Decizia nr. 2722/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 192 a Curții de Apel Pitești

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată la data de 13.09.2017 pe rolul Curții de Apel Piteși, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Transporturilor și Ministrul Transporturilor - prin B., solicitând anularea unor prevederi din Ordinul Ministerul Transportului nr. 733/2013 pe care le apreciază neconstituționale și neoportune.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 192/F-CONT din 21 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.. A fost respinsă excepția autorității de lucru judecat. A fost respinsă cererea de suspendare a executării OMT nr. 733/2013. S-a respins ca nefondată cererea de anulare a dispozițiilor solicitate din conținutul OMT nr. 733/2013, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor și Ministrul Transporturilor - prin B..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 192/F-CONT din 21 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004. Consideră recurentul - reclamantă că prima instanța era datoare să se pronunțe asupra legalității tezelor expresiilor și cuvintelor nominalizate in cererea de chemare in judecată, in conformitate cu dispozițiile art. 246 alin. (2) și art. 247 alin. (2) din C. proc. civ. coroborat cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, in raport de art. 81 din Legea nr. 24/2000, cu carta drepturilor fundamentale a uniunii europene, Constituția României, C. civ., Codul Muncii, Legea nr. 31/1990, Legea nr. 21/1999 și O.G. nr. 27/2011. Instanța de fond nu a aplicat corect principiul ierarhiei actelor administrative, interpretând eronat și atributele dreptului de proprietate garantat de Constituția României, care nu poate fin încălcat de niciun act normativ. In plus, a arătat că prima instanță nu a ținut cont de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezentată de deciziile nr. 2731/2015, 3785/2015. Astfel, Ministerul Transporturilor a desființat nelegal categoria socio - profesională a instructorilor auto autorizat. S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și declararea ca nelegale a tezelor, expresiilor și cuvintelor nominalizate in cererea de chemare in judecată. Pârâtul Ministerul Transporturilor a formulat la data de 12 aprilie 2012 recurs incident împotriva sentinței civile nr. 192/F-CONT din 21 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, in ceea ce privește soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a ministrului transporturilor.

Apărările formulate în cauză Recurentul-pârât Ministerul Transporturilor prin intâmpinare a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul - reclamant in ceea ce privește soluțiile de respingere a cererilor de anulare și suspendare a executării OMT nr. 733/2013. Prin concluziile scrise depuse la data de 9 iunie 2020, recurentul - reclmant A. a declarat că renunță la cererea de chemare in judecată formulată in contradictoriu cu fostul ministru C.. Recurentul - pârât a declarat prin adresa depusă la data de 18 iunie 2020 că nu se opune cererii de renunțare la judecată formulată de recurentul - reclamant.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a recursului și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 23 iunie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Înalta Curte, sesizată cu soluționarea recursului incident, constată faptul că recurentul - reclamant a formulat cerere de renunțare la judecata acțiunii formulate in contradictoriu cu pârâtul B.. Manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al pârții, care nu este supus cenzurii Înaltei Curți, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Totodată, se constată că pârâtul și-a exprimat acordul cu privire la renunțarea la judecată. Față de cererea recurentului - reclamant de renunțare în parte la judecata acțiunii introductive, după cum, potrivit prevederilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședința de judecată, fie prin cerere scrisă, instanța va lua act de declarația recurentului - reclamant de renunțare la cererea de chemare in judecată in raport de pârâtul Ministrul Transporturilor și, văzând obiectul recursului incident formulat de către pârât, care vizează exclusiv modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a ministrului B., îl va respinge, în consecință. Cu privire la recursului principal, în ceea ce privește critica recurentului - reclamant A. privind incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că sub imperiul acestei norme de drept, se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc., motivele invocate de recurent neîncadrându-se in acest caz de casare. Cu privire la omisiunea instanței de a se pronunța asupra anulării unor expresii din actul atacat, Înalta Curte reține ca, având in vedere obligația judecătorului de a da calificarea corectă a obiectului acțiunii, consacrat de art. 22 din C. proc. civ., prima instanță a analizat din perspectiva obiectului acțiunii in contencios administrativ definită de art. 2 alin. (1) lit. f) raportat la art. 1, 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, legalitatea din OMT nr. 733/2013, emis de Ministerul Transporturilor raportat la actele juridice cu forță superioară în baza cărora a fost emis, la Constituția României și prin raportare la vătămarea invocată de recurentul - reclamant privind imposibilitatea desfășurării activității în cadrul PFA ca instructor auto în baza autorizației sale valabile până în 2018. Astfel, reține Înalta Curte că reglementarea formelor de organizare juridică prevăzute în Ordinul nr. 733/2013 pentru organizarea școlilor de conducători auto nu poate avea ca efect desființarea categoriei socio - profesionale a instructorilor auto atestați și nici nu poate fi de natură să afecteze dreptul acestora la proprietate și la libera alegere a profesiei, deoarece de referă exclusiv la autorizarea școlilor auto. Emiterea noilor norme s-a justificat prin modificările aduse legislației privind circulația pe drumurile publice și prin necesitatea transpunerii în dreptul intern a legislației comunitare în domeniu, respectiv Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere, care are drept obiective îmbunătățirea siguranței rutiere, facilitarea liberei circulații a persoanelor care își stabilesc reședința într-un alt stat membru decât statul care a eliberat permisul și reducerea posibilităților de fraudare, precum și Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12.12.2006 privind serviciile în cadrul pieței interne, care recunoaște dreptul autorității de autorizare de a condiționa, motivat, accesul prestatorului la activitatea de servicii, de obligația acestuia de a se constitui într-o anumită formă juridică. Conform acestei ultime directive și actului normativ prin care a fost transpusă în ordinea juridică internă - Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 49/2009, autoritățile române competente pot condiționa accesul la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia de obligația prestatorului de a se constitui sub o anumită formă juridică, dacă o asemenea cerință nu este nediscriminatorie, este justificată printr-un motiv imperativ de interes general și este adecvată pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit. Ministerului Transporturilor, în calitatea sa de autoritate emitentă și în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 62 alin. (2) și (3), art. 63 - 64 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2011 și art. 4 alin. (1) pct. 55 din Hotărârea Guvernului nr. 24/2013, a adoptat, prin Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 733/2013, o reglementare necesară, proporțională și nediscriminatorie privind normele de autorizare a școlilor de conducători auto, fiind prevăzute condiții similare pentru ambele forme juridice de organizare (persoane juridice și persoane fizice autorizate). Scopul urmărit a fost acela de a se asigura baza materială adecvată pentru pregătirea teoretică și practică necesară în vederea obținerii permisului de conducere, pregătire care să fie reală, la standarde de calitate corespunzătoare și desfășurată în bune condiții. Astfel, se reține că obligația de a deține în folosință exclusivă și permanentă spațiul pentru procesul de învățământ nu are un caracter nelegal sau abuziv, întrucât un asemenea spațiu poate fi deținut cu orice titlu (închiriere, comodat), fiind necesar pentru asigurarea condițiilor optime de desfășurare a procesului de instruire teoretică. Măsura dotării vehiculelor cu sistem tehnic și de monitorizare video și audio a fost prevăzută pentru examinarea în vederea obținerii permisului de conducere și a fost justificată de propunerea Ministerului Administrației și Internelor cu adresa nr. x/27.09.2012, de includere în componența dotării autovehiculelor folosite la executarea probei practice a examenului de obținere a permisului de conducere, a unui sistem tehnic omologat de monitorizare a probei, care să ofere fiecărei părți interesate (candidat, școală de conducători auto autorizată, serviciul comunitar permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor) proba martor a modului de desfășurare a probei respective. Cerința deținerii echipamentelor și dotării tehnico-didactice corespunzătoare conținutului programelor școlare de pregătire teoretică și practică este, de asemenea, justificată față de atribuțiile recunoscute prin lege școlilor de conducători auto pentru pregătirea integrală teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere auto, ceea ce implică obligații suplimentare pentru creșterea nivelului de pregătire a cursanților și implicit, a gradului de siguranță rutieră. Toate aceste cerințe nu încalcă principiul egalității de tratament și nici libera concurență a agenților economici, sens în care s-a și exprimat Consiliul Concurenței (anterior emiterii Ordinului nr. 733/2013, la solicitarea adresată sub nr. x/2013 de Ministerul Transporturilor), arătându-se că reglementarea școlilor de conducere auto ca societăți comerciale sau în regim de persoane fizice autorizate prevede condiții în mare parte similare pentru ambele forme de organizare și că piața se va regla, oricum, prin introducerea unor condiții de calitate. Având în vedere scopul pentru care a fost emis Ordinul nr. 733/2013, respectiv necesitatea asigurării unui cadru eficient, complet și unitar de pregătire a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere, precum și pentru a se asigura cadrul legal necesar verificării și controlului acestei activități din punct de vedere administrativ și fiscal, apropierea condițiilor specifice de dotare a celor care exercită activitatea este în concordanță cu interesul public care, în materia dreptului administrativ este primordial interesului privat. Înalta Curte reține și dispozițiile O.G. nr. 27/2011, în temeiul căreia a fost emis Ordinul nr. 733/2013, act normativ ce a prevăzut că autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto, precum și atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto necesari procesului de pregătire se face în condițiile stabilite de către autoritatea competentă prin norme, conform art. 62 alin. (2). In raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și-a exercitat dreptul de apreciere în limitele competențelor sale prevăzute de lege (O.G. nr. 27/2011) și cu respectarea drepturilor reclamantului, ținându-se seama că dispozițiile O.U.G. nr. 44/2008 care prevăd autorizarea persoanelor fizice autorizate reprezintă numai o condiție prealabilă de organizare a activității de instructori auto. Totodată, se reține că autorizațiile emise până la apariția Ordinului nr. 733/2013 își mențin perioada de valabilitate, beneficiarul fiind nevoit a solicita eliberarea unei noi autorizații doar la expirarea valabilității. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.