ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3385/2020

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal la data de 21.11.2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și B., anularea ordinului ministrului apărării naționale nr. MP 526/04.09.2014, prin care a fost eliberat din funcția de Șef al Direcției Medicale din cadrul Ministerului Apărăii Naționale și numit în funcția de Director General pe statul anexa M la Direcția Management Resurse Umane pentru Ministerul Afacerilor Interne - Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale, Aparatul Propriu, Direcția Generală Probleme Speciale, repunerea în situația anterioară, respectiv repunerea în funcția de Șef al Direcției Medicale din cadrul Ministerului Apărării Naționale, suspendarea executării actului atacat, obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. La data de 13.01.2015, reclamantul a formulat cerere precizatoare si completatoare a cererii de chemare in judecată, in condițiile art. 204 C. proc. civ. coroborat cu art. 28 din Legea 554/2004, prin care a arătat că înțelege să se judece și cu C., în calitatea sa de Președinte al Administrației Naționale a Rezervelor de Stat si Probleme Speciale, întrucât a contribuit in mod esențial la elaborarea si emiterea actului administrativ defăimat in cadrul acestui proces, respectiv a Ordinului nr. M.P. 526 din 04.09.2014. Având in vedere faptul ca prin acțiunea introductiva a solicitat instanței obligarea paraților la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale, solicită obligarea paratului C. la plata sumei menționate, în solidar, alături de Ministerul Apărării Naționale și de B., iar, la data de 22.01.2015, reclamantul a depus cerere precizatoare si completatoare a cererii de chemare in judecata prin care a arătat noi motive ce vizeaza nulitatea actului defăimat. Prin sentința civilă nr. 207 din 29.01.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, reținându-se că militarii sunt funcționari publici cu statut special și incidența art. 109 din Legea nr. 188/1999, cu excluderea art. 10 din Legea nr. 554/2004. După declinarea realizată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal la data de 16.02.2015, sub numărul de dosar x/2015 Prin sentința civilă nr. 3687 pronunțată la data de 19.05.2015, Tribunalul București, secția a II - a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și în consecință a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reținându-se că militarii nu sunt funcționari publici cu statut special și incidența art. 10 din Legea nr. 554/2004. A constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal și Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și, pe cale de consecință, a dispus ca dosarul să fie înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului. Prin Decizia nr. 2902 pronunțată la data de 25.09.2015 în dosarul numărul x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, reținându-se că militarii nu sunt funcționari publici cu statut special și incidența art. 10 din Legea nr. 554/2004. Ca urmare a înaintării dosarului, în urma soluționării conflictului negativ de competență de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.08.2016, sub numărul x/2015. La termenul de judecată din data de 06.10.2016, reclamantul a depus cerere precizatoare si completatoare a cererii de chemare in judecata, prin care a arătat că înțelege să-și modifice pretențiile solicitate inițial prin acțiune. Astfel, in ceea ce privește petitul referitor la repararea prejudiciului suferit ca urmare a ordinului defăimat - Ordinul ministrului apararii naționale nr. M.P. 526 din 04.09.2014, solicită instanței ca prin hotararea ce va pronunța sa dispună obligarea paraților la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale si materiale, pagube suferite de reclamant ca urmare a actului administrativ menționat.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 5099 din 20 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții C., Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale, Ministerul Apărării Naționale și B., astfel cum a fost precizată și completată până la primul termen de judecată în fața instanței competente, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 5099 din 20 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul A., criticând soluția instanței de fond, prin prisma motivelor de casarea prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea recursului recurentul reclamant a arătat următoarele: Hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil. În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurentul arată că ordinul atacat era un act secret și instanța nu a cunoscut conținutul actului decât după repunerea pe rol astfel încât nu a știut cine a semnat ordinul. În aceste condiții instanța de fond s-a aflat în situația de a încălca legea. De asemenea, recurentul reclamant afirmă că nu a beneficiat de un proces echitabil întrucât judecătorul nu a fost imparțial. Această lipsă de imparțialitate ar decurge din evoluția greoaie a dosarului, acesta fiind soluționat cu depășirea unui termen rezonabil, din declinarea nelegală a competenței de judecare a cauzei, din dispunerea de măsuri fără ca judecătorul să cunoască conținutul actului atacat. Mai mult, dacă ar fi cunoscut actul și ar fi dorit să afle adevărul instanța ar fi dispus toate măsurile necesare inclusiv sub aspect probator pentru a stabili dacă procedura de adoptare a actului a fost legală și ar fi încuviințat proba cu interogatoriul ministrului B.. Se mai invocă în sprijinul tezei potrivit căreia judecătorul nu ar fi fost imparțial o serie de aprecieri eronate ale instanței de fond cu privire la modalitatea de realizare a procedurii de citare a Ministrul B., faptul că prin repunerea pe rol a cauzei s-a prelungit durata de soluționare a litigiului, că instanța nu a luat măsuri pentru ca actul să fie desecretizat astfel încât să poată fi discutat în ședință publică, că a fost respinsă fără o motivare corespunzătoare chemarea la interogatoriu a ministrului B. deși proba a fost solicitată încă din faza administrativă, și că a fost respinsă fără o motivare corespunzătoare cererea de suplimentare a probatoriului pe aspectul modului în care a fost semnat ordinul atacat și cu privire la faptul că adresa nr. x/2014 este calificată uneori ca fiind act secret și uneori ca fiind act nesecret. În cadrul aceluiași motiv de recurs recurentul arată că, deși se reclama o procedură nelegală, instanța de fond a respins fără a motiva în înțelesul CEDO și aplicând eronat dispozițiile legii o serie de probe (interogatoriul intimaților B. și Baranga înscrisurile solicitate în condițiile art. 254 și 391). În opinia recurentului judecătorul nu poate soluționa litigiul doar pe baza afirmațiilor părților adesea contradictorii și nici exclusiv pe baza legii, or hotărârea pronunțată de instanța de fond conține o mare parte din motivare fără suport în actele și lucrările dosarului. Un al doilea motiv de recurs se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurentul afirmând că hotărârea conține motive străine de natura cauzei. Se arată, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că în opinia instanței de fond actul atacat are ca motivare urgența și gestionarea unor situații speciale caracterizate prin urgență. Însă această motivare nu reprezintă nimic altceva decât validarea unor afirmații făcute de intimați fără a exista, însă, un suport în actele și lucrările dosarului, fără a exista vreo probă la dosarul cauzei care să justifice și să dovedească o situație de acest tip. Nici în ordinul atacat și nici în adresa care a stat la baza emiterii lui nu se menționează situațiile de urgență care au impus luarea măsurii. Probele administrate în cursul procesului confirmă faptul că nu s-a făcut nicio selecție iar paratul C. care a emis adresa care a stat la baza emiterii ordinului atacat nu a avut acces la dosarul de cadre al recurentului reclamant. Din acte rezultă că Direcția generală probleme speciale a ANRSPS avea la data emiterii ordinului un director și chiar a existat o perioadă în care mandatele s-au suprapus, existând doi directori la aceeași instituție. Un al treilea motiv de recurs se referă la încălcarea normelor de drept material. În opinia recurentului actul atacat era nul întrucât nu era motivat nici în drept nici în fapt. A exprimat îndoieli cu privire la înregistrarea adresei nr. x/2014 la Ministerul Apărării Naționale în momentul emiterii ordinului atacat, ordinul a fost semnat la scurt timp după emiterea adresei de o altă persoană decât Ministrul Apărării Naționale care nu a dovedit că avea mandat special în acest sens, articolele de lege invocate în cuprinsul actului atacat nu fac referire la detașare și la condițiile cerute de lege pentru o asemenea măsură. Se mai arată că nu a fost respectată procedura de detașare, neexistând o urgență în acest sens și recurentul neaflându-se în niciuna din situațiile reglementate de Ordinul nr. M 23/05.02.2010 ce vizează situații de urgență. Numirea în funcție ar fi trebuit să se facă în condițiile legii or, în speță, nu a existat o justificare pentru luarea măsurii detașării ci aceasta a fost dispusă în mod arbitrar, în baza unor criterii subiective. În speță era relevantă fișa postului or din cercetarea acesteia se constată că recurentul reclamant nu avea specializarea necesară pentru postul pe care a fost numit. Cu privire la vătămarea suferită recurentul reclamant arată că a fost numit nelegal la conducerea unei direcții deși nu existau disfuncții care să impună o astfel de măsură și, pe de altă parte, instituția la care funcționa a rămas o lungă perioadă de timp fără conducere. Prejudiciul a fost suferit atât de către reclamant a cărui activitate a fost afectată cât și de instituția la care a fost detașat pe care o conduce fără a avea pregătirea și experiența necesare. Invocă, de asemenea, faptul că prin actul atacat a fost împiedicat să mai desfășoare activitate medicală și didactică în cadrul SUUMC Dr. Carol Davila

Apărările formulate în cauză 4.1 Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică. 4.2 Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică, arătând că înțelege să reitereze apărările invocate în fața instanței de fond. 4.3 Intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința instanței de este legală și temeinică, criticile formulate de recurentul-reclamant fiind nefondate.

Răspunsul la întâmpinări Prin răspunsul la întâmpinări, recurentul-reclamant a combătut apărările invocate prin întâmpinări de către intimați, în esență, reiterând aspectele prezentate prin memoriul de recurs. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Nu există o structură clară a motivelor de recurs, Înalta Curte constând că o serie de critici sunt reluate în cadrul mai multor motive de casare fără să existe o reală diferență de abordare. În aceste condiții se impune sistematizarea criticilor, Înalta Curte urmând să răspundă în mod grupat la acestea. Un prim aspect invocat de recurentă se referă la existența unor nereguli de ordin procedural care ar fi de natură să aducă atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil. Or, Înalta Curte constată că aspectele invocate în susținerea acestui motiv de casare nu sunt de natură să conducă la nulitatea hotărârii. Faptul că instanța de fond nu a avut cunoștință pe parcursul procesului de conținutul actului atacat a fost remediat chiar de respectiva instanță prin repunerea cauzei pe rol și solicitarea actelor secrete. Întârzierea în derularea procedurii nu era de natură să conducă la depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii și, oricum, o astfel de depășire a termenului rezonabil nu poate constitui, în sine, un motiv de reformare a hotărârii atacate. Probele suplimentare solicitate nu erau utile pentru soluționarea cauzei astfel încât nu s-ar justifica o casare a sentinței pentru neîncuviințarea unor probe suplimentare. Teza probatorie a acestor dovezi suplimentare se referea la persona care a semnat actul atacat. Or, referitor la acest aspect se constată că prima instanță a respins acest motiv în considerarea faptului că nu a fost invocat prin acțiune sau printr-o modificare realizată în termen legal. Aceste considerente ale instanței de fond sunt în acord cu normele procedurale care impun ca instanța să se pronunțe doar pe ceea ce s-a cerut prin acțiune iar o modificare a acțiunii nu putea interveni decât până la primul termen de judecată la care reclamantul era legal citat. În acest sens art. 204 din C. proc. civ. prevede în mod expres faptul că "Reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei." În raport de aceste prevederi legale, toate criticile recurentului referitoare la neîncuviințarea unor probe noi, relevante cu privire la modalitatea de semnare a actului atacat, sunt nefondate. Aprecierea instanței de fond în sensul că nu mai era posibilă analizarea pe fond a unui astfel de aspect în condițiile în care, prin acțiune, s-au formulat critici doar cu privire la data semnării actului nu și cu privire la persoana care l-a semnat fiind temeinică și legală. Nu se poate afirma nici faptul că instanța ar fi trebuit să analizeze din oficiu un astfel de aspect, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilității. În acest sens art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevede în mod clar că "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". De asemenea, nu se poate afirma că acest motiv de nelegalitate a actului atacat ar rezulta implicit din criticile formulate de reclamant prin acțiune, problema persoanei care a semnat actul fiind o problemă distinctă de criticile de ordin procedural care se regăseau în acțiune. Faptul că recurentul reclamant a luat cunoștință pe parcursul procesului de viciile referitoare la modalitatea de semnare nu pot conduce la casarea sau reformarea sentinței. În măsura în care dorea să pună în discuția contradictorie a părților acest aspect reclamantul ar fi trebuit să procedeze la modificarea acțiunii solicitând, eventual, repunerea în termen dacă aprecia că, din motive întemeiate, nu a fost în măsură să depună modificarea în termenul stipulat de legiuitor. Așa cum a reținut și instanța de fond, o modificare a acțiunii în acest sens ar fi impus măsuri suplimentare și, în primul rând, comunicarea acestei modificări și discutarea ei în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare. Neformulând o astfel de solicitare, recurentul nu mai poate pune în discuție, în fața instanței de recurs, problema nesemnării ordinului atacat de către funcționarul competent. Nici celelalte critici procedurale nu pot fi reținute ca motive de nulitate a sentinței atacate și nici nu pot conduce la concluzia că judecătorul ar fi avut o atitudine părtinitoare. Derularea cu greutate a procesului și declinarea greșită a competenței nu au legătură cu judecătorul care a pronunțat hotărârea, după pronunțarea regulatorului de competență modificându-se componența completului. Repunerea cauzei pe rol a fost motivată de necesitatea obținerii documentelor secrete, o astfel de măsură având suport legal. Faptul că judecătorul nu a observat până la dezbaterea pe fond a litigiului că nu au fost înaintate actele cu caracter secret nu este de natură să atragă nulitatea sentinței. La momentul pronunțării hotărârii aceste acte se aflau la dispoziția judecătorului care a avut posibilitatea să le consulte în vederea unei temeinice soluționări a cauzei. De altfel, se constată că recurentul nu a formulat o cerere de recuzare a judecătorului deși toate aspectele pe care le invocă în cadrul recursului ca indicii ale unei lipse de imparțialitate a instanței de fond îi erau cunoscute încă din faza judecării litigiului în primul ciclu procesual. Față de toate aceste considerente acest motiv de recurs urmează să fie respins ca nefondat. Un alt motiv de recurs se referă la lipsa motivării actului atacat. Recurentul susține că nici în actul atacat și nici în adresa care a stat la baza emiterii lui nu exista o motivare corespunzătoare a măsurii luate iar urgența, ca motiv al acestei măsuri, a fost invocată prin acte ulterioare și a fost reținută de instanța de fond fără să existe un probatoriu care să susțină acest considerent, fiind acceptate susținerile nedovedite ale emitentului actului. Aceste critici se regăsesc atât în cadrul celui de al doilea motiv de recurs subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. cât și în cadrul celui de al treilea motiv, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Strâns legat de acest aspect se invocă faptul că recurentul reclamant nu avea specializarea necesară pentru numirea pe postul menționat în ordinul atacat și, în aceste condiții numirea sa s-a făcut în mod arbitrar. Actul atacat este criticat și prin prisma lipsei unei nemotivări în drept. Înalta Curte constată că și aceste critici sunt neîntemeiate. Prin ordinul atacat s-a dispus eliberarea recurentului-reclamant din funcția de șef al direcției medicale și numirea în funcția de director general pe statutul anexă "M" la Direcția de Management resurse umane pentru Ministerul Afacerilor Interne- Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale, Aparatul Propriu, Direcția Generală Probleme Speciale. Prin același act s-a procedat la detașarea sa pentru executarea de misiuni în afara Ministerului Apărării Naționale la Ministerul Afacerilor Interne- Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale, Aparatul Propriu, Direcția Generală Probleme Speciale. În drept au fost invocate prevederile art. 75, 75 1 , 78 alin. (1) din Legea 80/1995 precum și art. 101 din același act normativ. Ca temei de fapt s-a făcut trimitere la propunerea președintelui Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale transmisă prin adresa x/2014. Toate aceste informații au fost comunicate recurentului reclamant prin adresa neclasificată nr. x/04.09.2014. În ceea ce privește instituția la care a fost detașat recurentul se constată că potrivit art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 1380/2009 "Personalul Administrației Naționale se compune din: funcționari publici, personal contractual, funcționari publici cu statut special și cadre militare în activitate detașate de la Ministerul Apărării Naționale, cărora li se aplică prevederile legislației specifice în domeniu." Detașarea reclamantului a avut la bază prevederile art. 101 din legea 80/1995 potrivit cărora "Ofițerii, maiștrii militari și subofițerii în activitate pot fi detașați pentru a executa misiuni în afara Ministerului Apărării Naționale. Detașarea și încetarea detașării se fac prin ordin al ministrului apărării naționale sau al comandanților stabiliți de acesta." Solicitarea formulată de președintele Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale nr. x/03.09.2014 a fost fundamentată de aprecierea emitentului potrivit căreia "prin experiența acumulată și pregătirea profesională dobândită, generalul susmenționat (recurentul reclamant din prezenta cauză n.n.) poate reprezenta interesele Ministerului Apărării Naționale în cadrul instituției noastre în domenii vitale". Coroborând prevederile legale menționate cu temeiurile de fapt cuprinse în ordin și în adresa care a stat la baza emiterii acestuia Înalta Curte constată că ordinul atacat conținea o motivare corespunzătoare, aptă să permită atât exercitarea dreptului la apărare al destinatarului actului cât și controlul de legalitate realizat de instanța de judecată. Sunt indicate atât prevederile legale care permiteau Ministrului Apărării Naționale să dispună detașarea recurentului reclamant pe un post în cadrul Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale cât și aspectele de fapt care au fundamentat decizia. Criticile recurentului reclamant conduc, mai degrabă, la ideea unei lipse de oportunitate a actului (la lipsa unor motive reale) decât la o lipsă de motivare în sens formal. Or, sub acest aspect trebuie observat faptul că o autoritate publică dispune de o marjă de apreciere în realizarea competențelor sale, instanța de contencios administrativ putând să intervină, fără afectarea principiului separației puterilor în stat, doar în situația în care această marjă de apreciere a fost depășită, actul autorității îmbrăcând forma abuzului de putere. În speță, însă, nu se poate reține o astfel de depășire a marjei de apreciere a autorității publice, argumentele referitoare la experiența acumulată de recurent și la pregătirea profesională dobândită de acesta constituind motive pertinente pentru luarea măsurii detașării sale. Așa cum a reținut și instanța de fond, gradul de general, expresie a desăvârșirii aptitudinilor, competențelor și atestarea cunoștințelor dobândite în domeniul pregătirii militare, cu consecința îndeplinirii actului de comandă al unităților și trupelor la cele mai ridicate standarde profesionale, indiferent de rolul și sarcinile structurii în fruntea căreia este numit, consfințește o pregătire generală de manager. În același sens, în mod corect s-a raportat instanța de fond la faptul că funcția deținută anterior, cea de șef al Direcției Medicale din cadrul Ministerului Apărării Naționale, era eminamente administrativă, de conducere, care implică o pregătire generală de manager. În ceea ce privește pretinsa nerespectare a procedurii legale, Înalta Curte constată că prevederile art. 75 1 alin. (1) din legea 80/1995 potrivit cărora "Selecționarea cadrelor militare din Ministerul Apărării Naționale pentru numirea în funcții prevăzute în statele de organizare cu grad superior celui pe care îl au se face de către comisiile de selecție constituite în acest scop, potrivit Ghidului carierei militare, iar în situații care impun adoptarea de măsuri urgente, cadrele militare pot fi numite în funcții similare celor deținute sau superioare acestora prin ordin al ministrului apărării naționale" nu este incident în speță, nefiind vorba de numirea recurentului într-o funcție superioară celei pe care o deținea inițial. Relevant ca temei de drept este art. 101 din același act normativ care dă în competența Ministrului Apărării Naționale atribuția de detașare a cadrelor militare pentru misiuni în afara Ministerului Apării Naționale fără să facă vorbire de o procedură de selecție realizată de o comisie special organizată în acest scop. Raportat la considerentele de mai sus, se constată că problema urgenței actului de detașare nu mai prezintă relevanța pe care o pretinde recurentul, procedura detașării nefiind condiționată de existența unei situații de urgență. Existența unei nevoi urgente de numire a recurentului prezintă relevanță doar prin raportare la celeritatea cu care s-a procedat la numirea acestuia pe postul de director general la Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale fiind, ca și alte aspecte, o chestiune de oportunitate lăsată la aprecierea organului administrativ competent. Îndeplinirea acestei condiții nu mai este esențială pentru legalitatea actului, așa cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost vorba de o numire a reclamantului pe o funcție similară celei deținute sau superioară acesteia, în condițiile art. 75 1 alin. (1) din legea 80/1995. Criticile legate de faptul că instituția de la care a fost detașat recurentul a rămas fără conducere o perioadă de timp iar instituția la care a fost detașat avea un director general și nu existau probleme organizatorice țin exclusiv de oportunitatea actului și nu pot fi cenzurate de instanța de judecată. Competența instanței de contencios administrativ de cenzurare a unui act de putere nu permit acesteia să se substituie autorității publice și să aprecieze cu privire la oportunitatea actului respectiv cât timp nu se constată o depășire a limitelor marjei de apreciere a organului administrativ. Cât privește pretinsul prejudiciu suferit de recurent prin emiterea actului atacat, Înalta Curte constată că, în condițiile în care nu au fost identificate elemente de nelegalitate a actului criticat, problema vătămării nu mai prezintă relevanță, cererea de plată a despăgubirilor fiind neîntemeiată. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Raportat la toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea 554/2004 și a dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,