ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 412/2021

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12.02.2018, reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 12484/15.01.2018 emise de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei de 309,75 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare, sumă la care a fost obligat asigurătorul de răspundere civilă S.C. A. S.A. prin decizia penală nr. 1176 din 12 iulie 2016 a Curții de Apel Craiova din Dosarul nr. x/2015.

1.2. Prin sentința civilă nr. 3879 din 2 octombrie 2018, Curtea a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs atât reclamantul Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

2.1. Recurentul-reclamant Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând cauza, admiterea contestației astfel cum a fost formulată.

A arătat recurentul că, potrivit deciziei penale nr. 1176/2016 a Curții de Apel Craiova din Dosarul nr. x/2015, asigurătorul S.C. A. S.A. a fost obligată la plata sumei de 309,75 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare furnizate/prestate persoanelor vătămate în urma accidentului de circulație din data de 19.09.2014, produs din vina numitului B., asigurat RCA la societatea A. S.A..

A apreciat că spitalul are calitate de creditor de asigurare, fiind îndreptățit să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

2.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs împotriva considerentelor din motivarea sentinței recurate prin care instanța de fond a apreciat că suma ce face obiectul cauzei ar fi creanță de asigurări.

A arătat recurentul-pârât că, prin cererea de plată nr. x/24.11.2017, reclamantul Spitalul Județean de Urgență Craiova a solicitat plata, din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, a sumei de 309,75 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate în Dosarul penal nr. x/2015

Cererea de plată a fost respinsă prin Decizia nr. 12484/15.01.2018, reținându-se, pe de o parte, că cererea de plată a fost depusă cu încălcarea termenului de decădere de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, și, pe de altă parte, că petentul nu are calitate de creditor de asigurare.

Instanța de fond a analizat decizia de respingere a cererii de plată, atât sub aspectul tardivității cererii de plată (aspect prioritar), cât și sub aspectul calității de creditor de asigurare, prin sentința recurată reținându-se că cererea de plată a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile, termen de decădere prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

A susținut recurentul-pârât, referitor la cele avute în vedere de prima instanță asupra aspectului privind calitatea petentului Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova de creditor de asigurare, că instanța a interpretat eronat dispozițiile legale în materie, și anume nu a analizat definiția dată de legiuitor atât creanței de asigurare, cât și calității de creditor de asigurare, astfel cum sunt reglementate de prevederile legii speciale, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Creanța pe care o are spitalul nu rezultă dintr-un raport de asigurare Fondul efectuează plăți din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări - deținători ai unei/unor creanțe de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevede că lista creditorilor de asigurări ale căror creanțe certe, lichide și exigibile urmează a fi plătite din disponibilitățile Fondului conține creanțele de asigurare solicitate.

Definițiile de "creditor de asigurare", respectiv "creanță de asigurare" se raportează însă la o situație premisă, și anume falimentul asigurătorului și intervenția Fondului pentru protecția acestei categorii speciale reglementată de lege, a creditorilor de asigurări.

Unul din principiile de interpretare a legii impune ca, în cadrul unei legi de specială aplicațiune, termenii trebuie interpretați restrictiv, strict la obiectul și la sensul lor juridic și lingvistic, iar nu extensiv, modalitate specifică interpretării prin analogie a legii generale.

Astfel, înțelesul avut în vedere de Legea nr. 213/2015 în privința noțiunilor de creditor de asigurări și creanțe de asigurare este dat de conținutul art. 4 alin. (1), care stabilește semnificația termenului de creanță de asigurări, ca fiind creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare, și semnificația termenului de creditori de asigurări, ca fiind, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Legea condiționează plata creditorului de asigurări de existența unei creanțe de asigurare în patrimoniul acestuia.

A susținut recurentul că unitățile spitalicești nu sunt deținătoare de creanțe de asigurare, în condițiile în care aceste creanțe sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorilor de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare.

Textul reprezintă o transpunere a Directivei 2001/17/CE - privind reorganizarea și lichidarea societăților de asigurări, transpusă în legislația noastră, care definea "creanța de asigurare" ca fiind orice sumă care este datorată de către societatea de asigurare unor asigurați, titulari de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate, având drept direct de acțiune împotriva societății de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută de Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directă, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menționate anterior, când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Primele datorate de către societatea de asigurare rezultate din neîncheierea sau anularea acestor contracte sau operațiuni în conformitate cu legea aplicabilă pentru astfel de contracte sau operațiuni, înaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se consideră, de asemenea, ca fiind creanțe de asigurare. Acest text a fost preluat în noua directivă care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind accesul la activitatea și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II).

Așadar, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului, este absolut necesar că suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită de unitățile medicale, ce au un drept de creanță izvorât dintr-o dispoziție legală, care privește exclusiv autorul evenimentului ce a provocat o vătămare corporală unei alte persoane care a beneficiat de servicii medicale (cheltuieli de spitalizare și tratament medical) furnizate de către o unitate medicală.

Potrivit dispozițiilor art. 320 din Legea nr. 95/2006, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și sunt obligate să suporte cheltuieli ocazionate cu asistența medicală acordată.

Fondul garantează plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a existenței valabile a unui contract de asigurare, facultative și/sau obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, și nu din alte raporturi juridice, care în opinia noastră reprezintă/pot reprezenta creanțe chirografare și nu de asigurări. Mai mult decât atât, înseși creanțele deținute de Fond au fost catalogate drept creanțe de asigurări de către legiuitor, printr-o dispoziție expresă, respectiv art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, fiind practic asimilate creanțelor de asigurare definite expres și limitativ ca fiind doar cele izvorâte dintr-un contract de asigurare.

Aceste definiții și stabilirea atât a creanței de asigurare cât și a calității de creditor de asigurare nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun între asigurați sau beneficiarii asigurărilor și asigurători, ci numai în raporturile cu Fondul, legiuitorul dorind să facă o distincție clară între creanțele pe care Fondul le achită potențialilor creditori de asigurare și celelalte creanțe ale asigurătorului falit, Fondul neachitând indemnizații de asigurare, ci creanțe de asigurare.

Nu toate creanțele asigurătorului în faliment sunt creanțe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelate creanțe urmând a fi obținute de către creditorii societății de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală. Dovada că legiuitorul a înțeles să reglementeze o categorie extrem de restrictivă a creditorilor de asigurări, Fondul fiind înființată ca instituție de drept public ca ultim resort de a obține despăgubiri, rezultă și din dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora creditorii de asigurări pot urma, la alegere, fie procedura prevăzută de legea specială, fie procedura falimentului, aceasta din urmă fiind calea de urmat și pentru creditorii de asigurări ale căror creanțe depășesc plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 din Legea nr. 213/2015.

A mai arătat recurentul că unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acțiune în pretenții civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Unitatea spitalicească acordă asistență medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta, fiind un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-și recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului. Prin urmare, unitatea medicală are obligația de a acorda îngrijiri medicale exclusiv în baza contractului de asigurare medicală, cheltuielile fiind decontate de Casa de asigurări de sănătate.

Nu există temei legal în baza căruia unitățile medicale să poată acționa direct asigurătorul. Această cerere ar fi respinsă ca fiind o acțiune fără calitate procesual activă.

Unitățile medicale se constituie ca părți civile în cauzele penale, acestea neavând dreptul de a acționa la instanța civilă asigurătorul, ci numai dreptul de a acționa vinovatul de producerea accidentului, adică pe asiguratul RCA, așa cum rezultă în mod expres și din textul prevederii art. 320 din Legea nr. 95/2006.

Nici asigurătorul de răspundere civilă auto nu face parte din categoria vizată de dispozițiile art. 320 (art. 313 în reglementarea anterioară) din Legea 95/2006, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, potrivit cu care persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și sunt obligate să suporte cheltuieli ocazionate cu asistența medicală acordată.

Or, în baza art. 320 din Legea nr. 95/2006, unitățile spitalicești vor putea obține (în măsura în care dovedesc că suma respectivă a fost decontată de Casa de asigurări de sănătate) o creanță ce nu reprezintă creanța de asigurări (noțiune definită explicit de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015), ci o creanță împotriva persoanei vinovate de producerea vătămării, care însă nu deține o creanță de asigurare.

Dispozițiile Legii nr. 213/2015 reglementează expres posibilitatea creditorilor de asigurări de a obține plata creanțelor de asigurări atât prin procedura administrativă pe baza căreia se pot adresa Fondului, cât și prin înscrierea la masa credală, potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, inclusiv pentru suma ce depășește plafonul de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din lege, în timp ce creanțele ce nu reprezintă creanțe de asigurări pot fi obținute doar pe calea procedurii insolvenței.

Rezultă, așadar, că este total neîntemeiată motivarea instanței de fond potrivit căreia reclamanta ar fi îndreptățită la despăgubire, decizia de respingere a cererii de plată fiind temeinică și legală, întrucât furnizorii de servicii medicale nu pot fi încadrați în categoria creditorilor de asigurări și acceptați la plată din disponibilitățile Fondului.

A mai precizat recurentul că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 26/2017, admițând recursul în interesul legii, în vederea interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 86 din C. proc. pen., a stabilit că Fondul nu poate avea calitate de parte responsabilă civilmente.

Cu alte cuvinte, titlul executoriu poate fi transmis Fondului, în vederea verificării acestuia și după caz, a valorificării acestuia, dacă sumele sunt datorate de Fond, prin îndeplinirea cerințelor din legislația specifică activității Fondului, conform art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 și nicidecum doar pentru că asigurătorul a fost obligat la plata în favoarea unui prestator și/sau furnizor de servicii (în cazul de față unitatea medicală).

În condițiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, hotărârea de deschidere a procedurii de faliment are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva asigurătorului. Legea folosește sintagma suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare și extrajudiciare și a măsurilor de executare silită, deci inclusiv a acțiunilor civile în procesele penale. Toate aceste acțiuni vor înceta la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, conform art. 75 din Legea nr. 85/2014, fiind evident că, prin forța împrejurărilor (falimentul asigurătorului) aceste acțiuni nu vor mai putea fi reluate.

A făcut referire recurentul-pârât și la Decizia nr. 80/2017 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 22/2017, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, și a stabilit după cum urmează că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situațiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau și-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părților.

În interpretarea și aplicarea acelorași dispoziții legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților.

Răspunderea asigurătorului este una contractuală, în baza contractului de asigurare al cărui conținut (obiect, valabilitate, drepturi și obligații ale părților) este reglement de Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011. Prin art. 49 pct. 1 lit. d) se dispune asupra cheltuielilor prilejuite de accident și care au legătură cu starea de sănătate a victimei accidentului, astfel asigurătorul în calitate de contractant despăgubește,eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară conform prescripțiilor medicale) probate cu documente justificative și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare.

Dispoziția este menținută de Norma ASF nr. 23/2014, la art. 50 alin. (1) pct. d), dispozițiile legale menționate având incidență în funcție de data producerii evenimentului rutier.

Plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., și în niciun caz unității medicale.

În cazul dedus judecății, în aplicarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, autorul vătămării este cel care poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților. Autorul vătămării este asiguratul RCA, care, în condițiile în care dovedește plata despăgubirii, va putea solicita suma cuvenită din disponibilitățile Fondului, în condițiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 și art. 2226 alin. (3) din C. civ.

Astfel, legiuitorul a creat o excepție de despăgubire în ceea ce privește societatea de asigurare fără să excludă instituția răspunderii delictuale care se aplica în continuare pentru persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.

Prin urmare, contractul de asigurare de răspundere civilă auto acoperă cheltuielile prilejuite de accident cu excepția celor care sunt suportate din fondurile de asigurări sociale, plata acestora făcându-se însă în condițiile art. 2226 C. civ.

Așadar, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită de spitale. Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative și obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului reclamantului Spitalul Județean de Urgență Craiova pentru nemotivare.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.1. Înalta Curte, referitor la recursul reclamantului Spitalul Județean de Urgență Craiova, urmează a analiza, cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepția netimbrării recursului.

Constată instanța că, prin încheierea de ședință din 15 ianuarie 2021, Înalta Curte a respins cererea recurentului-reclamant de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, încheiere ce a fost comunicată recurentului.

Astfel, deși s-a pus în vedere recurentului-reclamant, prin adresele instanței din 29.10.2018 și din 27.10.2020, să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, și deși încheierea de respingere a cererii de reexaminare a fost comunicată recurentului, acesta, până la data termenului de judecată, nu s-a conformat dispozițiilor instanței.

Potrivit art. 33 din aceeași ordonanță, taxele de timbru se plătesc anticipat.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

Prin urmare, Înalta Curte va anula recursul formulat de reclamantul Spitalul Județean de Urgență Craiova, ca netimbrat.

4.2. În ceea ce privește recursul pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraților, care a solicitat casarea considerentelor primei instanțe referitoare, în esență, la calitatea petentului Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova de creditor de asigurare.

Constată Înalta Curte că, sub acest aspect, prin decizia penală nr. 1176 din 12 iulie 2016 a Curții de Apel Craiova s-a recunoscut Spitalului Clinic Județean de Urgență Craiova calitate procesuală în raportul juridic de dezdăunare decurgând din angajarea de cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate C. urmare a săvârșirii unui accident de circulație de către numitul B., asigurat de răspundere civilă la S.C. A. S.A., constatându-se că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi.

În raport de aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că, în acest temei, este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului", iar art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanța învestită cu soluționarea litigiului decurgând din acest accident valorizând în acțiunea civilă exercitată de spital pretențiile acestuia în cuantum de 309,75 RON în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută și sancționată ca atare o acțiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deținut de autorul prejudiciului.

În materie penală este consacrat dreptul de opțiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluționarea pretențiilor sale civile pe calea acțiunii civile promovate la o instanță civilă și promovarea unei acțiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege. Ambele posibilități juridice conferă părții vătămate posibilitatea de a acționa în justiție în mod direct asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Instanța penală, în soluționarea laturii civile cu care a fost învestită, a stabilit că Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova este îndreptățit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Recurentul-pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile și acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condițiile legii de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății A. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

În temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice.

Într-adevăr, așa cum susține recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat, și asiguratului, numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova este terța persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

Prin urmare, considerentele hotărârii instanței de fond, care a reținut calitatea spitalului reclamant de creditor de asigurare, au interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente.

4.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru cele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul reclamantului, ca netimbrat, și, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul formulat de Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova împotriva sentinței nr. 3879 din 2 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat.

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2021.