SC Concept LTD SRL și Manole împotriva României

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 42907/02) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Curte de doi cetățeni ai acestui stat, SC Concept Ltd SRL și d. Gheorghe Eduard Manole ("reclamanții"), pe 2 decembrie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de d-nele avocat A.M. Nistor și A. Gîndac, avocate la Bucuresti. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, d-na B. Ramașcanu, apoi de d. R.-H. Radu din ministerul Afacerilor Externe, care a înlocuit-o în funcții.

Pe 8 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice grievul referitor la durata procedurii Guvernului. Prevalând de art. 29 § 3 din Convenție, ea a hotărât că va hotărî în același timp asupra admisibilității și pe fond.

Pe 6 septembrie 2007, Curtea, în temeiul articolului 59 § 3 din regulamentul ei, a respins cererea reclamanților de a ține o ședință în cauză. PE FAPT

Prima reclamantă, SC Concept Ltd SRL ("reclamanta"), este o societate cu răspundere limitată având sediul la București. Al doilea reclamant, d. Gheorghe Eduard Manole ("reclamantul"), cetățean român, născut în 1964 și domiciliat la București, este asociatul unic și președintele societății reclamante.

Pe 27 august 1998, reclamanta și-a declarat creanța în cadrul acestei proceduri.

Aproximativ patruzeci de ședințe au avut loc în această cauză, au fost efectuate numeroase expertize, planuri de redresare au fost discutate și supuse aprobării creditorilor. Tribunalul a desemnat un administrator și a stabilit competențele. În cadrul procedurii, i-a aplicat o amendă pentru neîndeplinire a datoriilor și în sfârșit l-a înlocuit.

Pe 7 februarie 2002, tabelul creditorilor societății S. devenind definitiv, adunarea creditorilor a votat planul de redresare al debitorului.

Printr-o hotărâre interlocutorie din 20 februarie 2002, la cererea reclamantei, Curtea Supremă de Justiție a acordat cererii sale de suspect legitim împotriva tribunalului județean Timiș și a retrimis cauza în fața tribunalului județean Alba.

Pe 7 martie 2002, dosarul a fost înscris pe rol la acest tribunal.

Pe 26 aprilie 2002, în temeiul articolului III al ordonanței guvernamentale nr. 38/2002, Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (APAPS), instituție publică dependentă direct de guvern, a cerut tribunalului județean să suspende hotărârea pentru a-i permite privatizarea societății debitoare.

Pe 20 mai 2002, tribunalul a acordat acestei cereri și a ordonat suspendarea hotărârii pentru un an, remarcând că mai multe societăți comerciale au exprimat interes pentru privatizarea debitorului și că creditorii nu se opuneau posibilității de a-și recupera creanțele prin această modalitate.

Printr-un ordin din 13 martie 2003, APAPS a instituit, în temeiul legii nr. 137/2002, o procedură de administrare specială și supraveghere financiară a societății S. în perioada privatizării.

La o dată nespecificată, APAPS a cerut tribunalului județean să prelungească cu un an suspendarea ordonată pe 20 mai 2002. Reclamanta s-a opus, considerând că APAPS nu a efectuat nici un pas concret în vederea privatizării societății debitoare. Cu toate acestea, printr-o hotărâre interlocutorie din 26 iunie 2003, tribunalul județean Alba a constatat că procedura era suspendată de drept, în temeiul articolului 129 din legea nr. 64, pe perioada procedurii speciale instituite pe 13 martie 2003.

Pe 10 octombrie 2003, la recursul reclamantei și al altor creditori, curtea de apel Alba Iulia a ordonat reluarea procedurii de redresare.

Pe 15 martie 2004, tribunalul județean Alba a respins o nouă cerere a APAPS de a suspenda examinarea cauzei și a deschis procedura de faliment împotriva debitorului.

Printr-o decizie a guvernului nr. 620 din 21 aprilie 2004, debitorul a fost supus unei proceduri speciale de supraveghere financiară, în temeiul articolului 129 din legea nr. 64. Pe 20 mai 2004, procedura privind falimentul debitorului a fost suspendată pentru o perioadă de trei ani.

Pe 28 aprilie 2005, tribunalul a respins cererea reclamantei de a executa o hotărâre definitivă din 8 aprilie 1999 prin care curtea de apel București a condamnat APAPS să vândă reclamantei pachetul majoritar de acțiuni al debitorului. Tribunalul a considerat că legea nr. 64 nu permitea o asemenea acțiune atunci când procedura de faliment era în curs.

Plusieurs ședințe au avut loc cu privire la modalitățile de vânzare a activelor debitorului și pentru a hotărî contestațiile creditorilor privind vânzarea întregului patrimoniu al debitorului. Această vânzare a fost aprobată de tribunal printr-o hotărâre din 27 octombrie 2005. Această hotărâre a fost casată printr-un arrest definitiv din 9 noiembrie 2006 al curții de apel Suceava.

Din documente furnizate rezultă că procedura inițiată pe 18 iunie 1998 este încă pendentă și reclamanta nu și-a recuperat încă creanțele.

Pe 20 aprilie 2000, tribunalul a acordat cererii reclamantei și a condamnat perechea învinuită să livreze reclamantei produsele prevazute de contracte sau, în caz de nespus, să-i plătească prețul produselor contractate.

Pe 9 octombrie 2000, la apelul părților, curtea de apel București a casat hotărârea și a retrimis cauza în fața aceluiași tribunal județean pentru o nouă hotărâre pe fond, considerând că tribunalul nu a examinat toate cereri ale reclamantei. Această decizie a fost confirmată, la recursul reclamantei, printr-un arrest definitiv al Curții Supreme de Justiție din 29 iunie 2001.

Această soluție a fost confirmată, la recursul reclamantei, printr-un arrest definitiv al Curții Supreme de Justiție din 29 iunie 2001.

Pe 21 noiembrie 2001, tribunalul județean a reinscris cauza pe rol. Pe 11 decembrie 2001, la cererea reclamantei, tribunalul s-a desemnat în favoarea curții de apel București, în aplicarea ordonanței de urgență a guvernului nr. 138/2000 privind modificarea competenței instanțelor judiciare. Din cele cinci ședințe ținute, patru au fost amânate mai ales pentru a permite calculul și plata dreptului de timbru.

Printr-un arrest din 1 octombrie 2002, curtea de apel București a respins acțiunea reclamantei, considerând că din probele versate în dosar rezulta că neexecutarea, de către societatea C., a obligațiilor contractuale era imputabilă societății reclamante. Aceasta din urmă a făcut recurs împotriva arrestului.

Curtea Supremă de Justiție a examinat ex officio chestiunea dacă instanțele au stabilit corect competența în cauză. Ea a constatat, prin urmare, că la data desemiterii tribunalului județean în favoarea curții de apel, examinarea cauzei de către acel tribunal deja a început, și a reamintit că, într-o asemenea situație, schimbarea competenței printr-o nouă lege nu afecta mai mult cauza în cauză. Prin urmare, tribunalul nu putea retrimite cauza în fața curții de apel și avea obligația de a o judeca conform legii vechi privind competența tribunalelor.

În consecință, printr-un arrest din 10 februarie 2004, Curtea Supremă a retrimis cauza în fața tribunalului județean București care a ținut patru ședințe și apoi a pronunțat hotărârea sa pe 29 noiembrie 2004, acordând parțial acțiunea reclamantei.

Societatea C. a apelat această hotărâre. După cinci amânări, pe 11 octombrie 2005, curtea de apel București a suspendat examinarea acțiunii, ținând seama că procedura prevazută de legea nr. 64 fusese inițiată împotriva societății C.

Pe 22 noiembrie 2005; tribunalul a respins planul de redresare propus de societatea C. și a deschis procedura de faliment împotriva ei. Reclamanta și-a declarat creanța pe 20 iunie 2005. Această procedură este încă pendentă, reclamanta nefiind recuperat încă suma datorată.

În aceeași zi, reclamanta a contestat această decizie la FPS. În decursul zilei, reclamanta a fost informată al respingerii contestației sale, prin intermediul unei scrisori care nu era nici înregistrată nici tamponate de către expeditor.

Pe 25 septembrie 1997, pe baza articolului 1 din legea nr. 29/1990, reclamanta a sesizat secția de contencios administrativ a curții de apel București cu o acțiune împotriva FPS, în vederea obținerii anulării deciziei din 8 august 1997.

După douăzeci și două de ședințe, în cursul cărora probele au fost administrate și părțile au avut timp necesar să ia cunoștință de documentele versate de cealaltă parte, printr-un arrest din 12 octombrie 1999, curtea de apel a acordat parțial cererile reclamantei.

Pe 17 octombrie 2000, la recursul FPS, Curtea Supremă de Justiție a retrimis cauza la secția comercială a aceleiași curți de apel pe care a declarat-o competentă pentru examinarea cauzei.

Pe 4 mai 2001, Curtea Supremă a respins contestația în anulare introdusă de reclamantă, pe 7 noiembrie 2000, împotriva arrestului din 17 octombrie 2000. Dosarul a fost apoi trimis la secția comercială a curții de apel care a retrimis cauza tribunalului județean București, pe care a declarat-o competentă pentru examinarea cauzei.

Pe 27 septembrie 2001, la cererea reclamantei, tribunalul a retrimis din nou cauza în fața curții de apel, în temeiul noii legi privind competența tribunalelor.

Din cele șase ședințe ținute, două au fost amânate pentru a permite reclamantei să plătească dreptul de timbru. Printr-o hotărâre din 20 iunie 2002, curtea de apel București, după examinarea elementelor de dovadă versate în dosar, a respins acțiunea reclamantei în absența motivelor susceptibile de a anula decizia din 8 august 1997.

Reclamanta a introdus recurs împotriva acestui arrest în fața Curții Supreme de Justiție. Pe 11 septembrie 2002, Curtea Supremă a cerut reclamantei plata dreptului de timbru în valoare de 1.662.642.500 lei roumâni vechi (ROL). Reclamanta a contestat valoarea la direcția generală a finanțelor publice din București, din ministerul Finanțelor care, printr-o decizie administrativă din 18 decembrie 2002, a respins contestația. Reclamanta a citat direcția în fața tribunalului județean București care, printr-o hotărâre din 6 iunie 2003, confirmată printr-un arrest definitiv al curții de apel București din 6 noiembrie 2003, a stabilit valoarea dreptului de timbru la 206.213.750 ROL. Pe 19 ianuarie 2004, reclamanta a plătit această valoare.

Cu toate acestea, Înalta Curte de Casație și Justiție (fostă Curtea Supremă de Justiție) a respins evaluarea dreptului de timbru făcută de hotărârea din 6 iunie 2003 pe motiv că Curtea Constituțională, în decizia sa nr. 127 din 27 martie 2003, a judecat neconstitucională intervenția ministerului Finanțelor în activitatea instanțelor judiciare. În consecință, Înalta Curte a procedat la o nouă verificare a dreptului de timbru conform legii, și a estimat că valoarea acestuia fusese corect stabilită pe 11 septembrie 2002. Reclamanta a refuzat să o plătească, deși fusese din nou informată de obligația sa. În consecință, printr-un arrest definitiv din 20 ianuarie 2004, Înalta Curte a anulat acțiunea inițială pentru ne-plată a dreptului de timbru.

O contestație în anulare introdusă de reclamantă împotriva acestui arrest a fost respinsă ca inadmisibilă de Înalta Curte, printr-un arrest definitiv din 16 decembrie 2004. PE DREPT

Reclamanții se plâng că acțiunile introduse în fața instanțelor interne nu au fost judecate într-un "termen rezonabil" după cum este prevazut de art. 6 § 1 din Convenție, libel după cum urmează: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil (...)"

Guvernul se opune acestei teze. După opinia sa, procedurile prezintă o anumită complexitate, fiind vorba de litigii comerciale. În plus, procedura de faliment a societății S. a fost mai grea ținând seama de numărul mare de creditori, dificultățile legate de lichidarea patrimoniului debitorului, aspectele administrative și juridice colaterale pe care tribunalul a trebuit să le cunoască. Estimează că autoritățile au manifestat diligență, în timp ce reclamanta a folosit numeroase recurs și cereri de amânare pe parcursul procedurilor, nu a sesizat instanțele competente (procedura împotriva societății C.) și nu a plătit imediat dreptul de timbru (litigiul împotriva societății P.). 1. Privind admisibilitatea

Curtea constată că acest grief nu este în mod evident prost fondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, în plus, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. 2. Perioada de luat în considerare a) Acțiune împotriva societății S.

Curtea constată că pentru procedura împotriva societății S., perioada de considerat a început pe 27 august 1998, atunci când reclamanta și-a declarat creanța, și nu s-a încheiat încă. Ea se extinde, prin urmare, pe mai mult de nouă ani, pentru o instanță. b) Acțiune împotriva societății C.

Cât privește litigiul opus societății reclamante cu societatea C., Curtea estimează că cele două proceduri în cauză, și anume litigiul comercial inițial și procedura deschisă în temeiul legii nr. 64, trebuie examinate împreună, în măsura în care se referă la același drept de caracter civil al reclamanților și unde procedura de faliment este în prezent singurul mijloc pentru societatea reclamantă de a-și recupera creanța. Perioada de luat în considerare a deci inceput pe 25 iunie 1998 și nu s-a încheiat încă, cauza fiind pendentă în fața primei instanțe, care cunoaște procedura de faliment. Curtea observă că în cursul celor șapte ani, litigiul comercial a fost examinat de opt instanțe pentru trei grade de jurisdicție, cauza fiind retrimisă o dată deoarece tribunalul nu examinase toate cererile reclamantei apoi în numeroase rânduri din motive de competență a tribunalelor, așa că prima hotărâre valabilă pe fond a cauzei nu a fost pronunțată decât pe 29 noiembrie 2004, adică mai mult de șase ani după debutul procedurii. După deschiderea procedurii de faliment, executarea acestei hotărâri va fi posibilă numai în cadrul acestei proceduri, care durează deja de doi ani pentru o instanță, ceea ce face ca societatea reclamantă să aștepte deja de nouă ani plata creanței sale. c) Acțiune împotriva FPS

În fine, pentru ceea ce privește litigiul dintre reclamantă și FPS, perioada de luat în considerare a început cel mai târziu pe 25 septembrie 1997 și s-a încheiat pe 20 ianuarie 2004. Cu Guvernul, Curtea estimează că perioada scursă pentru examinarea contestației în anulare introdusă de reclamantă împotriva arrestului definitiv nu poate fi luată în considerare, nefiind vorba de un recurs efectiv în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Această procedură a durat, prin urmare, mai mult de șase ani pentru două grade de jurisdicție și șase instanțe, cauza fiind retrimisă de mai multe ori din motive de competență a instanțelor. 3. Pe fond

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și în funcție de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele în cauză.

Curtea a tratat de mai multe ori cauze ridicând chestiuni similare cu acelea din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de față.

În plus, ea consideră că complexitatea unei proceduri de faliment nu justifică de sine stătător termene importante în examinarea cauzei. Ea reamintește apoi că potrivit jurisprudenței sale constante, nu se poate reproșa unui reclamant că a folosit pe deplin căile de recurs pe care i le deschidea dreptul intern. Curtea constată, în fine, că procedurile împotriva societății C. și FPS au comportat mai multe retrimisiuni pentru chestiuni legate de competența instanțelor. Or, nu este derezonabil să credem că aceste casații și retrimisiuni succesive au cauzat întârzieri care nu pot fi imputate reclamanților.

Ținând seama de jurisprudența sa în această materie și de tot ceea ce precede, Curtea estimează că în cauza de față durata fiecărei proceduri litigioase este excesivă și nu satisface cerința "termenului rezonabil". Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. B. Privind alte presupuse încălcări ale articolului 6 § 1

Reclamanții estimează că judecătorii care au examinat cauzele lor au fost influențați de puterile politice ale epocii, așa că nu erau independenți și imparțiali.

Ei contestă, de asemenea, modul în care patrimoniul societății S. a fost vândut, și în special refuzul din 28 aprilie 2005 al tribunalului județean Alba de a recunoaște societății reclamante dreptul de a cumpăra acțiunile societății debitoare, în conformitate cu hotărârea definitivă din 8 aprilie 1999 a curții de apel București.

Cu privire la procedura de faliment a societății C., ei insistă asupra faptului că legea nr. 64/1995 acordă un putere prea mare Statului din cauza valorii creantei sale, și estimează că nu au nici o șansă de a-și recupera creanța. Ei deplorează, în fine, respingerea planului de redresare a societății C.

Referitor la presupusul lipă de imparțialitate și independență a judecătorilor în procedurile deja terminate, Curtea constată că autoritățile interne au știut să remedieze aceste probleme, după cum arată decizia prin care Curtea Supremă a acordat cererii în suspect legitim a reclamantei împotriva tribunalului județean Timiș.

Cât privește decizia din 28 aprilie 2005 a tribunalului județean Alba, ținând seama de ansamblu elementelor la dispoziția sa, și în măsura în care este competentă pentru cunoașterea susținerilor formulate, Curtea n-a constatat nici o apariție de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele acesteia. Rezultă că această parte a cererii este în mod evident prost fondată și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Curtea observă, în fine, că procedura de faliment a societății C. este încă pendentă și estimează că grievurile legate de fondul acestei proceduri sunt premature și trebuie, prin urmare, respinse în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Rezultă că aceste grievuri sunt în mod evident prost fondate și trebuie respinse în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se pretind victime a unei încălcări a dreptului de proprietate la finele acțiunii introduse împotriva societății C. Curtea observă că procedura în cauză este încă pendentă. Acest grief este, prin urmare, prematur și trebuie respins pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Reclamanții solicită următoarele sume la titlul daunelor materiale: - 704.993,94 dolari americani (USD) și 268.967,09 lei roumâni noi (RON), adică aproximativ 600.000 euro (EUR), reprezentând creanța față de societatea S., penalitățile și dobânzile; - 20.411,082 EUR pentru neexecutarea sentinței definitive din 8 aprilie 1999; - 40.289.775.744 lei roumâni vechi (ROL) reprezentând creanța față de societatea C. și 5.135.328,74 USD penalități, pentru total aproximativ 5.077.735 EUR; - 10.337.104 USD, adică aproximativ 7.700.000 EUR, pentru pierderea cauzată de imposibilitate de a se prezenta și câștiga licitația pentru vânzarea societății P.

Solicită, de asemenea, 7.000.000 EUR la titlul daunelor morale pe care le-ar fi suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea reamintește că a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește durata procedurilor interne. De aceea, ea nu vede nici un liant de cauzalitate între încălcarea constatată și daunele materiale susținute și respinge această cerere. În schimb, ea estimează că trebuie să acorde împreună reclamanților 8.000 EUR la titlul daunelor morale. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții solicită, de asemenea, 981.019.659 ROL, adică aproximativ 30.500 EUR, pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și 12.800 EUR pentru cele suportate în fața Curții. Produc în acest scop justificări pentru sumele plătite avocaților pentru reprezentare în fața Curții.

Guvernul nu se opune ca cheltuielile necesare și rezonabile să fie rambursate, dar contestă diferitele sume solicitate de reclamanți, și mai ales calculul onorariilor avocaților pentru procedura în fața Curții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al tarifului. În cauza de față, Curtea reamintește că procedurile de faliment sunt încă pendente, societatea reclamantă având, prin urmare, posibilitatea de a-și recupera cheltuielile în fața instanțelor interne.

Ținând seama că Curtea a concluzionat la încălcarea unuia singur grief referitor la durata procedurilor, și ținând seama de elementele la dispoziția sa și criteriile menționate, ea estimează rezonabil să aloce împreună reclamanților suma de 3.000 EUR la titlul cheltuielilor și costurilor procedurii în fața Curții. C. Dobânzi moratorii

Curtea estimează potrivit să bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cât privește grievul referitor la durata excesivă a procedurilor și inadmisibilă pentru rest; 2. Decide că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește durata procedurilor interne; 3. Decide a) că Statul pârât trebuie să verseze împreună reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 8.000 EUR (opt mii de euro) pentru daune morale și 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, convertite în lei roumâni noi la cursul aplicabil la data efectuării plății; b) că din expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 22 noiembrie 2007 în conformitate cu articolele 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 42907/02) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, SC Concept Ltd SRL et M. Gheorghe Eduard Manole (« les requérants »), ont saisi la Cour le 2 décembre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es A.M. Nistor et A. Gîndac, avocats à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me B. Ramașcanu, puis par M. R.-H. Radu du ministère des Affaires étrangères, qui l’a remplacée dans ses fonctions.

Le 8 novembre 2005, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

Le 6 septembre 2007, la Cour, en vertu de l’article 59 § 3 de son règlement, a rejeté la demande des requérants de tenir une audience dans l’affaire. EN FAIT

La première requérante, SC Concept Ltd SRL (« la requérante »), est une société à responsabilité limitée ayant son siège à Bucarest. Le second requérant, M. Gheorghe Eduard Manole (« le requérant »), ressortissant roumain, né en 1964 et résidant à Bucarest, est l’associé unique et le président de la société requérante. I.

Le 27 août 1998, la requérante déclara sa créance dans le cadre de cette procédure.

Une quarantaine d’audiences eurent lieu dans cette affaire, de nombreuses expertises furent effectuées, des plans de redressement débattus et soumis à l’approbation des créanciers. Le tribunal désigna un administrateur et fixa ses attributions. Pendant la procédure, il lui infligea une amende pour manquement à ses devoirs et enfin le remplaça.

Le 7 février 2002, le tableau des créanciers de la société S. étant devenu définitif, l’assemblée des créanciers vota le plan de redressement de la débitrice.

Par un jugement avant dire droit du 20 février 2002, sur demande de la requérante, la Cour suprême de justice fit droit à sa requête en suspicion légitime contre le tribunal départemental de Timiș et renvoya l’affaire devant le tribunal départemental d’Alba.

Le 7 mars 2002, le dossier fut inscrit au rôle de ce tribunal.

Le 26 avril 2002, en vertu de l’article III de l’ordonnance du gouvernement n o 38/2002, l’Autorité pour la privatisation et l’administration de participations de l’Etat ( Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului, « l’APAPS »), institution publique dépendant directement du gouvernement, demanda au tribunal départemental de surseoir à statuer afin de lui permettre de privatiser la société débitrice.

Le 20 mai 2002, le tribunal fit droit à cette demande et ordonna le sursis à statuer pour un an, soulignant que plusieurs sociétés commerciales avaient fait part de leur intérêt pour la privatisation de la débitrice et que les créanciers ne s’opposaient pas à la possibilité de récupérer leurs créances par cette voie.

Par un ordre du 13 mars 2003, l’APAPS institua, en vertu de la loi n o 137/2002, une procédure d’administration spéciale et de surveillance financière de la société S. pendant sa privatisation.

A une date non précisée, l’APAPS demanda au tribunal départemental de prolonger d’un an le sursis ordonné le 20 mai 2002. La requérante s’y opposa, considérant que l’APAPS n’avait fait aucune démarche concrète en vue de privatiser la société débitrice. Cependant, par un jugement avant dire droit du 26 juin 2003, le tribunal départemental d’Alba constata que la procédure était suspendue de droit, en vertu de l’article 129 de la loi n o 64, durant la procédure spéciale instituée le 13 mars 2003.

Le 10 octobre 2003, sur recours de la requérante et d’autres créanciers, la cour d’appel d’Alba Iulia ordonna la reprise de la procédure de redressement.

Le 15 mars 2004, le tribunal départemental d’Alba rejeta une nouvelle demande de l’APAPS de surseoir à l’examen de l’affaire et ouvrit la procédure de faillite contre la débitrice.

Par une décision du gouvernement n o 620 du 21 avril 2004, la débitrice fit l’objet d’une procédure spéciale de surveillance financière, en vertu de l’article 129 de la loi n o 64. Le 20 mai 2004, la procédure concernant la faillite de la débitrice fut suspendue pour une période de trois ans.

Le 28 avril 2005, le tribunal rejeta la demande de la requérante de faire exécuter un jugement définitif du 8 avril 1999 par lequel la cour d’appel de Bucarest condamna l’APAPS à vendre à la requérante le paquet majoritaire des actions de la débitrice. Le tribunal retint que la loi n o 64 ne permettait pas une telle action lorsque la procédure de faillite était en cours.

Plusieurs audiences eurent lieu sur les modalités de vente des actifs de la débitrice, et afin de trancher les contestations des créanciers quant à la vente du patrimoine entier de la débitrice. Cette vente fut approuvée par le tribunal par un jugement du 27 octobre 2005. Ce jugement fut infirmé par un arrêt définitif du 9 novembre 2006 de la cour d’appel de Suceava.

Il ressort des pièces fournies que la procédure entamée le 18 juin 1998 est toujours pendante et que la requérante n’a pas encore récupéré ses créances. II.

Le 20 avril 2000, le tribunal fit droit à la demande de la requérante et condamna la défenderesse à délivrer à la requérante les produits prévus par les contrats ou, à défaut, à lui payer le prix des produits contractés.

Le 9 octobre 2000, sur appel des parties, la cour d’appel de Bucarest cassa le jugement et renvoya l’affaire devant le même tribunal départemental pour un nouveau jugement au fond, en retenant que le tribunal n’avait pas examiné toutes les demandes de la requérante.

Cette solution fut confirmée, sur recours de la requérante, par un arrêt définitif de la Cour suprême de justice du 29 juin 2001.

Le 21 novembre 2001, le tribunal départemental réinscrivit l’affaire au rôle. Le 11 décembre 2001, sur demande de la requérante, le tribunal se dessaisit en faveur de la cour d’appel de Bucarest, en application de l’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 138/2000 portant sur la modification de la compétence des juridictions. Des cinq audiences tenues, quatre furent ajournées surtout afin de permettre le calcul et le paiement du droit de timbre.

Par un arrêt du 1 er octobre 2002, la cour d’appel de Bucarest rejeta l’action de la requérante, en considérant qu’il ressortait des preuves versées au dossier que la non-exécution, par la société C., de ses obligations contractuelles était imputable à la société requérante. Cette dernière fit un recours contre l’arrêt.

La Cour suprême de justice examina ex officio la question de savoir si les juridictions avaient bien établi leur compétence en l’espèce. Elle constata ainsi qu’à la date du dessaisissement du tribunal départemental en faveur de la cour d’appel, l’examen de l’affaire par ledit tribunal avait déjà commencé, et rappela que, dans une telle situation, le changement de compétence par une nouvelle loi n’affectait plus l’affaire en cause. Dès lors, le tribunal ne pouvait renvoyer l’affaire devant la cour d’appel et avait l’obligation de la juger selon l’ancienne loi sur la compétence des tribunaux.

En conséquence, par un arrêt du 10 février 2004, la Cour suprême renvoya l’affaire devant le tribunal départemental de Bucarest qui tint quatre audiences puis rendit son jugement le 29 novembre 2004, en faisant partiellement droit à l’action de la requérante.

La société C. fit appel de ce jugement. Après cinq ajournements, le 11 octobre 2005, la cour d’appel de Bucarest sursit à l’examen de l’action, étant donné que la procédure prévue par la loi n o 64 avait été initiée à l’encontre de la société C.

Le 22 novembre 2005 ; le tribunal rejeta le plan de redressement proposé par la société C. et ouvrit la procédure de faillite à son encontre. La requérante déclara sa créance le 20 juin 2005. Cette procédure est toujours pendante, la requérante n’ayant pas encore récupéré la somme due. III.

Le même jour, la requérante contesta cette décision auprès du FPS. Dans la journée, la requérante fut informée du rejet de sa contestation, par l’intermédiaire d’une lettre qui n’était ni enregistrée ni tamponnée par l’expéditeur.

Le 25 septembre 1997, se fondant sur l’article 1 de la loi n o 29/1990, la requérante saisit la section de contentieux administratif de la cour d’appel de Bucarest d’une action contre le FPS, en vue d’obtenir l’annulation de la décision du 8 août 1997.

Après vingt-deux audiences, pendant lesquelles des preuves furent administrées et les parties disposèrent du temps nécessaire pour prendre connaissance des documents versés par l’autre partie, par un arrêt du 12 octobre 1999, la cour d’appel fit partiellement droit aux demandes de la requérante.

Le 17 octobre 2000, sur recours du FPS, la Cour suprême de justice renvoya l’affaire à la section commerciale de la même cour d’appel qu’elle déclara compétente pour examiner l’affaire.

Le 4 mai 2001, la Cour suprême rejeta la contestation en annulation introduite par la requérante, le 7 novembre 2000, contre l’arrêt du 17 octobre 2000. Le dossier fut par la suite envoyé à la section commerciale de la cour d’appel qui renvoya l’affaire au tribunal départemental de Bucarest, qu’elle déclara compétent pour examiner l’affaire.

Le 27 septembre 2001, sur demande de la requérante, le tribunal renvoya à nouveau l’affaire devant la cour d’appel, en vertu de la nouvelle loi sur la compétence des tribunaux.

Des six audiences tenues, deux furent ajournées afin de permettre à la requérante de payer le droit de timbre. Par un jugement du 20 juin 2002, la cour d’appel de Bucarest, après avoir examiné les éléments de preuves versés au dossier, rejeta l’action de la requérante en l’absence de motifs susceptibles d’annuler la décision du 8 août 1997.

La requérante introduisit un recours contre cet arrêt devant la Cour suprême de justice. Le 11 septembre 2002, la Cour suprême demanda à la requérante le paiement du droit de timbre d’un montant de 1 662 642 500 anciens lei roumains (ROL). La requérante contesta le montant auprès de la direction générale des Finances publiques de Bucarest, du ministère des Finances qui, par une décision administrative du 18 décembre 2002, rejeta la contestation. La requérante assigna la direction devant le tribunal départemental de Bucarest qui, par un jugement du 6 juin 2003, confirmé par un arrêt définitif de la cour d’appel de Bucarest du 6 novembre 2003, fixa le montant du droit de timbre à 206 213 750 ROL. Le 19 janvier 2004, la requérante paya ce montant.

Cependant, la Haute Cour de cassation et de justice (l’ancienne Cour suprême de justice) écarta l’évaluation du droit de timbre faite par le jugement du 6 juin 2003 au motif que la Cour Constitutionnelle, dans sa décision n o 127 du 27 mars 2003, avait jugé inconstitutionnelle l’intervention du ministère des Finances dans l’activité des juridictions. Par conséquent, la Haute Cour procéda à une nouvelle vérification du droit de timbre selon la loi, et estima que son montant avait été correctement fixé le 11 septembre 2002. La requérante refusa de l’acquitter, bien qu’elle eût été à nouveau informée de son obligation. En conséquence, par un arrêt définitif du 20 janvier 2004, la Haute Cour annula l’action initiale pour non ‑ paiement du droit de timbre.

Une contestation en annulation introduite par la requérante contre cet arrêt fut rejetée comme irrecevable par la Haute Cour, par un arrêt définitif du 16 décembre 2004. EN DROIT I.

Les requérants se plaignent que les actions introduites devant les juridictions internes n’ont pas été jugées dans un « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. De son avis, les procédures revêtent une complexité certaine, s’agissant de litiges commerciaux. En plus, la procédure de faillite de la société S. a été plus lourde vu le grand nombre de créanciers, les difficultés liées à la liquidation du patrimoine de la débitrice, les aspects administratifs et juridiques collatéraux que le tribunal a dû connaître. Il estime que les autorités ont fait preuve de diligence, alors que la requérante a usé de nombreux recours et demandes d’ajournements tout au long des procédures, n’a pas saisi les juridictions compétentes (procédure contre la société C.) et n’a pas payé tout de suite le droit de timbre (litige contre la société P.). 1. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. 2. Période à prendre en considération a) Action contre la société S.

La Cour constate que pour la procédure contre la société S., la période à considérer a débuté le 27 août 1998, quand la requérante a déclaré sa créance, et n’a pas encore pris fin. Elle s’étale donc sur plus de neuf ans, pour une instance. b) Action contre la société C.

Quant au litige opposant la société requérante à la société C., la Cour estime que les deux procédures en question, à savoir le litige commercial initial et la procédure ouverte en vertu de la loi n o 64, doivent être examinées ensemble, dans la mesure où elles portent sur le même droit de caractère civil des requérants et où la procédure de faillite est actuellement le seul moyen pour la société requérante de récupérer sa créance (voir, mutatis mutandis , Svetlana Naoumenko c. Ukraine , n o 41984/98, § 74, 9 novembre 2004). La période à considérer a donc commencé le 25 juin 1998 et n’a pas encore pris fin, l’affaire étant pendante devant la première instance, qui connaît de la procédure de faillite. La Cour note que pendant les sept premières années, le litige commercial a été examiné par huit instances pour trois degrés de juridictions, l’affaire ayant été renvoyée une fois parce que le tribunal n’avait pas examiné toutes les demandes de la requérante puis à maintes reprises pour des raisons de compétence des tribunaux, de sorte que le premier jugement valable au fond de l’affaire n’a été délivré que le 29 novembre 2004, soit plus de six ans après le début de la procédure. Après l’ouverture de la procédure de faillite, l’exécution de ce jugement ne sera possible que dans le cadre de cette procédure, qui dure déjà depuis deux ans pour une instance, ce qui fait que la société requérante attend déjà depuis neuf ans le paiement de sa créance. c) Action contre le FPS

Enfin, pour ce qui est du litige entre la requérante et le FPS, la période à considérer a débuté au plus tard le 25 septembre 1997 et s’est terminée le 20 janvier 2004. Avec le Gouvernement, la Cour estime que la période écoulée pour l’examen de la contestation en annulation introduite par la requérante contre l’arrêt définitif ne saurait être prise en compte, ne s’agissant pas d’un recours effectif au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Cette procédure a donc duré plus de six ans pour deux degrés de juridictions et six instances, l’affaire ayant été renvoyée à plusieurs reprises pour des raisons de compétence des instances. 3. Sur le fond

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender précité). Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

En outre, elle considère que la complexité d’une procédure de faillite ne justifie pas en soi de délais importants dans l’examen de l’affaire (voir, parmi d’autres, Michele Tedesco c. Italie , n o 44425/98, 27 février 2001, Zanasi c. Italie , n o 44462/98, 1 er mars 2001, Meneghini c. Italie , n o 51677/99, 11 décembre 2001). Elle rappelle ensuite que d’après sa jurisprudence constante, on ne saurait reprocher à un requérant d’avoir tiré pleinement partie des voies de recours que lui ouvrait le droit interne ( Erkner et Hofauer c. Autriche , arrêt du 23 avril 1987, série A n o 117, p. 63, § 68). La Cour constate, enfin, que les procédures contre la société C. et le FPS ont comporté plusieurs renvois pour des questions liées à la compétence des instances. Or, il n’est pas déraisonnable de penser que ces cassations et renvois successifs ont causé des retards qui ne sauraient être imputés aux requérants (voir, mutatis mutandis, Wierciszewska c. Pologne , n o 41431/98, § 46, 25 novembre 2003 et Nicolau c. Roumanie , n o 1295/02, § 38, 12 janvier 2006).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière et de tout ce qui précède, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de chacune des procédures litigieuses est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. B. Sur les autres violations alléguées de l’article 6 § 1

Les requérants estiment que les juges qui ont examiné leurs causes ont été influencés par les pouvoirs politiques de l’époque, de sorte qu’ils n’étaient pas indépendants et impartiaux.

Ils contestent aussi la façon dont le patrimoine de la société S. a été vendu, et notamment le refus du 28 avril 2005 du tribunal départemental d’Alba de reconnaître à la société requérante le droit d’acheter les actions de la société débitrice, conformément au jugement définitif du 8 avril 1999 de la cour d’appel de Bucarest (voir paragraphe 19 ci-dessus).

Concernant la procédure de faillite de la société C., ils insistent sur le fait que la loi n o 64/1995 donne un pouvoir trop grand à l’Etat à cause de la valeur de sa créance, et estiment qu’ils n’ont aucune chance de recouvrer leur créance. Ils déplorent enfin le rejet du plan de redressement de la société C.

S’agissant du manque prétendu d’impartialité et indépendance des juges dans les procédures déjà terminées, la Cour constate que les autorités internes ont su remédier à ces problèmes, comme le montre la décision par laquelle la Cour suprême a fait droit à la requête en suspicion légitime de la requérante contre le tribunal départemental de Timiș (voir paragraphe 10 ci-dessus).

Quant à la décision du 28 avril 2005 du tribunal départemental d’Alba, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La Cour note enfin que la procédure de faillite de la société C. est encore pendante et estime que les griefs liés au fond de cette procédure sont prématurés et doivent dès lors être rejetés en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II.

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, les requérants se prétendent victimes d’une violation de leur droit de propriété à l’issue de l’action introduite à l’encontre de la société C. La Cour relève que la procédure en cause est toujours pendante. Ce grief est dès lors prématuré et doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Les requérants réclament les sommes suivantes à titre de préjudice matériel : - 704 993,94 dollars américains (USD) et 268 967,09 nouveaux lei roumains (RON), soit environ 600 000 euros (EUR), représentant la créance envers la société S., ses pénalités et intérêts ; - 20 411,082 EUR pour la non-exécution du jugement définitif du 8 avril 1999 ; - 40 289 775 744 anciens lei roumains (ROL) représentant la créance envers la société C. et 5 135 328,74 USD de pénalités, soit un total d’environ 5 077 735 EUR ; - 10 337 104 USD, soit environ 7 700 000 EUR, pour la perte causée par l’impossibilité de se présenter et de gagner la licitation pour la vente de la société P.

Ils demandent également 7 000 000 (EUR) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne la durée des procédures internes. Dès lors, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer conjointement aux requérants 8 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 981 019 659 ROL, soit environ 30 500 EUR, pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 12 800 EUR pour ceux encourus devant la Cour. Ils produisent à cet effet les justificatifs pour les montants payés aux avocats pour la représentation devant la Cour.

Le Gouvernement ne s’oppose à ce que les frais nécessaires et raisonnables soient remboursés mais conteste les différents montants demandés par les requérants, et surtout le calcul des honoraires des avocats pour la procédure devant la Cour.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, la Cour rappelle que les procédures de faillite sont toujours pendantes, la société requérante ayant donc la possibilité de récupérer ses frais devant les juridictions internes.

Etant donné que la Cour a conclu à la violation du seul grief tiré de la durée des procédures, et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, elle estime raisonnable d’allouer conjointement aux requérants la somme de 3 000 EUR au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive des procédures et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne la durée des procédures internes ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral et 3 000 EUR (trois mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en nouveaux lei roumains a u taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 novembre 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président