ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4205/2020

Ședința publică din data de 9 septembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 10 februarie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna - Inspecția Fiscală, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 233/19.09.2016, emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/29.04.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/29.04.2016, emise de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna;

- anularea Decizei nr. 3797/08.11.2016, emisă de către AJFP Covasna, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației înregistrate la AJFP Covasna sub nr. x/06.06.2016, formulate de reclamantă împotriva Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/29.04.2016;

- obligarea pârâtelor la soluționarea în fond a contestației fiscale, în termen de 10 de zile de la comunicarea hotărârii, în temeiul art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004;

- obligarea pârâtelor, în temeiul art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalități către reclamantă în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, în situația neîndeplinirii în termen a obligațiilor stabilite de instanță în urma admiterii capetelor de cerere de mai sus;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 4028 din 31 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna - Inspecția Fiscală;

(ii) a anulat Decizia nr. 233/19.09.2016, emisă de pârâta DGSC și Decizia nr. 3797/08.11.2016, emisă de pârâta AJFP Covasna;

(iii) a obligat pârâtele la soluționarea contestației fiscale formulată de reclamantă;

(iv) a respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată;

(v) a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 4100 RON cheltuieli de judecată în cuantum redus, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 4028 din 31 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală ("ANAF") a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii.

În motivarea recursului, pârâta ANAF a susținut că instanța de fond a reținut în mod greșit că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 277 din Legea nr. 207/2015 și că simpla sesizare a organelor de urmărire penală nu justifică măsura suspendării soluționării contestației fiscale.

Textul de lege impune două condiții cumulative și anume să existe o sesizare penală, formulată de organul care a efectuat activitatea de control (dovedită în cauză prin înregistrarea sesizării penale nr. 1653/30.05.2016, adresată DIICOT de către AJFP Covasna), și ca infracțiunile pentru care s-a formulat sesizarea penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce se va da în procedura administrativă.

Cu privire la această din urmă condiție, reclamanta a arătat că între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Decizia de impunere nr. x/29.04.2016 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/29.04.2016 și existența elementelor constitutive ale unei infracțiuni, cu privire la mijloacele de probă, există o strânsă interdependență. Aceasta constă în faptul că, în urma verificărilor efectuate, organele fiscale au constatat că în speță se pune problema înregistrării de achiziții care nu au la bază operațiuni reale, cu scopul creării de avantaje fiscale, respectiv TVA deductibilă și diminuarea profitului pentru ultima societatea din lanțul de tranzacționare, respectiv reclamanta din prezenta cauză.

Din sesizarea penală adresată DIICOT rezultă că s-au efectuat controale inopinate la societățile furnizoare ale reclamantei, respectiv B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L.. Cu ocazia acestor controale s-a stabilit că aceste societăți, în calitate de parteneri ai reclamantei, au avut un comportament de tip "fantomă", acestea nu mai funcționează la sediile declarate, nu mai depun declarații fiscale, au fost declarate inactive, aspecte din care rezultă indicii rezonabile că operațiunile derulate nu au fost efectuate în mod real și/sau nu au avut scop economic și că documentele care au stat la baza acestor operațiuni nu pot fi considerate documente justificative.

Totodată, s-a mai constatat că achizițiile intracomunitare de mijloace fixe efectuate de către reclamantă prin intermediul unor societăți din lanțul de tranzacționare, respectiv de la societățile E. S.R.L., G. S.R.L., B. S.R.L., au avut ca scop, pe de-o parte crearea de TVA deductibilă, iar pe de altă parte, diminuarea profitului pentru ultima societate din lanțul de tranzacționare, respectiv reclamanta A. S.R.L., reținându-se că furnizorii mijloacelor fixe au efectuat livrări către reclamantă, cu valori a bunurilor dublate în unele cazuri față de prețul inițial de achiziție, prin justificarea lucrărilor de reparații sau înlocuire piese.

Prin urmare, arată recurenta-pârâtă, aspectele asupra cărora organul de soluționare a fost investit să se pronunțe fac obiectul verificării organelor de urmărire penală, cu privire la realitatea operațiunilor derulate de reclamanta.

În opinia recurentei-pârâte ANAF, poate exista o singură constatare a faptei, care cade în competența exclusivă a instanței penale, datorită caracterului infracțional al faptei. Chiar dacă inspecția fiscală este abilitată să constate nereguli privind modalitatea de îndeplinire a obligațiilor fiscale de către contribuabil (înregistrarea documentelor în contabilitate, respectarea termenelor de depunere a declarațiilor, natura operațiunilor pentru care s-a exercitat dreptul de deducere, etc), odată ce neregula fiscală trece în sfera penală (înscrierea cu intenție în contabilitate a unor operațiuni fictive), singurul organ abilitat să efectueze o constatare care să producă efecte juridice este organul judiciar penal în urma administrării unui probatoriu. Organele fiscale nu dețin atribuții specifice organelor de urmărire penală, neputând stabili dacă tranzacțiile sunt sau nu reale.

Invocând decizii din jurisprudența instanțelor naționale și a CJUE, recurenta-pârâtă ANAF a concluzionat că suspendarea soluționării contestației fiscale este corect dispusă conform art. 277 alin. (1) din Codul de procedură fiscală și că acțiunea este neîntemeiată.

Pe cale de consecință, recurenta-pârâtă a susinut și greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar a solicitat a se face aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii onorariului avocațial, în raport de complexitatea redusă a cauzei.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna ("AJFP Covasna") a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

Recurenta-pârâtă a susținut a fi greșite aspectele reținute de prima instanță cu privire la nemotivarea Deciziei nr. 3797/08.11.2016, în ceea ce privește măsura suspendării soluționării contestației și, totodată, a arătat că s-a reținut în mod eronat că plângerea penală nu are legătură cu aspectele referitoare la diminuarea datoriei societății față de asociați, respectiv că plângerea penală privește doar obligația de plată a TVA și a impozitului pe profit stabilite suplimentar.

Reiterând constatările cuprinse în raportul de inspecție fiscală, ce au rezultat din controlul fiscal efectuat la societatea reclamantă și care au dus la emiterea deciziei de impunere și a dispoziției de măsuri, precum și obiectul contestației fiscale formulate de reclamantă, a arătat recurenta-pârâtă că a fost învestită cu soluționarea capătului de cerere din contestația administrativă prin care s-a solicitat anularea Dispoziției privind măsurile stabilite de inspecția fiscală nr. x/29.04.2016, în privința măsurii diminuării datoriei societății față de asociați.

A arătat recurenta că decizia de suspendare a soluționării contestației fiscale este motivată în fapt și în drept, prin raportare la motivul pentru care reclamanta a solicitat anularea deciziei de impunere. S-a reținut, astfel, că asociatul societății a creditat societatea cu suma de bani cu care s-a dispus diminuarea datoriei, iar diferența astfel rezultată a fost considerată dividend net, pentru care s-a calculat impozit pe veniturile din dividende.

În mod greșit a reținut instanța de fond că plângerea penală nu are nicio legătură cu aspectele referitoare la datoria societății către asociați, atât timp cât sesizarea a privit verificarea realității tranzacțiilor pentru care s-a constatat TVA, impozit pe profit și impozit pe dividende suplimentare. Diminuarea datoriei față de asociat este în strânsă legătură cu sesizarea penală, întrucât cercetările privind fictivitatea tranzacțiilor cu societățile în cauză se va stabili în urma soluționării sesizării penale. Astfel, din moment ce pârâta ANAF a suspendat soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/29.04.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/29.04.2016, acte pe baza cărora s-a emis și Dispoziția de măsuri nr. 1335/29.04.2016, se impunea și suspendarea acestei dispoziții, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 277 Codul de procedură fiscală, între stabilirea obligațiilor bugetare datorate în urma emiterii deciziei de impunere, respectiv între măsura diminuării datoriei față de asociați și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite de intimată existând o strânsă interdependență.

Invocând decizii din jurisprudența instanțelor naționale și a CEDO, recurenta-pârâtă a susținut că prioritate de soluționare o au organele de urmărire penală, care se vor pronunța asupra caracterului infracțional al faptelor, urmând ca, potrivit pct. 10.2 din OPANAF nr. 3741/2015, soluționarea contestației administrative să fie reluată după primirea soluției date de organele de urmărire penală.

Recurenta-pârâtă AJFP Covasna a criticat și soluția primei instanțe de obligare la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., atât timp cât stabilirea obligațiilor și a măsurilor suplimentare în sarcina societății reclamante s-a realizat în baza unor dispoziții legale.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursurilor declarate de pârâte, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui prevederi se încadrează recursurile deduse judecății), Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă privesc chestiunea litigioasă a interpretării și aplicării, de către instanța de fond, a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condițiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/29.04.2016.

Conform art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, simpla sesizare a organelor de urmărire penală nu este suficientă pentru a se dispune suspendarea soluționării contestației fiscale, ci prevederile normative anterior citate prevăd două cerințe care trebuie întrunite în mod cumulativ, pentru ca organul fiscal să poată dispune măsură, respectiv existența sesizării penale cu obiectul indicat în text și existența unei interdependențe între soluția organelor de urmărire penală și soluția ce va fi dată în procedura administrativă.

Totodată, având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligație a organului fiscal de a suspenda soluționarea contestației administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale, prin raportare la definiția excesului de putere, cuprins în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 și la principiul proporționalității.

Raportând aceste considerații la criticile de nelegalitate formulate de pârâtă, precum și la înscrisurile existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reține că părțile nu au contestat îndeplinirea primei cerințe a textului de lege, organul fiscal competent dispunând sesizarea DIICOT, la data de 30.05.2016, în vederea verificării tranzacțiilor derulate de reclamantă cu furnizorii săi. Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiții prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv existența raportului de interdependență dintre obligațiile bugetare stabilite prin decizia de impunere și stabilirea caracterului infracțional al faptelor imputate societății debitoare, legătură de care depinde soluționarea contestației administrative.

Înalta Curte constată că pârâta susține în mod greșit a fi îndeplinită condiția ca rezultatul sesizării penale să aibă o înrâurire hotărâtoare în soluționarea contestației administrative, apreciind, așadar, că organul fiscal se află în imposibilitatea de a soluționa contestația reclamantei, în lipsa concluziilor organelor de cercetare penală.

Fără a face aprecieri cu privire la forța probantă a înscrisurilor prezentate de intimata-reclamantă ori cu privire la argumentele de fapt și de drept invocate în timpul controlului fiscal sau în timpul soluționării prezentului litigiu, în vederea stabilirii caracterului real al achizițiilor evidențiate în contabilitate, Înalta Curte constată că, în condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanță (Decizia de impunere nr. x/29.04.2016), nu se poate susține că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate absolută să se pronunțe asupra contestației administrative formulate de reclamantă, cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni.

Înalta Curte reține că interpretarea prevederilor din legislația națională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în jurisprudența CEDO, cu precădere cu privire la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative și judiciare.

Raportând susținerile intimatei-reclamante la aceste garanții și principii, Înalta Curte le apreciază a fi întemeiate, reținând că suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative a avut drept consecință amânarea pe o perioadă consistentă de timp (peste 4 ani) a dreptului contribuabilului de acces la justiție. Aceasta în condițiile în care, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că organele de urmărire penală ar fi întreprins vreun act de cercetare ori ar fi ajuns la o soluție privind existența ori inexistența infracțiunilor ce fac obiectul plângerii formulate de organele fiscale.

Or, aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile și interesele legitime ale reclamantei, situație ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate și obligarea organului fiscal la soluționarea pe fond a contestației administrative cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile suspendării soluționării contestației administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, criticile formulate în recurs de pârâta ANAF fiind nefondate.

Cât privește motivul de recurs referitor la cheltuielile de judecată, o dată constatată legalitatea soluției pronunțate de instanța de fond, respectiv nelegalitatea Deciziei nr. 233/19.09.2016 de suspendare a soluționării contestației fiscale, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat, constatând că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., potrivit căruia partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Referitor la subsidiarul acestei critici, prin care s-a solicitat diminuarea cheltuielilor reprezentate de onorariul avocațial, Înalta Curte reține că asupra acestei chestiuni s-a pronunțat Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În motivarea soluției astfel dispuse, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut că:

"proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate".

Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanțelor de judecată prin decizia anterior menționată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca nefondat.

II.2. Referitor la recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna

În esență, criticile acestei pârâte s-au referit la chestiunea motivării Deciziei nr. 3797/08.11.2016 de suspendare a soluționării contestației îndreptate împotriva Dispoziției de măsuri nr. 1335/29.04.2016, precum și la obiectul sesizării penale adresate DIICOT de către pârâta ANAF, al cărei obiect, a apreciat AJFP Covasna, acoperă și aspectele referitoare la măsura diminuării datoriei societății față de asociați.

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a conținutului deciziei contestate, reținând că acest act administrativ fiscal nu respectă cerința motivării măsurii dispuse. Decizia prezintă doar constatările controlului fiscal care au condus la emiterea dispoziției de măsuri, redă textele de lege incidente și face trimitere la existența sesizării penale înaintate DIICOT de către ANAF, dispunând apoi măsura suspendării contestației fiscale. Așadar, decizia AJFP Covasna nu expune o motivare proprie actului emis, ci măsura suspendării se bazează exclusiv pe decizia altui organ fiscal și nu relevă cu claritate legătura care există între sesizarea penală înaintată de ANAF și pretinsa imposibilitate de soluționare a contestației formulate împotriva dispoziției de măsuri, cu care este învestită.

Chiar dacă, astfel cum a susținut în procedura judiciară, AJFP Covasna ar fi apreciat că nu poate proceda la soluționarea aspectelor de nelegalitate invocate prin contestația fiscală, în lipsa unei soluții a organelor de urmărire penală, aceste considerente trebuiau să se regăsească în cuprinsul deciziei de suspendare a soluționării contestației. Împrejurarea că ANAF a apreciat că nu poate soluționa contestația cu care era învestită nu atrage automat și imposibilitatea AJFP Covasna de a proceda la soluționarea contestației înregistrate pe rolul său, atât timp cât obiectul contestațiilor este diferit, verificările privind aspecte de ordin fiscal distincte.

Cât privește obiectul sesizării penale adresate DIICOT, Înalta Curte reține că aceasta privește stabilirea caracterului real al achizițiilor evidențiate în contabilitate de reclamantă, respectiv fictivitatea operațiunilor economice derulate cu anumiți furnizori, care au condus la stabilirea de obligații fiscale suplimentare, iar nu și măsura diminuării datoriei societății către asociați.

De altfel, chiar în cuprinsul Deciziei nr. 233/09.09.2016, ANAF a dispus transmiterea către AJFP Covasna, spre competentă soluționare, a contestației formulate împotriva dispoziției de măsuri, arătând că aceasta nu se referă la stabilirea de obligații fiscale și accesorii ale acestora ori la diminuarea pierderii fiscale . Este de observat că pârâta ANAF nici nu putea sesiza organele de urmărire penală pentru verificarea unor aspecte vizând capătul de cerere din contestația fiscală a cărui soluționare revenea AJFP Covasna, astfel încât, și sub acest aspect, se constată că sesizarea adresată DIICOT nu privea măsura diminuării datoriei față de asociați.

Înalta Curte reiterează că, și în ipoteza în care s-ar aprecia că sesizarea penală are legătură cu obiectul contestației fiscale cu a cărei soluționare era învestită AJFP Covasna, această împrejurare nu exonerează recurenta-pârâtă de obligația de a motiva actul administrativ fiscal, în ceea ce privește măsura suspendării soluționării contestației.

În consecință, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, constatând nelegalitatea Deciziei nr. 3797/08.11.2016 de suspendare a soluționării contestației fiscale, emise de AJFP Covasna.

În ceea ce privește critica din recurs referitoare la cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în raport de soluția de menținere a sentinței recurate, recurenta-pârâtă fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată antamate de reclamantă ca urmare a constatării culpei sale procesuale, respectiv a emiterii unui act administrativ fiscal nelegal, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna împotriva sentinței civile nr. 4028 din 31 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 septembrie 2020.