Decizia nr. 4235/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 67 a Curții de Apel Pitești

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 2 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești, anularea Deciziei nr. 77/04.05.2018 privind soluționarea contestației emisă de pârâtă și a Deciziei nr. 2094 din 14 ianuarie 2018 de angajarea a răspunderii solidare emisă de Serviciul Fiscal Municipal Câmpulung.

Hotărârile instanței de fond Prin sentința civilă nr. 67/F-CONT din 19 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești, și au fost anulate actele contestate. Prin sentința civilă nr. 101/F-CONT din 28 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de petentul A. pentru completarea sentinței nr. 67/F-C/19.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești și s-a dispus completarea sentinței, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1.550 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 67/F-CONT din 19 aprilie 2019 și a sentinței civile nr. 101/F-CONT din 28 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești-reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a formulat cereri de recurs, criticându-le pentru nelegalitate. 3.1 Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței nr. 67/F-CONT din 19 aprilie 2019 și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. A susținut că hotărârea recurată este dată cu greșita aplicare a normelor de drept material, în opinia sa, Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2018 fiind întocmită corect, scopul urmărit de instituția fiscală fiind unul legitim, și anume acela de a sancționa comportamentul fiscal culpabil al reclamantului, angajarea răspunderii solidare efectuându-se în temeiul art. 25 alin. (2), lit. b), c) și d) și art. 26 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare din data de 01.01.2016. Astfel, obligațiile de plată provin din decizia de impunere nr. x/10.06.2014, emisă de Activitatea de Inspecție Fiscala, societatea înregistrând obligații fiscale neachitate la bugetul statului, iar reaua-credința a reclamantului a început din momentul în care societatea nu a declarat sume reprezentând taxa pe valoarea adăugată și impozitul pe profit, obligatii pe care nu le-a achitat la termenul scadent, astfel încât acestea au fost stabilite prin decizie de impunere. Serviciul Fiscal Municipal Câmpulung a declarat starea de insolvabilitate pentru S.C. B. S.R.L. prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.03.2012, având în vedere faptul că aceasta nu înregistra, la acea dată, bunuri și venituri urmăribile suficiente pentru acoperirea obligațiilor fiscale, acesta nefiind contestat. Recurenta a mai apreciat că reclamantul nu a respectat prevederile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora acesta răspunde față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor privind gestionarea resurselor financiare si materiale pe care legea, actul constitutiv le impun. Acesta, în calitate de administrator avea obligația să supravegheze activitatea firmei, să verifice evidența contabilă a firmei, să verifice modul de calcul și de declare a impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, să asigure resursele necesare pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale către bugetul de stat, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o. De asemenea, reclamantul nu a efectuat nici demersuri pentru achitarea obligațiilor restante, pentru care au fost aplicate masuri de executare silită, nu a solicitat efectuarea de punctaje, reglări sau corecții în evidențele fiscale, ignorându-le cu bună știință, nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenței în termenul prevăzut de lege, nu a contestat starea de insolvabilitate a societății, aceasta atitudine reprezentând în mod evident o dovadă a relei credințe și a intenției de a prejudicia creditorul fiscal. Totodată, reprezentantul legal al societății B. S.R.L., respectiv administratorul - reclamant A., trebuia sa procedeze conform prevederilor legale reglementate de art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Așadar, în opinia recurentei-pârâte, pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de asociat unic și administrator al S.C. B. S.R.L., în solidar cu împuternicitul C., sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prin faptul că acesta nu și-a îndeplinit obligațiile legale ce i-au revenit în calitate de reprezentant legal al societății debitoare cu drept de decizie, a dovedit dezinteres în îndeplinirea obligațiilor fiscale și rea-credință, în sensul art. 25 alin. (2), lit. b), c) și d) și art. 26 din actul normativ menționat mai sus. În fine, a susținut că prin Decizia de soluționare a contestației nr. 77/04.05.2018 au fost avute în vedere toate aspectele de fapt și de drept, documentele existente la dosarul cauzei precum și actele normative în vigoare, în cauză nefăcându-se o dovadă contrară în ceea ce privește calitatea de reprezentant legal al societății debitoare. 3.2 Totodată, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței nr. 101/F-CONT din 28 iunie 2019 și acordarea de eficiență dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul reducerii cheltuielilor acordate de instanța de fond. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-pârâtă a considerat că este nejustificată în raport de activitatea desfășurată suma reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată, la care a fost obligată prin sentința pronunțată în completarea dispozitivului hotărârii prin care s-a soluționat fondul cauzei. A mai susținut recurenta că nu sunt îndeplinite condițiile art. 453 C. proc. civ., care prevăd culpa procesuală a părții care a pierdut procesul pe parcursul derulării procesului, pârâtei neputându-i-se reține reaua-credință, comportarea neglijentă ori exercitarea cu rea credință a drepturilor procesuale. Cererile de recurs au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat, reieterând, în esență, aspectele invocate prin cererea de recurs.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 17 septembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 9 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești, anularea Deciziei nr. 77/04.05.2018 privind soluționarea contestației emisă de pârâtă și a Deciziei nr. 2094 din 14 ianuarie 2018 de angajarea a răspunderii solidare emisă de Serviciul Fiscal Municipal Câmpulung. Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2018 emisă de S.F.M. Câmpulung, reclamantului i-a fost angajată răspunderea solidară pentru obligații restante datorate bugetului general consolidat al statului de către debitorul B. S.R.L., în sumă totală de 3.076.246 RON, din care 2.066.761 RON debite principale și 1.010.485 RON accesorii aferente, reținându-se că debitorul a fost declarat insolvabil, fără bunuri sau venituri urmăribile, prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.03.2012, aprobat în data de 30.03.2012, prin procesul-verbal din data de 22.11.2012, societatea fiind declarată inactivă de către S.F.M. Câmpulung, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor declarative. Această decizie a fost contestată de reclamant, prin Decizia nr. 77/04.05.2018 fiind respinsă contestația formulată. 2. Recursul împotriva sentinței civile nr. 67/F-CONT din 19 aprilie 2019 Prin sentința recurată, a fost admisă acțiunea și s-a dispus anularea actelor administrative sus-menționate emise de autoritatea pârâtă, recurenta criticând-o, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esență, invocând reaua-credință a contribuabilului care nu a respectat prevederile legale, în sensul că nu a achitat în termen obligațiile fiscale, care provin numai din decizii de impunere stabilite de organele de inspecție fiscală, pentru argumentele invocate și în fața primei instanțe, critici pe care instanța de recurs le apreciază ca fiind nefondate. În primul rand, susținerea din cererea de recurs cu privire la temeiul de drept al atragerii răspunderii solidare a reclamantului, respectiv art. 25 și 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare din data de 01.012016 nu poate fi reținută, întrucât în raport de prevederile art. 352 din Legea nr. 2017/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora,,(1) Dispozițiile prezentului cod se aplică numai procedurilor de administrare începute după intrarea acestuia în vigoare. (2) Procedurile de administrare începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod rămân supuse legii vechi", având în vedere că, în cauză, este vorba despre o procedură de administrare începută înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 2017/2015, care vizează fapte petrecute în anul 2012, sunt aplicabile prevederile art. 27 lit. d) din O.G. nr. 92/2003, care, de altfel, au același conținut cu cele reținute în decizie, în mod corect prima instanță analizând dacă sunt îndeplinite cerințele impuse de 27 lit. d) din O.G. nr. 92/2003 pentru antrenarea răspunderii solidare a reclamantului, în vederea realizării creanțelor pe care organul fiscal le are față de B. S.R.L.. De asemenea, instanța de control judiciar constată că atât în cuprinsul deciziei, cât și a apărărilor formulate prin întâmpinare în fața instanței de fond, și prin cererea de recurs, organul fiscal a indicat ca temei de drept prevederile art. 25 alin. (2) lit. b), c), d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reținând, însă, o singură faptă în sarcina reclamantului, respectiv că în calitate de reprezentant legal al societății debitoare, nu a respectat prevederile legale, dând dovadă de rea-credință, în sensul că nu a achitat în termen obligațiile fiscale, care provin numai din decizii de impunere stabilite de organele de inspecție fiscală, faptă care, teoretic, se circumscrie doar prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, tot din această perspectivă fiind analizată și contestația administrativă prin decizia nr. 77/04.05.2018 emisă de DGRFP Ploiești, reținându-se în sarcina reclamantului numai această faptă. Prin urmare, decizia de angajare a răspunderii solidare este nemotivată cu privire la celelalte fapte prevăzute la lit. c) și d) (care, de altfel, nici nu au fost dovedite), fiind încălcate, astfel, prevederile art. 43 din O.G. nr. 92/2003, iar această omisiune, astfel cum a apreciat corect judecătorul fondului, nu poate fi suplinită de către pârâtă prin întâmpinare. Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 "pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (….) d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;" Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că pentru antrenarea răspunderii solidare trebuie îndeplinite cumulativ patru condiții, respectiv: existența faptei, a prejudiciului, a vinovăției persoanei chemate să răspundă, a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, lipsa oricăreia dintre ele fiind suficientă pentru a conduce la exonerarea de răspundere. Or, în cauză, faptele invocate de organele fiscale nu relevă reaua-credință a reclamantului, fiind evident că decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă cu nerespectarea legii, organul fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, neindicând concret împrejurări din care să rezulte că în mod intenționat reclamantul nu ar fi achitat obligațiile fiscale restante. Instanța de control judiciar reține că reaua-credință nu presupune o simplă culpă a administratorului societății în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ci o atitudine asumată de persoana în cauză care, conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale, săvârșește un act sau un fapt contrar legii sau al celorlalte norme de conviețuire socială. Recurenta-pârâtă nu a dovedit în ce constă comportamentul necorespunzător al acestuia, limitându-se doar la indicarea unor împrejurări de fapt vizând neîndeplinirea obligațiilor legale sau a măsurilor de executare silită declanșate împotriva societății debitoare, care nu au avut finalitatea prevăzută de lege datorită lipsei disponibilului bănesc și a bunurilor din patrimonial societății care să acopere creanța fiscală. De asemenea, Înalta Curte constată că nu poate reține interpretarea dată de recurentă prevederilor art. 12 din Legea nr. 207/2015, invocate întrucât, deși relațiile dintre contribuabil și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, aceasta nu-l scutește pe cel care invocă reaua-credință de sarcina probei. Astfel, este nefondată și susținerea în sensul că este o dovadă a relei credințe a administratorului faptul că reclamantul nu a produs dovezi privind plata obligațiilor fiscale, pentru care au fost aplicate măsuri de executare silită, că nu a formulat nicio contestație, nu a solicitat efectuarea de punctaje, reglări sau corecții în evidențele fiscale, nu reprezintă dovezi ale relei-credințe, neputându-se prezuma că toate situațiile de neplată a obligațiilor fiscale sau de ținere neconformă a contabilității se datorează relei credințe a administratorului, astfel cum susține recurenta. Împărtășind opinia instanței de fond, Înalta Curte reține că, în cazul neîndeplinirii de către administratorul societății a obligațiilor prevăzute de art. 73 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, invocat și prin cererea de recurs de pârâtă, răspunderea poate fi antrenată numai în condițiile existenței relei-credințe, simpla culpă nefiind suficientă. Or, din probele administrate în cauză rezultă că, deși potrivit actelor constitutive ale S.C. B. S.R.L., reclamantul a avut calitatea de administrator al societății, administrarea efectivă a acesteia a fost asigurată de către C. în calitate de împuternicit, având puteri depline, conform procurii autentificate nr. 2518/16.09.2010. Totodată se reține că prin ordonanța din 05.03.2018, dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2011, rămasă definitivă ca urmare a respingerii plângerii formulate de AJFP Argeș-Pitești, s-a constatat, pe baza cercetărilor efectuate în cauză, că S.C. B. S.R.L. este o societate de tip fantomă, din următoarele considerente: societatea nu a funcționat la sediul social declarat; numitul A., asociatul unic și administratorul societății, nu a putut fi contactat de organele fiscale pentru a pune la dispoziție actele contabile ale societății în vederea efectuării inspecției fiscale; administratorul în drept al societății are o situație materială precară și în cauză există indicii că acesta nu s-a ocupat în realitate de activitatea societății; societatea nu a depus declarațiile aferente activității economice efectuate; societatea nu are angajați; deși partenerii S.C. B. S.R.L. au declarat achiziții de bunuri și servicii de la aceasta, în realitate societatea nu a efectuat nicio achiziție cu materie primă ori cu bunurile și serviciile vândute ulterior beneficiarilor. Prin urmare, s-a concluzionat că relațiile comerciale declarate de partenerii S.C. B. S.R.L. nu au existat în realitatea, motiv pentru care nu se poate reține în sarcina numitului A. infracțiunea de evaziune fiscală sub forma neevidențierii în actele contabile a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, dispunându-se clasarea sub acest aspect. Prin aceeași ordonanță s-a dispus clasarea față de numitul A. și pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 4 și art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, reținându-se, pe baza cercetărilor efectuate, că numitul A. a fost doar administratorul în drept al societății și nu s-a ocupat de administrarea propriu-zisă a acesteia, astfel că nu se poate concluziona dincolo de orice dubiu rezonabil că acesta a refuzat să prezinte organelor competente documentele legale și bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor fiscale sau că s-a sustras de la efectuarea verificărilor fiscale prin declararea fictivă a sediului S.C. B. S.R.L., în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Prin urmare, câtă vreme din probe rezultă că reclamantul nu a deținut documentele contabile ale S.C. B. S.R.L. și nu a dispus de patrimoniul și nici de disponibilitățile bănești din casieria societății, nu a dispus de conturile bancare ale acesteia, nu a încasat și nu a ridicat sume de bani în numele societății, nu avea cum să îndeplinească obligațiile la care face referire art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, iar recurenta-pârâtă nu a combătut concluziile organelor de cercetare penală prin nicio probă contrară, susținând fără temei prin cererea de recurs greșita nereținere de către judecătorul fondului a relei-credințe a reclamantului în achitarea obligațiilor fiscale, contestându-se de către pârâtă și faptul că s-a făcut dovada calității de reprezentant al societății. Așadar, în mod judicios, prima instanță a concluzionat că din nicio probă nu rezultă că nedeclararea/neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale S.C. B. S.R.L. s-ar datora relei-credințe a reclamantului, iar câtă vreme în cauză condiția relei-credințe nu este îndeplinită, este de prisos să se analizeze celelalte condiții pentru atragerea răspunderii solidare a acestuia. 3. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 67/F-CONT din 19 aprilie 2019, prin care aceasta a solicitat acordarea de eficiență dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul reducerii cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat acordate de instanța de fond, Înalta Curte reține incidența în cauză a Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 181 din 05 martie 2020, obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., prin care s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În concluzie, Înalta Curte constată că sentința primei instanțe, astfel cum a fost completată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte, care a formulat critici în recurs privind modul de soluționare a fondului litigiului de către prima instanță care a constatat nelegalitatea actelor administrative emise de aceasta, ceea ce a necesitat din partea intimatului-reclamant avansarea unor cheltuieli pentru asistență juridică calificată, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-reclamant, urmând a o încuviința, având în vedere dovada depusă de acesta în dosarul de recurs, respectiv chitanța privind onorariul de avocat, urmând să facă aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. 4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate și va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1000 RON, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.