ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3731/2020

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 22.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.441.451,86 RON reprezentând contravaloarea dobânzilor datorate urmare rambursării cu întârziere a sumelor solicitate cu titlu de rambursare TVA, conform decont depus la data de 25.11.2013 și obligarea pârâtelor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 942 din data de 05.03.2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de d-na expert contabil B. și a dispus majorarea onorariului până la totalul de 6860 RON. A pus în vedere reclamantei S.C. A. S.R.L. să facă dovada achitării onorariului pentru expert, în completare, în cuantum de 4860 RON. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acestea ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală. A respins ca nefondată excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.468.000 de RON, reprezentând dobânzi datorate pentru restituirea cu întârziere a TVA de rambursat, precum și la plata sumei de 17.160 de RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru (300 RON), onorariu definitiv al expertului judiciar (6860 RON), onorariu avocat redus la 10.000 RON.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 942 din data de 05.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin prima critică, recurenta-pârâtă arată că hotărârea instanței de fond este greșită deoarece, în mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității ca fiind nefondată. Potrivit art. 281 alin. (1) din Noul Codul de procedură fiscală, Decizia privind soluționarea contestației se comunică contestatorului, persoanelor introduse în procedura de soluționare a contestației, precum și organului fiscal emitent al actului administrativ atacat. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că, "Deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii." Conform prevederilor din Codul de procedură fiscală, obiectul acțiunii în contencios administrativ se limitează la atacarea deciziei de soluționare a contestației, și numai în subsidiar, ca urmare a anularii deciziei de soluționare, se poate solicita anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală. Prin urmare, Codul de procedură fiscală reglementează, în mod amănunțit, procedura contestării actelor administrative fiscale, această cale administrativă de atac fiind obligatorie, iar actul administrativ care poate fi atacat la instanța de contencios administrativ este decizia de soluționare a contestației. Așadar, analiza legalității actelor fiscale se realizează excluziv în cadrul contestației asupra deciziei emise în soluționarea contestației. Totodată, învederează faptul că, potrivit prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ poate dispune fie anularea actului administrativ, fie obligarea autorității publice să emită actul administrativ. Or, actul administrativ ce poate fi supus cenzurii instanței de contencios administrativ este numai decizia de soluționare a contestației pe cale administrativă. Astfel, în prezenta cauză, prima instanță poate cel mult să dispună obligarea DGAMC la emiterea unui răspuns privind Cererea de acordare a dobânzilor înregistrată în cadrul DGAMC sub nr. x/18.01.2017. Menționează că într-o speță asemănătoare, prin Decizia nr. 4522/26.11.2014, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că instanța de contencios administrativ și fiscal nu poate soluționa fondul cauzei în lipsa unui act administrativ, respectiv, că nu se poate cere anularea unui act asimilat, ci poate fi obligată autoritatea publică să răspundă cererii formulate de reclamantă, urmând ca în cazul în care răspunsul va fi apreciat ca nejustificat să poată fi contestat în fața instanței de contencios administrativ și fiscal. Deși, prima instanță a reținut că cererea reclamantei de acordare a dobânzilor a fost soluționată prin Decizia nr. 31115/31.08.2017, în respectarea dispozițiilor art. 281 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, prima instanță trebuia să respingă acțiunea ca inadmisibilă, urmând ca împotriva Deciziei nr. 31115/31.08.2017 să fie urmată procedura obligatorie a contestației administrate prevăzută de Codul de procedură fiscală. Față de cele menționate mai sus, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea excepției inadmisibilității. Prin cea de-a doua critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în ce privește soluționarea cererii x/18.01.2017 privind acordarea dobânzilor în sumă de 1.441.451,86 RON, reprezentând contravaloarea dobânzilor datorate urmare rambursării cu întârziere a sumelor solicitate cu titlu de rambursare TVA, conform decontului depus la data de 25.11.2013. Reclamanta a solicitat rambursarea soldului negativ TVA prin cererea nr. x/25.11.2013 care a fost soluționată prim emiterea actului administrativ - Titlu de creanță fiscală Decizie de impunere nr. x/22.09.2014 (TVA solicitat= 8.014.483 RON, TVA aprobat =1.692.614 RON, TVA respins = 6.321.869 RON). Soluționarea decontului prin emiterea Deciziei de impunere a fost efectuată cu control fiscal anticipat, început în data de 16.12.2013, suspendat în data de 27.12.2013, reluat în data de 01.09.2014 și încheiat în data de 22.09.2014. La încheierea Raportului de inspecție fiscală s-a menționat că nu au existat obiecțiuni sau contestații, din partea reclamantei, în ceea ce privește durata inspecției fiscale în baza prevederilor legale în vigoare la data finalizării inspecției, potrivit pct. 3 CAP2 din OMFP 1899/2004 "dobânda se calculează de organul fiscal competent numai asupra sumei care a fost aprobată a fi restituită, după efectuarea operațiunii de compensare, care se înmulțește cu numărul de zile determinate conf. Pct. 2 și cu nivelul dobânzii". Valorificarea Deciziei de impunere s-a efectuat prin compensare integrală a sumei admisă la rambursare cu obligațiile de plată pe care le înregistra societatea la data valorificării. La data de 27.07.2015, sub nr. 65778 a fost înregistrată adresa de la Direcția Generală de Soluționarea Contestațiilor prin care s-a comunicat Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili o copie a Deciziei de soluționare a contestației nr. 175/12.06.2015 privind contestația depusă de societate la Decizia nr. F-GR 214/10.10.2014, iar prin această decizie s-a dispus desființarea parțială a Deciziei de impunere nr. x/10.10.2014. Urmare celor comunicate, D.G.A.M.C. a procedat la punerea în executare a Deciziei nr. 175/12.06.2015, în sensul restabilirii soldurilor/sumelor cu care societatea trebuia să figureze ca urmare a deciziei mai sus amintite, astfel încât nu poate solicita dobânzi întrucât suma de 1.692.614 RON aprobată inițial a fost compensată integral la data de 10.10.2014. La data de 14.08.2015 prin adresa nr. x D.G.R.F.P. Ploiești -A.J.F.P. Giurgiu transmite D.G.A.M.C. RIF nr. x/30.07.2015 și Decizia nr. 155/30.07.2015, ca urmare a pronunțării Deciziei de soluționare a contestațiilor nr. 100/06.04.2015 prin care s-a dispus reverificarea, urmare a contestării Deciziei de impunere nr. x/2014. Prin Decizia nr. 100/06.04.2015 a fost desființată parțial Decizia de impunere nr. x/22.09.2014 pentru suma de 5.024.370 RON cu reverificare. Totodată, arată că prin Decizia nr. F-GR 155/30.07.2015, Activitatea de Inspecție Fiscala Giurgiu a reanalizat pentru suma de 5.024.370 RON Decizia nr. F-GR 203/22.09.2014 prin care s-a dispus reverificarea stabilind de această dată dreptul de rambursare pentru suma de 2.976.706 RON, respingând la rambursare suma de 2.047.664 RON. Decizia de impunere este emisă eronat, în sensul completării în cartușul sumei stabilite suplimentarea sumei de 2.047.664 RON, sumă care era deja respinsă la admiterea la rambursare, astfel înregistrându-se în evidența fiscală un titlu de creanță pentru suma de 2.047.664 RON obligație de plată la TVA. Constatând acest aspect, a fost sesizata A.J.F.P. Giurgiu, în sensul emiterii unei noi Decizii de impunere, care să conțină doar sumele aprobate la rambursare, și cele respinse, fără sume cuprinse la capitolul sume stabilite suplimentar. Acestea s-ar fi presupus că trebuiau să facă obiectul unei noi stingeri prin compensare din suma proaspăt admisă la rambursare, contravenind concluziilor raportului de inspecție fiscală. Face precizarea că prima decizie nu putea fi valorificată întrucât ar fi presupus compensarea sumei de 2.047.664 RON înscrisă în cartușul sume stabilite suplimentar, operațiune ce ar fi total incorectă, întrucât suma reprezintă TVA respins la rambursare dintr-o sumă solicitată la rambursare (inițial 8.014.483 RON) sumă ce nu a fost niciodată restituită societății. La data de 02.11.2015 D.G.R.F.P. Ploiești - A.J.F.P. Giurgiu a comunicat instituției prin adresa nr. x/30.10.2015 (96542/02.11.2015) și a întocmit un referat de îndreptare a erorilor materiale din Decizia 155/30.07.2015 în baza căreia a fost emisă (completată) corespunzător Decizia nr. 155/30.09.2015. În data de 30.09.2015 urmare celor de mai sus s-a procedat la corectarea Deciziei F-GR 155/09.09.2015, s-a anulat debitul de 2.047.664 RON din evidența fiscală a contribuabilului și s-a restituit integral suma de 2.976.706 RON conform Notei de restituire nr. x/19.02.2016. În data de 07.01.2016 D.G.R.F.P. Ploiești, A.J.F.P. Giurgiu - Activitatea de Inspecție Fiscală a transmis Decizia nr. 519/28.12.2015 emisa de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin care s-a decis desființarea parțială a deciziei de impunere sus menționate pentru suma de 2.026.975 RON, urmând ca organele de inspecție fiscală să procedeze la o nouă reverificare. În data de 11.07.2016 prin adresa nr. x a fost comunicată recurentei-pârâte Decizia de impunere nr. x/04.07.2016. Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul D.G.A.M.C. a stabilit TVA suplimentar de plată în cuantum de 97.664 respectiv TVA aprobată la rambursare în cuantum de 1.929.311 RON, sumă restituită în totalitate, în data de 09.08.2016 conform Notei de restituire nr. 25639. Precizează că valorificarea deciziilor de impunere/rambursare s-a efectuat în termen, astfel cum erau cuprinse în programele selecției naționale aprobate prin instrucțiunile 802520/03.07.2009. Prin raportare la data depunerii decontului negativ de TVA prin care s-a solicitat rambursarea sumei de 8.014.483 RON aferentă perioadei ianuarie 2010-obctombrie 2013, menționează că pentru TVA solicitată la rambursare prin C., rambursarea se efectuează pe baza procedurii și condițiile aprobate prin ordin al ministrului finanțelor publice, respectiv prin inspecție fiscală cu control anticipat ori cu control ulterior, în funcție de rezultatul unei analize de risc, potrivit art. 117^1 din O.G. nr. 92/2003, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, arată că prevederile art. 104 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, cu modificările și completările ulterioare (act normativ în vigoare la momentul efectuării controlului anticipat), potrivit căruia perioadele în care derularea inspecției fiscale este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia. Față de cele menționate mai sus, consideră că în mod greșit prima instanță a reținut că aceste sume au fost restituite/compensate la aproape 3 ani de la data depunerii cererii, din cauza faptului că instanța de judecată nu a avut în vedere și perioadele de suspendare a inspecției fiscale. În ceea ce privește jurisprudența CJUE privind cauza Steaua Romana C-431/12, prima instanță a făcut o interpretare greșită a acestei cauze, prin raportare la speța dedusă judecații. Astfel, instanța a reținut "Articolul 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată achitată în amonte din taxa pe valoarea adăugată pe care o datorează să nu poată obține din partea administrației fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administrație pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească." Or, în speța supusă judecații nu există acte administrative care să fi fost ulterior anulate printr-o decizie judecătorească. De asemenea, arată că în dreptul comunitar s-a recunoscut că termenul de rambursare a excedentului de TVA poate fi prelungit în vederea efectuării unui control fiscal. Astfel, în paragraful 53 din cauza C-107/10 Enel Maritsa Iztok, CJUE a reținut că "termenul de rambursare a excedentului de TVA poate fi, în principiu, prelungit în vederea efectuării unui control fiscal, fără ca o astfel de prelungire să trebuiască să fie considerată nerezonabilă, în măsura în care această prelungire nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea controlului." Dreptul comunitar recunoaște dreptul statelor membre de a lua măsurile adecvate pentru protejarea intereselor lor financiare. Astfel, în cauza C- 25/07 Alicja Sosnowska împotriva Dyrektor Izby Skarbowej we Wroctawiu Oârodek Zamiejscowy w Walbrzychu, în paragraful 22 a hotărârii s-a reținut că "în această privință, trebuie să se amintească, astfel cum Curtea a avut deja ocazia să precizeze, că statele membre au un interes legitim să ia măsurile adecvate pentru protejarea intereselor lor financiare și că lupta împotriva fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut și încurajat prin a șasea directivă TVA". Față de cele menționate mai sus, consideră că în mod eronat prima instanță a obligat DGAMC la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1.468.600 RON reprezentând dobânzi datorate pentru restituirea cu întârziere a TVA, întrucât valorificarea deciziilor de impunere/rambursare s-a efectuat în termen, astfel cum erau cuprinse în programele selecției naționale aprobate prin instrucțiunile 802520/03.07.2009, procedură recunoscută de dreptul uniunii ca măsură adecvată pentru protejarea intereselor financiare și ca luptă împotriva fraudei. Prin ultima critică, recurenta-pârâtă arată că hotărârea instanței de fond este nelegală fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și în ceea ce privește soluția instanței de obligare la plata sumei de 17.160 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru (300 RON), onorariu de expert (6860 RON) și onorariu de avocat, redus (10.000 RON). Consideră că recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu se află în cuplă procesuală față de intimata-reclamantă, motivat de faptul că, organul fiscal nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile legale în materie la speța în cauză, motiv pentru care nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În plus, nu pot fi reținute în sarcina sa aspecte precum exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, atâta timp cât actele atacate de către intimata-reclamantă sunt temeinic și legal întocmite.

Apărările formulate în cauză. Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și va fi respins. Pentru a ajunge la această soluție instanța de control judiciar constatată că, prin cererea dedusă judecății, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 1.441.451,86 RON reprezentând contravaloarea dobânzilor datorate urmare rambursării cu întârziere a sumelor solicitate cu titlu de rambursare TVA, conform decont depus la data de 25.11.2013 și obligarea pârâtelor în solidar la plata cheltuielilor de judecată. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății și a obligat pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata către reclamantă a sumei de 1.468.000 de RON, reprezentând dobânzi datorate pentru restituirea cu întârziere a TVA de rambursat, precum și la plata sumei de 17.160 de RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru (300 RON), onorariu definitiv al expertului judiciar (6860 RON), onorariu avocat redus la 10.000 RON. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că prin prima critică se arată că în mod greșit prima instanță a respins excepția inadmisibilității. În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii deduse judecății pentru lipsa procedurii prealabile, prima instanță a reținut în mod corect faptul că, această procedură reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privește formularea recursului grațios sau ierarhic, care are ca scop revocarea în tot sau în parte a actului administrativ, iar în cazul nesoluționării cererii o nouă procedură este inutilă și contrară scopului pentru care a fost legiferată, precum și faptul că, potrivit art. 7 alin. (5) teza finală din Legea nr. 554/2004, în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2), plângerea prealabilă nu este obligatorie. De asemenea, în mod corect a reținut prima instanță că autoritatea publică nu a soluționat până în prezent cererea intimatei-reclamante de acordare a dobânzilor, astfel că actul respectiv are caracter de act administrativ asimilat, situație în care nu mai este necesară plângerea prealabilă, soluție ce se încadrează în categoria nesoluționării în termen legal a unei cereri, care în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este asimilată actelor administrative unilaterale. Prin cea de-a doua critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă arată că potrivit dispozițiilor art. 104 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, cu modificările și completările ulterioare (act normativ în vigoare la momentul efectuării controlului anticipat), perioadele în care derularea inspecției fiscale este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia, iar instanța de fond nu a ținut cont de faptul că derularea inspecției fiscale a fost suspendată. Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a avut în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza Steaua Română C- 431/12, hotărârea din 24 octombrie 2013) potrivit căreia: "Articolul 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată achitată în amonte din taxa pe valoarea adăugată pe care o datorează să nu poată obține din partea administrației fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administrație pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească". Relevant este faptul că dispozițiile sus-citate recunosc dreptul persoanei impozabile la rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată achitată în amonte, iar acest drept nu este legat de existența unei hotărâri judecătorești prin care actele administrative să fi fost anulate, fiind suficientă recunoașterea făcută de către recurenta-pârâtă sub aspectul dreptului de restituire. Relevantă este și hotărârea preliminară pronunțată la data de 12 mai 2011, în cauza C - 107/10 Enel Maritsa Iztok 3 AD, prin care CJUE a stabilit că, în lumina principiului neutralității fiscale, articolul 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul inițierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecință faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului, cu toate că excedentul menționat a făcut deja obiectul unei reportări pe durata celor trei perioade fiscale care urmează perioadei în care acesta a apărut. În motivarea hotărârii, CJUE a reținut, printre altele, că, potrivit jurisprudenței Curții, calculul dobânzilor datorate de Trezoreria statului care nu ia în considerare ca punct de plecare ziua în care excedentul de TVA trebuia în mod normal să fie restituit conform Directivei privind TVA-ul este, în principiu, contrar articolului 183 din această directivă (a se vedea în acest sens hotărârea Molenheide și alții, pct. 63 și 64). Fiecare stat membru are obligația să adopte toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA-ului datorat pe teritoriul său, iar în această privință, statele membre sunt obligate să verifice declarațiile persoanelor impozabile, conturile acestora și celelalte documente pertinente, precum și să calculeze și să colecteze taxele datorate (hotărârea din 29 iulie 2010, Profaktor Kulesza, Frankowski, Jozwiak, Ortowski, C-188/09). Termenul de rambursare a excedentului de TVA poate fi, în principiu, prelungit în vederea efectuării unui control fiscal, fără ca o astfel de prelungire să trebuiască să fie considerată nerezonabilă, în măsura în care această prelungire nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea controlului (a se vedea prin analogie hotărârea Sosnowska). Cu toate acestea, dacă persoana impozabilă nu poate dispune temporar de sume echivalente cu excedentul de TVA, aceasta suportă un dezavantaj economic care poate fi compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului neutralității fiscale (pct. 51 - 53). Pentru stabilirea efectelor pe care normele naționale privind suspendarea sau prelungirea inspecției fiscale le produc asupra întinderii dreptului contribuabilului la dobânzi, se impune însă ca aceste prevederi să fie interpretate și aplicate într-un sens care să concorde jurisprudenței în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene, din care se degajă principiul potrivit căruia, deși statele membre dispun de o anumită libertate în stabilirea condițiilor de rambursare a excedentului de TVA, aceste condiții nu pot aduce atingere principiului neutralității fiscale, făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe. În acest context, în mod corect prima instanță a reținut că sumele datorate au fost restituite/compensate la aproape 3 ani de la data depunerii cererii, iar motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere fiind lipsit de importanță, atunci când rambursarea excedentului de TVA intervine după trecerea unui termen rezonabil, principiul neutralității sistemului fiscal al TVA impunând ca pierderile financiare astfel generate persoanei impozabile prin indisponibilizarea sumelor de bani în cauză să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere. Cu privire la ultimul motiv de recurs prin care se critică obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Stabilirea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul cuvenit avocatului și expertului, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate și pe cale de consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că recurenta-pârâtă s-a situat pe poziția părții care a pierdut procesul precum și faptul că intimata-reclamantă a făcut dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată care i-au fost acordate în cauză, fiind îndeplinite toate condițiile cerute de dispozițiile art. 453 C. proc. civ. pentru soluționarea favorabilă a cererii de acordare a acestora. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-pârâte sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,