ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 42/2020

Ședința publică din data de 9 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea sub nr. x/20.05.2019 și ulterior precizată reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâtele Ministerul Finanțelor Publice-ANAF-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj-Activitatea de Inspecție Fiscală și Direcția de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul ANAF, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună suspendarea parțială a executării Deciziei de impunere nr. x/29.03.2019, emisă de către pârâta de rândul 1, în ceea ce privește suma totală de 3.839.503,62 RON, din care 1.764.309,33 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar aferent perioadei verificate 2011-2016 și 2.075.194,29 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar aferentă perioadei 2011-2016, până la pronunțarea instanței de fond. Totodată a solicitat instanței prin precizarea de acțiune să dispună suspendarea parțială a executării Deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare nr. 105/22.05.2019, emisă de către pârâta de rândul 2 sub nr. x/27.05.2019 și a executării Deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 105/22.05.2019, emisă de către pârâta de rândul 2 sub nr. x/27.05.2019, în ceea ce privește obligațiile fiscale accesorii calculate aferent debitului principal contestat în sumă de 3.839.503,62 RON, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin sentința civilă nr. 114/CA/2019/P.I. din 20 iunie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată și precizată de către reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanțelor Publice - ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj - Activitatea de Inspecție Fiscală, și Direcția de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul ANAF.

A dispus suspendarea parțială a executării Deciziei de impunere nr. x/29.03.2018, emisă de către pârâta de rândul 1, în ceea ce privește suma totală de 3.839.503,62 RON, din care 1.764.309,33 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar aferent perioadei verificate 2011-2016 și 2.075.194,29 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar aferentă perioadei 2011-2016, până la pronunțarea instanței de fond.

A dispus suspendarea parțială a executării Deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare nr. 105/22.05.2019, emisă de către pârâta de rândul 2 sub nr. x/27.05.2019 și a executării Deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 105/22.05.2019, emisă de către pârâta de rândul 2 sub nr. x/27.05.2019, în ceea ce privește obligațiile fiscale accesorii calculate aferent debitului principal contestat în sumă de 3.839.503,62 RON, până la pronunțarea instanței de fond.

A obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 10.020 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins restul pretențiilor reclamantei privind cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile recurate a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice Cluj Napoca în nume propriu și în numele A.J.F.P.Sălaj, criticile vizând cazurile de casare prevăzute de 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., precum și pârâta Direcția Generlă de Administrare a Marilor Contribuabili, criticile vizând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice Cluj Napoca în nume propriu și în numele Administrației Județene a Finanțelor Publice Sălaj, a susținut că instanța de fond nu a stabilit starea de fapt existență în cauză, nu a analizat argumentele pârâtei, nu a analizat probele depuse la dosarul cauzei fiind incident motivul de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

A mai susținut recurenta că hotărârea primei instanțe, privind admiterea cererii de suspendare nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind analizate aspecte ce țin de fondul cauzei, instanța neanalizând condițiile admisibilității suspendării executării actului administrativ fiscal.

Recurenta a mai susținut că C.E.J. și-a reconsiderat jurispriudența, în sensul interpretării mai puțin restrictive a condiției existenței unui caz bine justificat atunci când cel puțin unul din motivele invocate de reclamant în susținerea acțiunii principale pare la prima vedere relevant sau atunci când argumentele pe care le susține nu pot fi înlăturate fără o examinare aprofundată a fondului cauzei.

Toate aspectele care au stat la baza raționamentului instanței de fond în validarea îndeplinirii condiției "caz bine justificat" a constat în analiza argumentului reclamantului, pe care l-a considerat suficient, în condițiile în care, cazuri bine justificate presupun împrejurări legale de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o indoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Reclamanta nu a probat ca există o îndoială puternică asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ fiscal, "îndoiala" fiind creată artificial de către aceasta.

Referitor la condiția prevenirii pagubei iminente, instanța de fond a constatat faptul că și această condiție este îndeplinită, reținând în mod nejustificat că "având în vedere valoarea foarte ridicată a cuantumului obligaților fiscale, reflectate în deciziile de impunere a căror suspendare se cere, executarea acestor sume ar afecta finanțarea ciclului de exploatare al reclamantei, ținând cont că doar plățile săptămânale către furnizori se apropie de nivelul debitului fiscal principal contestat, la care se adaugă lunar o sumă de același nivel pentru plata salariilor și contribuțiilor sociale și totodată o sumă însemnată pentru rambursarea împrumuturilor existente, astfel că executarea actelor contestate ar avea consecințe grave, asupra activității reclamantei pe termen scurt și pe termen lung."

De asemenea, a susținut recurenta că în mod greșit, instanța de fond a însușit apărările reclamantei în sensul că paguba iminentă este justificată prin cuantumul ridicat al creanței fiscale, iar executarea silită ar atrage blocarea activității reclamantei, cu toate că reclamanta nu a probat sub niciun aspect cele susținute și reținute ca atare de către instanță.

În concluzie, a susținut recurenta că pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

Recurenta Direcția Generală de Administrare a Marilor Constribuabili a susținut că în mod greșit a reținut instanța de fond că reclamanta a făcut dovada existenței unor împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

A mai arătat curenta că existența cazului bine justificat nu se prezumă, ci trebuie dovedit de către persoana vătămată, care este obligată să propună și să administreze dovezi concludente din care să rezulte existența cumulativă a celor două condiții.

De asemenea, a susținut recurenta că argumentele reținute de prima instanță cu privire la existența cazului bine justificat au antamat fondul litigiului, aspect care nu este posibil în această etapă a procedurii concretizată prin producerea unei pagube iminente și ireparabile, în speță nefiind făcută dovada acestui aspect.

Totodată a susținut recurenta că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție, anume cea a pagubei iminente, în cauză nefăcându-se dovada acestui aspect. Achitarea sumei în discuție nu este de natură să producă în patrimoniul reclamantei un prejudiciu care ar putea să se reflecte în activitatea acesteia, în privința relației cu salariații cât și în privința relațiilor comerciale cu furnizorii de bunuri sau servicii sau cu beneficiarii, întrucât aceasta este consecința specifică ce intervine în cazul oricărei societăți comerciale, constând în indisponibilizarea respectivei sume de bani.

De asemenea, a susținut că reclamanta a raportat o cifră de afaceri aferentă anului 2018, motiv pentru care nu există riscul afectării lichidităților.

Nu se poate reține că plata debitului stabilit de organele de inspecție fiscală și contestat de reclamantă în cuantum de 3.839.506,62 RON ar constitui o pagubă iminentă atâta vreme cât diminuarea patrimoniului societății cu suma respectivă reprezintă consecința executării unui act administrativ a cărui prezumție de legalitate încă nu a fost înlăturată.

În consecință, a arătat recurenta că cele două condiții prevăzute de legea contenciosului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, însă, în speță, intimata-reclamantă nu a făcut dovada unei pagube iminente, după cum nu a făcut nici dovada cazului bine justificat, care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

A mai arătat recurenta că hotărârea instanței de fond este nelegală fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și în ceea ce privește soluția instanței de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.020 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recurenta a arătat că nu se află în culpă procesuală față de intimata- reclamantă, motivat de faptul că, organul fiscal a aplicat dispozițiile legale în materie, motiv pentru care nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă Direția Generală Regionala a Finanțelor Publice Cluj Napoca a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului declarat de Direcția Generală de Administrare a Marilor Constribuabili.

Intimata - reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursurile formulate de pârâte raportat la hotărârea instanței de fond și la probele administrate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate având în vedere următoarele considerente:

Cu privire la cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenta Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice Cluj Napoca în nume propriu și în numele Administrației Județene a Finanțelor Publice Sălaj, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea este elementul esențial al unei hotărâri judecătorești, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești reprezintă o condiție a procesului echitabil, exigență prevăzută atât de Constituția României (art. 21 alin. (3) cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 paragraf 1).

Sunt neîntemeiate susținerile recurentului, întrucât prin considerentele sentinței sunt examinate toate motivele în baza cărora s-a solicitat suspendarea actelor administrative. De asemenea, nu se poate reține vreo omisiune a instanței de fond de a cerceta și analiza în mod efectiv cererea de chemare în judecată, raportat la obiectul acesteia, hotărârea permite instanței de control judiciar analiza acesteia în recurs, fiind îndeplinite exigențele desfășurării unui proces echitabil.

Prin urmare, nu se poate reține nici că instanța de fond a pronunțat o hotărâre în baza unor motive străine de natura cauzei, criticile recurentei sunt nefondate și nu atrag incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Pe fondul recursurilor, Înalta Curte constată că obiectul cauzei îl constituie suspendarea parțială a executării Deciziei de impunere nr. x/29.03.2019, emisă de către pârâta de rândul 1, în ceea ce privește suma totală de 3.839.503,62 RON, din care 1.764.309,33 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar aferent perioadei verificate 2011-2016 și 2.075.194,29 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar aferentă perioadei 2011-2016, până la pronunțarea instanței de fond. Totodată a solicitat instanței prin precizarea de acțiune să dispună suspendarea parțială a executării Deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare nr. 105/22.05.2019, emisă de către pârâta de rândul 2 sub nr. x/27.05.2019 și a executării Deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 105/22.05.2019, emisă de către pârâta de rândul 2 sub nr. x/27.05.2019, în ceea ce privește obligațiile fiscale accesorii calculate aferent debitului principal contestat în sumă de 3.839.503,62 RON, până la pronunțarea instanței de fond.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

În cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Astfel, în cadrul cererii de suspendare instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actelor administrative, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anularea actelor administrative.

a). Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Prin urmare, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorului, sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să existe o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a actului.

Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut suficiente argumente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actelor administrative a căror suspendare s-a solicitat.

Înalta Curte nu poate primi critica recurentelor în sensul că argumentele reținute de prima instanță cu privire la existența cazului bine justificat au antamat fondul litigiului, aspect care nu este posibil în această etapă a procedurii.

Aceste argumente sunt contrazise de însăși motivarea sentinței recurate în analizarea îndeplinirii condiției cazului bine justificat.

În analizarea condiției cazului bine justificat, prima instanță a reținut corect că în privința serviciilor prestate în baza contractului de prestări servicii în domeniul asistenței manageriale încheiat între reclamantă în calitate de beneficiar și Societatea B., că deși organele fiscale au reținut că aceste servicii nu sunt reale, reclamanta prin înscrisurile depuse la dosar, respectiv contract, facturi fiscale însoțite de situații de lucrări, corespondența între părți, expunerea rezultatelor economice prezintă o aparență de efectivitate a acestor servicii. Caracterul real sau dimpotrivă fictiv al acestor servicii va putea fi statuat doar cu ocazia soluționării acțiunii de fond privind anularea actelor administrative contestate.

De asemenea, instanța de fond a reținut corect că în privința produselor neconforme (rebuturi), pentru care organele fiscale nu acordă deductibilitatea, reclamanta a prezentat o apărare în aparență justificată. Astfel, reclamanta a susținut că efectuează o analiza a fiecărei situații de refuz a produselor și adoptă una din următoarele soluții: (i) neacceptarea existenței unei neconformități urmată de vânzarea lor la același client sau (ii) reintroducerea lor în procesul tehnologic pentru remediere, urmată de vânzarea lor ca produse bune ori (iii) constatarea lor ca rebuturi, întocmirea unui proces-verbal de casare și vânzarea la firme specializate pentru colectarea de deșeuri. În toate aceste situații, a susținut reclamanta că înregistrarea pe cheltuieli a produselor returnate de clienți este justificată întrucât ca urmare a soluțiilor adoptate, produc venituri. Doar cu ocazia soluționării acțiunii de fond privind anularea actelor administrative contestate, va putea fi tranșat și aspectul privind deductibilitatea acestor produse neconforme, pe baza analizării înscrisurilor privind fiecare caz de refuz a produselor de către clienții reclamantei.

Instanța de fond a mai reținut că organul de soluționare a contestației administrative are sarcina de a analiza fiecare caz de refuz a produselor de către clienții reclamantei, pe baza înscrisurilor depuse de către reclamantă în Anexa 21 la contestația administrativă.

Însă, până la o analiză pe fond a acestor aspecte, există o incertitudine asupra corectei impuneri fiscale stabilite de organele fiscale, aparența dreptului fiind în favoarea reclamantei, ceea ce impune adoptarea soluției suspendării actelor administrative contestate până la pronunțarea instanței de fond.

Prin cele două exemple învederate de către reclamantă, coroborate cu înscrisurile din dosar, aceasta tinde a dovedi că cel puțin în privința aspectelor formale, îndeplinea cerințele pentru a i se recunoaște deductibilitatea fiscală și respectiv dreptul de deducere TVA, existând o îndoiala serioasă în privința legalității actelor contestate, incertitudine care planează până la soluționarea acțiunii de fond.

Chiar dacă cele două exemple învederate de către reclamantă și analizate de către prima instanță nu vizează conținutul complet al actelor contestate, ele reprezintă aspectele ce implică cele mai oneroase obligații fiscale stabilite suplimentar în cadrul actelor contestate. Existând o îndoială serioasă în privința legalității actelor contestate, cu privire la aceste aspecte și nefiind posibil în acest cadru procesual, a se proceda la cercetarea aprofundată a întregului conținut al actelor contestate, instanța de fond a apreciat corect că îndoiala serioasă se răsfrânge asupra întregului conținut al actelor contestate.

Astfel, există suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a decizie de impunere atacate, prin raportare la cele 2 exemple din capitolele analizate de organele de inspecție fiscală, cele mai importante și cu ponderea cea mai mare în decizia de impunere emisă, respectiv B. și Produse/Servicii Neconforme (rebuturi), fără ca instanța să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actelor administrativ-fiscale contestate.

Totodată, a reținut corect instanța de fond și necesitatea suspendării deciziilor de impunere privind accesorii fiscale, în privința cărora reclamanta a extins solicitarea de suspendare prin precizarea de acțiune, care sunt doar o consecință inerentă a emiterii deciziei de impunere privind debitul fiscal principal și a căror suspendare se impune ca efect al suspendării deciziei privind debitul principal

Prin urmare, în analizarea condiției prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, asupra actelor administrative a căror suspendare se solicită, rezultă că există indicii vădite care să conducă la aparența unei nelegalități a acestuia.

b).De asemenea, instanța de control judiciar constată că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt astfel cum a fost constatată de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube care pot avea consecințe grave în patrimoniul reclamantei.

Nu poate fi primită critica recurentei potrivit căreia reclamanta a raportat o cifră de afaceri raportată anului 2018, motiv pentru care nu există riscul afectării lichidităților.

Din înscrisurile depuse la instanța de fond rezultă că se justifică paguba iminentă ce s-ar crea în sarcina reclamantei dacă s-ar proceda la executarea actelor contestate, evidențiind atât balanța generală la data de 30.04.2019, cât și extras din fișierul de plăți săptămânal, precum și situația disponibilităților sale din trezorerie.

Pe de altă parte, prin extrasul balanței generale din 3.04.2019, intimata-reclamantă a arătat că disponibilitățile de trezorerie ale A. S.A. se ridicau la data de 30.04.209 la suma de 4.644.559,05 Ron, această sumă fiind inferioară sumei stabilite cu titlu de obligații suplimentare (principale și accesorii), în urma inspecției fiscale.

Prin înscrisurile depuse în fața instanței de fond a arătat reclamanta că suma medie a plăților săptămânale reprezentând plata datoriilor la furnizori aferente ultimelor 5 scadențe se ridică la 3 577 350 Ron . De asemenea, suma pusă în vedere a fi achitată prin decizia de impunere se apropie de cheltuielile curente ale societății pe care aceasta le efectuează lunar raportat la drepturile salariale, cheltuieli cu materii prime și materiale, cheltuieli cu utilitățile și furnizorii curenți.

Prin urmare, diminuarea bugetului reclamantei cu o sumă de 4.012.413 Ron (debit principal), la care se adaugă accesoriile în cuantum total de 2.859.520 RON, ar duce reclamanta în situația de a se confrunta cu dificultăți financiare majore și de a recurge la o îndatorare financiară masivă.

În aceste condiții, susținerile recurentei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în sensul că, raportat la cifra de afaceri de 160.202.147 RON aferentă anului 2018, nu există riscul afectării lichidităților, nu poate fi reținută de instanța de recurs, atâta timp cât intimata-reclamantă a demonstrat că nu are capacitatea financiară de a plăti sumele care îi sunt imputate prin actele administrative-fiscale contestate. Înregistrarea unei anumite cifre de afaceri nu înseamnă că reclamanta are cash flow-ul necesar pentru a acoperi sumele stabilite în sarcina sa de organele de inspecție fiscală, aspect demonstrat de intimata-reclamantă prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Toate aceste acte dovedesc faptul că, având în vedere valoarea foarte ridicată a cuantumului obligaților fiscale, reflectate în deciziile de impunere a căror suspendare se cere, executarea acestor sume ar afecta finanțarea ciclului de exploatare al reclamantei, ținând cont că doar plățile săptămânale către furnizori se apropie de nivelul debitului fiscal principal contestat, la care se adaugă lunar o sumă de același nivel pentru plata salariilor și contribuțiilor sociale și totodată o sumă însemnată pentru rambursarea împrumuturilor existente, astfel că executarea actelor contestate ar avea consecințe grave, asupra activității reclamantei pe termen scurt și pe termen lung.

În concluzie, în speță, fiind îndeplinite cele două condiții cumulative necesare pentru admiterea unei cereri de suspendare a unui act administrativ, ce se desprind din prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 în mod corect a reținut prima instanță că este întemeiată cererea reclamantei, motiv pentru care a fost admisă solicitarea de suspendare parțială a executării actelor contestate.

Cu privire la criticile invocate de recurenta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitor la soluția instanței de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.020 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate.

Înalta Curte, în acord cu prima instanță constată că raportat la complexitatea cauzei și activitatea juridică depusă de avocat în apărarea reclamantei, având în vedere că obiectul cererii îl reprezintă suspendarea actelor administrative, se constată că suma de 10.000 RON, este rezonabilă având în vedere particularitățile cauzei, care au impus o dezvoltare mai amplă a apărărilor în privința îndeplinirii condițiilor cazului bine justificat.

De asemenea, în mod corect a reținut instanța de fond că deși reclamanta a achitat cu titlu de taxă judiciară de timbru suma de 50 de RON, cuantumul legal al taxei judiciare de timbru pentru suspendarea actului administrativ este de 20 de RON, conform art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013, în lipsa stipulării exprese a acestui aspect în cadrul prevederilor art. 16 din O.U.G. nr. 80/2013. În consecință doar suma de 20 de RON a fost inclusă în cadrul cheltuielilor de judecată, cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Înalta Curte, în propria analiză, cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de intimata-reclamantă în recurs, respectiv suma de 14.216,04 RON, cu titlu de asistență juridică și reprezentare în cadrul contractului de asistență juridică nr. x/18.12.2019, va dispune reducerea acestora cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Așadar, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. consacră prerogativa instanței de a reduce un astfel de onorariu, prerogativa care este cu atât mai necesară cu cât, respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, care a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Înalta Curte nu poate primi critica recurentei în sensul că aceasta nu se află în culpă procesuală față de intimata - reclamantă, motivat de faptul că, organul fiscal a aplicat dispozițiile legale în materie, motiv pentru care nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Într-adevăr diligențele apărătorului ales al intimatei-reclamante sunt recunoscute de instanța de recurs prin aceea că, acesta s-a prezentat în fața instanței de recurs, a efectuat apărări pertinente în fața instanței și a formulat întâmpinare la recursurile pârâtelor.

Raportat la obiectul cauzei, suspendare acte administrative, chiar dacă sumele reținute prin actele administrative a căror suspendare se solicită ca fiind obligații bugetare sunt unele semnificative, cauza dedusă judecății vizează suspendarea actelor administrative în temeiul art. 14 din legea 554/2004.

Astfel, pentru aceste considerente, Înalta Curte va obliga recurenții la plata sumei de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de pârâte ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca în nume propriu și în numele Administrației Județene a Finanțelor Publice Sălaj împotriva sentinței civile nr. 114/CA/2019/P.I. din 20 iunie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenții la plata sumei de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 ianuarie 2020.