea de recurs - art. 2240 C. civ. și disp. art. 60

1

din Normele puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 18/2009, astfel că sub acest aspect sentința recurată este legală.

În ceea ce privește cel de-al patrulea motiv de respingere a solicitărilor - neadecvarea profilului la risc în condițiile extinderii activității, recurenta invocă disp. art. 1 alin. (1) din Normele puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 18/2009.

Așa cum s-a precizat, aceste Norme nu sunt menționate în decizia contestată, recurenta neavând posibilitatea să completeze în calea de atac a recursului motivarea în drept a actului adminstrativ contestat. În plus, lipsește motivarea în fapt, întrucât recurenta nu a precizat argumentele pentru care a apreciat că se constată o "neadecvare a profilului la risc".

Se mai face referire în cererea de recurs la existența dosarelor pe rolul instanțelor de judecată și la sancțiunea administrativă aplicată acționarului B. prin Decizia A.S.F. nr. 66/16.01.2014, care vin să susțină elementele reținute în actul administrativ contestat, în ceea ce privește aspectele referitoare la buna reputație a acționarilor.

Această susținere nu poate fi reținută în soluționarea favorabilă a cauzei, din moment ce aspectele invocate de recurentă constituie împrejurări noi care nu se regăsesc în cuprinsul deciziei contestate ca fiind motive ce au fost avute în vedere de A.S.F. la emiterea deciziei.

Recurenta arată că reclamanta, deși este autorizată, nu a desfășurat până în prezent activitate pentru clasele de asigurări B.14 și B.16, iar în privința asigurărilor de garanții, doar 0,25% din valoarea totală a primelor brute subscrise pe clasa B.15 a fost subscrisă pe teritoriul României, deși în cazul eventualei insolvențe a asigurătorului, daunele urmează să fie acoperite de Fondul de Garantare a Asiguraților din România. Consideră că reclamanta nu a probat experiența, soliditatea financiară și faptul că a evaluat și potențat posibilele riscuri pentru clasele de asigurări pentru care intenționează să își desfășoare activitatea.

Aceste susțineri se referă la cel de-al doilea motiv avut în vedere pentru respingerea solicitărilor reclamantei, motiv ce nu poate fi reținut din moment ce, așa cum în mod corect a constatat prima instanță, deținerea autorizației pentru toate cele trei clase de asigurări este de natură a da naștere unui drept al reclamantei de extindere a activității în privința tuturor claselor de asigurări autorizate în România, pe teritoriul statelor membre, în baza libertății de stabilire, fără a fi necesară dovedirea desfășurării efective a activității de asigurare specifice fiecărei clase în parte, pe teritoriul statului membru de origine.

Art. 14 din Directiva 90/49/CEE reglementează posibilitatea ca în baza libertății de a presta servicii, asigurătorul din statul membru de origine să-și extindă activitatea în sensul de a desfășura activitatea pentru prima oară într-unul sau mai multe state membre, fără a condiționa desfășurarea efectivă a acestei activități pe teritoriul statului membru de origine.

Faptul că marja minimă de solvabilitate se calculează în raport cu activitatea efectivă a reclamantei desfășurată până la momentul notificării, respectiv activitate doar pe clasa de asigurări B.15, nu este de natură să afecteze dreptul acesteia de a-și extinde activitatea, inclusiv cu privire la alte clase de asigurare pentru care a fost autorizată, calculul marjei de solvabilitate urmând a fi refăcut prin evidențierea acestei extinderi ulterior desfășurării efective a activității pe clasele B.14 și B.16.

Acceptarea punctului de vedere al recurentei echivalează cu limitarea dreptului garantat de art. 56 TFUE privind libertatea prestării serviciilor, limitare ce nu poate fi primită având în vedere că autorizația de a desfășura activitatea pe mai multe clase de asigurare îi conferă dreptul de a desfășura activitatea pe teritoriul statelor membre în baza libertății de a presta servicii. Or, reclamanta nu poate fi împiedicată să exercite acest drept prin prisma faptului că pe teritoriul statului membru gazdă a desfășurat o activitate restrânsă doar la una din clasele de asigurare autorizate.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul disp. art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta A.S.F. la plata către intimata A. S.A. a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial redus, conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că se justifică reducerea onorariului avocațial solicitat, în cuantum total de 26.180 RON, în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, care a constat în formularea unor concluzii scrise și prezența la cele două termene de judecată acordate pentru soluționarea recursului, respectiv: 30.01.2020 și 30.07.2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței civile nr. 3985 din 12 decembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta Autoritatea de Supraveghere Financiară la plata către intimata A. S.A. a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 septembrie 2020.