ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2159/2020

Ședința publică din data de 29 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 28 august 2014, sub nr. x/2014, reclamanta Universitatea "Valahia" din Târgoviște a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Educației Naționale- Direcția Generală Organism Intermediar pentru Cercetare, București, solicitând instanței să dispună anularea Deciziei nr. 6624/12.03.2014, emisă de pârât, și anularea Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/13.01.2014 privind Contractul de finanțare POSCCE nr. 250/28.09.2010, Proiectul-"Dezvoltare CDI - Institut de Cercetare Științifică și Tehnologică Multidisciplinară/ICSTM" emisă de pârât și, pe cale de consecință, exonerarea reclamantei de la plata către pârât a sumei de 876.682,39 RON dispusă prin titlul de creanță în cauză, reprezentând corecție financiară de 5% din valoarea contractului de achiziție nr. x/12.08.2011, în valoare de 19.084.000 RON.

La data de 08 decembrie 2014, cauza a fost suspendată potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.., până când hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2013 aflat în recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție va deveni definitivă.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 193 din 31 octombrie 2017, pronunțată în dosar nr. x/2014, a admis excepția perimării invocată din oficiu de instanță, și a constatat stinsă prin perimare, acțiunea formulată de reclamanta Universitatea Valahia Târgoviște, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Cercetării și Inovării.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIȘTE, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și retrimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Ploiești.

În recursul său, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.., recurenta-reclamantă a relevat, pe scurt, istoricul litigiului și a evocat largi considerente privind instituția perimării, în dezvoltarea motivelor de recurs invocate susținând, în esență, următoarele:

În opinia recurentei, este necesar a sublinia legătura instituției perimării cu aceea a suspendării judecății pentru că, de cele mai multe ori perimarea este invocată după ce judecata a fost suspendată, iar părțile nu au stăruit în continuarea ei, după expirarea termenului de suspendare. Suspendarea judecății pricinii, determinată de existența unei alte judecăți asupra unui drept de care depinde soluționarea pricinii, atrage și suspendarea termenului de perimare, iar această suspendare se menține până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în cauza care a motivat suspendarea, practica judiciară statuând în acest sens încă din anul 1971 (a se vedea, Tribunalul Suprem, secția civilă decizia nr. 1498/1971 și dec. nr. 53/1973, în Repertoriu..., pe anii 1975-1980, de I. G. Mihuță, pg. 296, pag. 372).

Prin Hotărârea din 31 octombrie 2017 se arată că a fost admisă excepția perimării ridicată din oficiu de instanță.

Între încheierea de ședință din data de 08 decembrie 2014 și hotărârea din 31 octombrie 2017 nu există un act întocmit de instanță care să ateste ca dosarul a fost repus pe rol. Cert este că nu există o încheiere care să ateste că suspendarea de drept a încetat, actul de procedură trebuia întocmit de instanță din oficiu (părțile neavând nici o culpă, deci nu se putea reține lipsa de diligentă a acestora), urmare a soluționării definitive a procesului ce a ținut în loc prezenta judecată, pentru ca apoi să curgă termenul de suspendare pentru a opera perimarea ca sancțiune pentru lipsa de diligență a părților în continuarea procesului.

De asemenea, recurenta-reclamantă aduce la cunoștința instanței de control judiciar că a luat cunoștința de Hotărârea definitivă prin care s-a soluționat dosarul care a stat la baza suspendării în data de 27.04.2017.

Mai mult, prin citația emisă de Curtea de Apel Ploiești în cadrul acestui dosar, la data de 06 septembrie 2017, remisă la 11 septembrie 2017, se poate observa că pentru termenul din 25 octombrie 2017 urma să se pună în discuție "repunere pe rol" a cauzei, si nu constatarea perimării.

De asemenea, mai arată recurenta-reclamantă, se poate face dovada că a făcut demersurile necesare angajării unui avocat pentru ca interesele sa-i fie reprezentate, avocat care a făcut o cerere de amânare motivată, atât de imposibilitatea prezentei la termenul de judecata din 25.10.2017 din motive obiective, cât și de solicitarea de a lua cunoștință de toate piesele dosarului.

Concluzionând, recurenta consideră că nu sunt îndeplinite condițiile invocării și admiterii excepției de perimare.

Intimatul- pârât MINISTERUL CERCETĂRII ȘI INOVĂRII a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 15.02.2018, prin care, fără a invoca excepții, a susținut că recursul este netemeinic și nefondat, și, pe cale de consecință, a solicitat respingerea acestuia, și menținerea în tot a sentinței atacate.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 29 mai 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni.

Alin.(2) al aceluiași text de lege, dispune că termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță, iar alin. (3) prevede că nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.

În sensul prevederilor legale mai sus redate, perimarea se înfățișează ca o sancțiune care se răsfrânge asupra întregii activități judiciare, determinată de lipsa de stăruință a părților în soluționarea litigiului dedus judecății.

Perimarea operează cu condiția ca timp de 6 luni să nu se fi săvârșit vreun act de procedură în vederea judecării cauzei, împrejurare determinată de lipsa de diligentă a părților, care nu au acționat în acest scop, deși aveau posibilitatea să o facă.

Așadar, perimarea implică prezumția de renunțare tacită a părții la judecată și constituie, totodată, o sancțiune a pasivității ei, vizând orice cerere de chemare în judecată sau de exercitare a unei căi de atac, operând de drept la împlinirea termenului legal, și, în consecință, revine părții obligația de a face dovada că nu a stat în pasivitate sau că ar fi fost împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voința lor.

În cauză, de la data suspendării judecății (08.12.2014) și până la data constatării perimării prin sentința atacată (31.10.2017), recurenta-reclamantă nu a efectuat niciun act procedural cu eficiența pretinsă de către recurentă, adică din care să rezulte intenția de a continua judecata, astfel cum impun dispozițiile imperative ale art. 417 C. proc. civ., în virtutea cărora cursul perimării ar fi putut fi întrerupt.

Astfel, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, în mod corect instanța a constatat a fi îndeplinite cumulativ cerințele perimării, respectiv, pricina a rămas în nelucrare, pe tot timpul, de la momentul soluționării definitive a dosarului nr. x/2013 al Curții de Apel Ploiești (14.02.2017) și până la data declanșării verificărilor asupra subzistenței motivelor suspendării (01.09.2017), trecând, astfel, mai mult de 6 luni, perioadă în care niciuna dintre părți nu a întreprins vreun demers pentru repunerea pe rol a cauzei și continuarea judecății, și nici nu a fost făcută dovada existenței vreunei cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului termenului de perimare.

Conduita recurentei-reclamante echivalează cu lipsa de stăruință în judecarea pricinii, întrucât aceasta nu a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, și nici nu a încunoștințat instanța despre soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2013, deși suspendarea cauzei fusese dispusă tocmai pentru asemenea împrejurări.

Împrejurarea invocată de recurenta-reclamantă, în sensul că nu există o încheiere care să ateste că suspendarea de drept a încetat, iar actul de procedură trebuia întocmit de instanță din oficiu urmare soluționării definitive a procesului ce a ținut în loc prezenta judecată, nu este și nu poate fi considerată o exonerare a acesteia, o imposibilitate obiectivă pentru parte de a întreprinde vreun demers pentru repunerea pe rol a cauzei și continuarea judecății.

Lipsa de diligență a unei persoane în a-și monitoriza demersurile judiciare în curs nu poate fi asimilată unui motiv neimputabil, iar împrejurarea arătată nu este aptă să conducă la finalitatea urmărită de recurentă, aceea ce întrerupere a cursului perimării.

În calitate de persoană interesată, recurenta-reclamantă putea obține informații asupra stadiului soluționării cauzei nr. 899/42/2013, ea fiind ținută să cunoască și să respecte măsurile dispuse de instanță. Or, tocmai efectele încheierii de suspendare a judecății pronunțate în condițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. se impuneau recurentei și o obligau la urmărirea desfășurării judecății în celălalt dosar, și nu o pretinsă încheiere care să ateste că suspendarea de drept a încetat, ori îndeplinirea vreunui act de procedură din oficiu de către instanță, așa cum eronat pretinde.

Instanța însăși nu avea o obligație de a efectua vreun demers pentru continuarea judecării procesului, atare obligație revenind părților, și, de asemenea, nu s-ar putea pretinde că obligația verificării periodice a subzistenței ori încetării cauzei de suspendare revenea instanței de judecată, așa încât, părțile să fie exonerate de orice culpă în rămânerea cauzei în nelucrare.

De asemenea, susținerile recurentei- reclamante în sensul că a luat la cunoștință de hotărârea definitivă prin care s-a soluționat dosarul care a stat la baza suspendării în data de 27.04.2017, ori că prin citația emisă în dosar pentru termenul din 25 octombrie 2017, urma să se pună în discuție "repunerea pe rol" a cauzei, și nu constatarea perimării, nu sunt apte a împiedica intervenirea de drept a sancțiunii perimării, care este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților, dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Fără relevanță în curgerea termenului de perimare este și cererea de amânare pentru lipsă de apărare formulată, câtă vreme prin aceasta nu s-a luat vreo măsură în ce privește reluarea judecății.

Actul de procedură întreruptiv al termenului de perimare trebuie să fie făcut cu intenția clară de a continua judecata, situație față de care o cerere lipsită de această finalitate nu are, prin ea însăși, doar prin simpla formulare, această funcție.

Potrivit art. 417 C. proc. civ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

Conform art. 418 alin. (1) ultima teză C. proc. civ., cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecății, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată.

În interpretarea și aplicarea acestor texte de lege se reține, pe de o parte, că nu orice act de procedură făcut de parte întrerupe perimarea, ci numai acela făcut în vederea judecării procesului.

În aceste condiții, instanța de fond a constatat în mod corect perimarea acțiunii, în aplicarea art. 416 C. proc. civ.

Sancțiunea procedurală a perimării reprezintă un mijloc instituit de legiuitor în scopul asigurării unei bune înfăptuiri a justiției, tradusă prin soluționarea cu celeritate a proceselor civile, perimarea reprezentând atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului stabilit de lege, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Atitudinea culpabilă a recurentei, dedusă din neîndeplinirea obligației de repunere pe rol a cauzei, constă în lipsa de stăruință în judecarea pricinii, astfel că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a art. 416 și art. 417 C. proc. civ. raportat la împrejurările cauzei, nefiind astfel încălcat nici principiul dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraf 1 CEDO.

Așa fiind, cum de la data suspendării judecății (08.12.2014) și, nici măcar de la data soluționării definitive a dosarului nr. x/2013 (14.02.2017), pricina a rămas în nelucrare din culpa recurentei-reclamante, care nu și-a manifestat voința cu respectarea exigențelor procedurale în sensul continuării judecății, în mod corect instanța învestită cu judecarea cererii reclamantei a constatat perimarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- reclamantă UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIȘTE împotriva sentinței nr. 193 din 31 octombrie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2020.