Decizia nr. 2521/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2523/2018 a Curții de Apel București

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se aprecieze asupra calității de colaborator al Securității în ceea ce-l privește pe pârât.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 2523 din 30 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a constatat calitatea de colaborator al fostei securități în ceea ce îl privește pe pârât.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, pârâtul A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare, iar in subsidiar admiterea apelului și schimbarea sentinței atacate in tot, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată de reclamantă, ca nefondată. În motivarea căii de atac, s-au arătat următoarele: In primul rând, a criticat hotărârea pronunțată de către instanța de fond, sub aspectul faptului ca aceasta nu este motivata. Instanța fondului a pronunțat o hotărâre lipsita de suport probator si legal, fiind pronunțata cu nesocotirea dispozițiilor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. După cum se poate observa chiar din cuprinsul hotărârii criticate, motivarea este realizata în mai puțin de o pagina, instanța nefăcând nicio mențiune cu privire la argumentele pro și contra avute în vedere la pronunțarea acestei soluții; instanța a reluat textul de lege invocat de către reclamanta prin acțiunea introductiva, analizând extrem de superficial condițiile prevăzute de lege. Ca atare, având in vedere ca motivarea este, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternica garanție a imparțialității judecătorului si a calității actului de justiție, in lipsa acesteia se incalca exigenta a art. 21 alin. (3) din Constituția României si art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale. Or, prin maniera de redactare a hotărârii, caracterizata prin lipsa motivării, se incalca dreptul său la un proces echitabil, întrucât dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât daca observațiile părtilor sunt corect examinate de către instanță, instanța care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor si elementelor de proba, cel puțin pentru a le aprecia pertinenta. Pe de alta parte, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fara a intra în fondul acțiunii, de natura prin urmare sa justifice casarea cu trimitere spre rejudecare, în temeiul prevederilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. Pe fondul cauzei, se arată ca acțiunea introductiva formulata de către reclamanta este nefondată. Pornind de la prevederile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, se conturează existenta unor condiții cumulative pentru constatatarea calității de colaborator in sensul dat de lege. Prima condiție, respectiv înlesnirea culegerii de informații, trebuie coroborata cu partea introductiva a pct. b) al art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit căreia informațiile trebuie sa poată fi considerate ca denunțând activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Or, așa cum se observa chiar din conținutul cererii de chemare in judecata nu exista nicio mențiune legata de faptul ca paratul ar fi participat la întâlnirile dintre informatori si ofițeri ai securității, ca ar fi avut cunoștință de asemenea întâlniri sau ca putea sa prevadă obiectul acestora. O a doua condiție impune ca persoana in cauza sa fi pus la dispoziția Securității, in mod voluntar locuința sau alt spațiu. Noțiunea de "voluntar" presupune ca pâratul sa fi oferit, daca nu din proprie inițiativa Securității, cel puțin lipsei oricărei constrângeri un spațiu pentru întâlniri de natură conspirativa. Or, in contextul regimului politic respectiv, nici nu putea fi conceput caracterul liber consimțit al acțiunii in discuție. In acest sens, contrar susținerilor reclamantului, condiția relativa la punerea la dispoziție in mod voluntar a locuinței nu poate fi considerata ca fiind îndeplinita doar prin simpla semnare a angajamentului. Sub acest aspect, jurisprudența in mod unanim a statuat în sensul in care simpla semnare a angajamentului nu poate constitui un element suficient pentru a reprezenta o dovada a colaborării. Nu in ultimul rând, reclamantul nu a făcut in niciun fel dovada faptului că prin utilizarea locuinței s-ar fi cules informații de natura celor sus menționate, fiind necesară îndeplinirea acestei condiții de vreme ce scopul legii - calificarea unei persoane ca fiind colaborator al Securității, urmată de sancționarea acesteia prin interzicerea unor drepturi civile și sociale, vizează tocmai deconspirarea persoanelor care au denunțat activități și atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, cu consecința îngrădirii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Ca atare, nu exista nicio dovadă in sprijinul susținerii afirmației reclamantului legate de faptul ca au avut loc efectiv întâlniri in locația respectiva și deci urmarea specifica, respectiv înlesnirea culegerii de informații de la alte persoane, nu s-a produs cată vreme in locația respectiva nu s-au concretizat întâlniri. În drept, au fost invocate prevederile art. 466 din C. proc. civ., precum și prevederile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar si la deconspirarea securității.

Apărările formulate în cauză Pârâtul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca vădit nefondat, în raport de prevederile legale în materia dedusă judecății. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: În speță, reclamantul a formulat calea de atac a apelului, grad de jurisdicție ce nu poate fi exercitat întrucât ne aflăm în contencios administrativ, având în vedere că în procedura contenciosului administrativ sunt consacrate două grade de jurisdicție - fond și recurs - potrivit prevederilor 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, spre deosebire de noul C. proc. civ. ce consacră ca regulă judecata în două grade de jurisdicție (fond, apel) și doar ca excepție un ciclu de trei grade de jurisdicție (fond, apel, recurs). Este adevărat că, potrivit art. 152 din noul C. proc. civ., "cererea (...) pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită", text legal în baza căruia apreciază că această cale de atac, poate fi luată în considerare ca recurs. În acest sens, se are în vedere corespondentul din recurs al primului motiv de apel, respectiv motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (6) din noul C. proc. civ., referitor la nemotivarea hotărârii. Or, judecătorul fondului a analizat incidența prevederilor art. 2 lit. b) teza finală din O.U.G. nr. 24/2008 și a observat în mod corect îndeplinirea ambelor condiții necesare pentru reținerea calității de colaborator al Securității. Față de aspectele invocate de recurent, se reiterează cele prezentate în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată. Aspectul esențial este semnarea angajamentului de către recurent la data de 30.01.1989 și care atestă atât punerea la dispoziția Securității a imobilului, dar și caracterul voluntar al acestei acțiuni. Important este că, spre deosebire de prima teză a art. 2 lit. b) care se referă la cei care au sprijinit fosta Securitate prin oferirea de informații, situație în care, pentru a se putea reține calitatea de colaborator al Securității, acele informații trebuie să îndeplinească două condiții (cu privire la conținut și la posibilele efecte) în această a doua ipoteză - a punerii la dispoziția Securității a unui anumit spațiu - legiuitorul nu a mai considerat necesară întrunirea altor condiții pentru reținerea calității de colaborator al Securității. Din formularea textului reiese în mod vădit faptul că legiuitorul a tratat două situații diferite cu referire la două categorii distincte de colaboratori ai Securității - colaboratorul care oferea informații, pe de o parte, respectiv colaboratorul care punea un imobil sau o încăpere la dispoziția Securității, pe de altă parte. Calea aleasă de legiuitor se justifică prin aceea că o gazdă a unei case conspirative avea, în angrenajul Securității, un rol mult mai important decât cel al unui informator. Pentru acest motiv, legiuitorul a considerat că punerea voluntară la dispoziția Securității a unui spațiu deținut duce la reținerea calității de colaborator al Securității. Se invocă practica judiciară similară a Înaltei Curți de Casație si Justiție (Decizia nr. 5922/18.12.2009 pronunțată în Dosarul nr. x/2009), din care reiese că sunt lipsite de relevantă titlul cu care a deținut spațiul pus la dispoziția Securității sau destinația acelui spațiu. De asemenea, este lipsit de relevantă dacă imobilul pus la dispoziție reprezenta locuința gazdei casei conspirative sau spațiul în care gazda îsi desfășura activitatea profesională. Important, din perspectiva legiuitorului, este faptul că Securitatea nu ar fi putut folosi respectiva încăpere fără acordul gazdei casei conspirative. Or, odată ce acest acord a existat, este îndeplinită condiția pusă de art. 2 lit. b) ultima teză din O.U.G. nr. 24/2008 pentru reținerea calității de colaborator al Securității. În plus, nu poate avea relevanță, în situația unei astfel de colaborări, numărul sau conținutul notelor informative furnizate de informatorii care. împreună cu ofițerii de legătură. au intrat în spațiul pus la dispoziția Securității de gazda casei conspirative. Este evident că, în cazul colaborării prin punerea voluntară la dispoziția Securității a unui imobil sau a unei încăperi, legiuitorul nu a mai considerat necesară întrunirea altor condiții pentru reținerea calității de colaborator al Securității. în afară de punerea spațiului deținut la dispoziția Securității si de caracterul benevol al acestei colaborări. Din perspectiva legiuitorului, relevant este că Securitatea avea nevoie de acordul recurentului pentru folosirea respectivului spațiu, iar acest acord a existat, asa cum rezultă din semnarea angajamentului la data de 30.01.1989. Pe de altă parte, în esență, singurul argument invocat de către pârât în apărarea sa îl constituie faptul că în contextul regimului politic respectiv, nici nu putea fi conceput caracterul liber consimțit al acțiunii în discuție. Or, acest aspect este total lipsit de relevanță în cazul dedus judecății, deoarece nu reprezintă o cauză de exonerare în stabilirea calității de colaborator al Securității, acestea fiind expres și limitativ prevăzute de lege. De asemenea, din cuprinsul Raportului cu propuneri de recrutare a numitului A., datat 30.01.1989, rezultă că recurentul pârât nu numai că a nu a fost constrâns ori amenințat, ci, "cu ocazia cunoașterii personale s-a dovedit a fi atașat orânduirii noastre socialiste". De asemenea, din conținutul Raportului privind modul cum a decurs recrutarea în calitate de casă gazdă de întâlniri a numitului A. din Suceava, datat 01.02.1989, reiese asentimentul pârâtului exprimat fără rețineri în momentul în care i s-a propus colaborarea secretă cu organele de Securitate, respectiv "Candidatul a dat dovadă de sinceritate în discuțiile purtate, a relatat pe larg aspectele care ne interesează. Constatându-se că are o poziție corectă și principială față de organul de securitate, i s-a propus să ajute în mod secret și organizat organele noastre prin a pune la dispoziție locuința sa pentru rezolvarea unor sarcini specifice. Fiind de acord, candidatului i s-a luat angajament scris de colaborare în acest sens". În drept, au fost invocate prevederile art. 2 lit. b), art. 3 lit. g) și art. 11 din O.U.G. nr. 24/2008, privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008; art. 490 și art. 205 din noul C. proc. civ.

Răspunsul la întâmpinare Pârâtul nu a formulat răspuns la întâmpinare, deși aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

Procedura de soluționare a recursului 6.1. În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluție s-a fixat termen de judecată la data de 06 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. 6.2. La termenul din 06 aprilie 2021, Înalta Curte a calificat calea de atac ca fiind recurs, față de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 7.1. Elemente de fapt și de drept reținute de prima instanță Prima instanță a constatat îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 2 lit. b) teza finală din O.U.G. nr. 24/2008, și anume: - să fi existat din partea pârâtului o acțiune voluntară de punere la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deține, și respectiv; - prin această punere la dispoziția Securității a locuinței sau spațiului respectiv să fi înlesnit culegerea de informații. Referitor la prima condiție impusă de articolul mai sus citat, și anume aceea referitoare la punerea voluntară la dispoziția organelor de securitate a locuinței sau a altui spațiu, Curtea a reținut că această condiție este îndeplinită, având în vedere că, din înscrisul existent la dosar, "Angajamentul" olograf al pârâtului, rezultă că acesta s-a angajat să sprijine în mod secret organele de securitate punând la dispoziția acestora locuința sa. Cu privire la cea de-a doua condiție și anume aceea referitoare la atingerea scopului pentru care a fost pusă la dispoziția Securității de către pârât, a locuinței deținute, prima instanța a apreciat de asemenea ca este îndeplinită, având în vedere că prin punerea la dispoziția organelor fostei securității a locuinței sale, pârâtul a înlesnit astfel culegerea de informații secrete de la rețeaua informativă, fiind lipsită de relevanță juridică împrejurarea că pârâtul nu a luat parte la aceste întruniri secrete întrucât textul de lege nu impune o astfel de condiționare. 7.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentul-pârât și a apărărilor formulate de intimatul-reclamant Ca o primă precizare, Înalta Curte constată că, drept urmare a recalificării căii de atac greșit denumite de către parte, criticile recurentului se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în unanimitate, Înalta Curte constată că este nefondat. Recurenta a invocat acest motiv, raportat la împrejurarea că sentința ar fi nemotivată, deoarece este realizata în mai puțin de o pagină, instanța nefăcând nicio mențiune cu privire la argumentele pro și contra avute în vedere la pronunțarea acestei soluții; instanța a reluat textul de lege invocat de către reclamanta prin acțiunea introductiva, analizând extrem de superficial condițiile prevăzute de lege. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea, iar întinderea motivării care atare nu reprezintă un criteriu de caltiate a acesteia. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în majoritate, Înalta Curte constată este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Înalta Curte constată că sunt întemeiate apărările formulate de intimat în legătură cu activitatea recurentului, care a înlesnit culegerea de informații de la alte persoane prin punerea voluntară la dispoziția securității a locuinței sale, fiind întrunite în cazul de față toate condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008 pentru a se constata calitatea sa de colaborator al securității. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2 lit. b) ultima teză din O.U.G. nr. 24/2008, privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008: "Colaborator al Securității este și persoana care a înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea, precum și cei care, având calitatea de rezidenți ai Securității coordonau activitatea informatorilor". În cauză, se constată că recurentul-pârât a fost recrutată în calitate de "gazdă casa de întâlnire", semnând un angajament la data de 30 ianuarie 1989, prin care și-a dat consimțământul să pună la dispoziția organelor de securitate locuința ce o posedă. Dispozițiile legale menționate reglementează ipoteza punerii la dispoziția Securității a unui spațiu fără a mai fi necesară îndeplinirea altor condiții pentru reținerea calității de colaborator al securității, neprezentând relevanță modalitatea juridică în care persoana deținea acest spațiu. În sensul legii, pentru reținerea calității de colaborator al securității era necesar și totodată suficient ca înlesnirea activității de culegere de informații de la rețeaua informativă să se facă prin punerea la dispoziția Securității a locuinței, iar această punere la dispoziția Securității a spațiului respectiv să se facă în mod voluntar. Or, aspectul esențial este semnarea angajamentului de către recurent la data de 30.01.1989 și care atestă atât punerea la dispoziția Securității a imobilului, dar și caracterul voluntar al acestei acțiuni. Înalta Curte constată că este logică distincția făcută de către intimat, între cele două ipoteze avute în vedere de prevederile art. 2 lit. b) din lege. Astfel, dacă prima teză a art. 2 lit. b) se referă la cei care au sprijinit fosta Securitate prin oferirea de informații (colaboratorul care oferea informații), situație în care, pentru a se putea reține calitatea de colaborator al Securității, acele informații trebuie să îndeplinească două condiții (cu privire la conținut și la posibilele efecte), în cea de-a doua ipoteză (colaboratorul care pune imobilul la dispoziție) legiuitorul nu a mai considerat necesară întrunirea altor condiții pentru reținerea calității de colaborator al Securității. Așa cum a arătat intimatul, o astfel de distincție are și o rațiune: o gazdă a unei case conspirative avea, în angrenajul Securității, un rol mult mai important decât cel al unui informator, pentru că crea condițiile obținerii de informații, iar ceea ce contează este că Securitatea nu ar fi putut folosi respectiva încăpere fără acordul gazdei casei conspirative. În prezenta opinie majoritară, Înalta Curte reține că, raportat la interpretarea gramaticală și teleologică a textului (mai sus oferită), nu poate avea relevanță, în situația unei astfel de colaborări, numărul sau conținutul notelor informative furnizate de informatorii care, împreună cu ofițerii de legătură, au intrat în spațiul pus la dispoziția Securității de gazda casei conspirative. Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentul recurentului, în sensul vicierii consimțământului său în contextul regimului politic respectiv, o asemenea apărare nu poate constitui de plano o cauză de exonerare în stabilirea calității de colaborator al Securității, ci doar în situația dovedirii în concret prin mijloace de probă pertinente și concludente a producerii unei asemenea vicieri la momentul exprimării acelui consimțământ. Or, aspectele consemnate în cele două rapoarte, din 30 ianuarie 1989 și 1 februarie 1989, nu duc la suspiciuni cu privire la consimțământul conștient exprimat de recurentul- pârât la acea dată. În concluzie, Înalta Curte, în opinie majoritară, reține că în persoana recurentului sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, având în vedere copiile certificate de pe documentele aflate în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și care atestă faptul că acesta a fost recrutat și a pus la dispoziția Securității locuința sa, sens în care a semnat și un angajament la data de 30 ianuarie 1989. 7.3. Temeiul procesual al soluției date cu majoritate Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în majoritate, va respinge recursul ca nefondat.