ZIROVNICKY c. REPUBLIQUE TCHEQUE

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 7022/06 prezentată de Albert ŽIROVNICO împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 27 noiembrie 2007 într-o cameră compusă din: Lorenzen președintele Botoucharova dnii Jungwiert Maruste Borrego Jaeger, Villiger, judecători și dl Westerdiek, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 februarie 2006, După ce a deliberat, face următoarea decizie: DE FAPT Reclamantul, Albert Žirovnický, este un resortisant ceh, născut în 1968. El este în prezent încarcerat în închisoarea Mírov. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 13 decembrie 2000, un judecător al tribunalului municipal (Městský soud) din Praga a fost autorizat să pună la dispoziție ședința nr. 0512 din municipalitatea Rymái, împrejurimile acesteia, precum și o mașină utilizată de solicitant și de soția sa sub supraveghere audio și video, pe motiv că aceștia din urmă erau suspectați de o crimă comisă în octombrie 2000. La 2 martie 2001, un judecător din cadrul tribunalului din Ecuador (Obvodní soud) din Praga 3 a dispus percheziția de la domiciliu la domiciliu în șa și în incintele aferente, la adresa Rymá. nr. 0512, Praga-vest, aparținând domnului G. și ocupate la momentul respectiv de către suspecți, reclamant și soția sa. La 6 martie 2001, poliția a efectuat percheziția nu în cabana nr. 0512, ci în casa nr. 662 situat alături, al cărui număr ar fi fost ridicat de poliție numai în momentul intervenției. În timpul acestei percheziții, la care a asistat proprietarul imobilului, M.G., la La aceeași dată, reclamantul și soția sa au fost acuzați de crimă; motivele actului de acuzare au arătat că rezultatele anchetei disponibile mi-au fost comise de către cei interesați. După ce a ales un avocat, care a reprezentat, de asemenea, coinculpatul său L.Ž., reclamantul a refuzat să depună mărturie. Cu toate acestea, acesta semnează procesul-verbal prin care confirmă că a primit o explicație pentru acuzația sa. Cererea sa a fost respinsă de către investigator. La soția celui căruia i-a fost adresată în timpul interogatoriului că acesta din urmă i-a descris circumstanțele crimei. La 8 martie 2001, reclamantul a fost interogat în prezența avocatului său, printre altele în ceea ce privește încălcarea dreptului comunitar. Din procesul-verbal reiese că reclamantul a fost informat de către avocatul său cu privire la un posibil conflict de interese cu L.Ž. El a fost apoi pus în detenție provizorie. La 13 aprilie 2001, investigatorul a comandat elaborarea de rapoarte de expertiză în economie și în psihiatrie și psihologie. La 18 aprilie, 11 mai și 19 iunie 2001, la .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... La 7 august 2001, procurorul municipal l-a informat pe reclamant că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 662 fusese ridicat de poliție doar la momentul intervenției; el a constatat totuși că acest lucru nu schimbă faptul că clădirea și spațiile respective fuseseră identificate în mod corespunzător prin numele proprietarului și numărul cabanei și că, prin urmare, nu putea fi nici o confuzie. La 13 septembrie 2001, inspectorul Ministerului de Interne a clasat fără întârziere plângerea penală a celui care susținea că, între 4 și 8 martie 2001, el a fost obligat să fure în casa sa o sumă de bani. Această decizie a fost anulată de Parchet la 15 martie 2002; deznodământul plângerii nu este cunoscut de Curte. În perioada 16 octombrie - 15 noiembrie 2001, poliția a permis poliției să facă un studiu aprofundat al dosarului său; acesta a contestat conținutul actului de acuzare și a solicitat anumite corecții și completări, care au fost respinse de investigator. La 19 decembrie 2001, inspectorul Ministerului de Interne a clasat fără întârziere plângerea penală a reclamantului în care acesta se plângea de conduita anchetatorului. La 25 ianuarie 2002, reclamantul a fost acuzat în mod oficial de o crimă comisă în scopul de a se îmbogăți; soția sa și L.Ž. au fost acuzați de complicitate. Între 6 și 25 martie 2002, tribunalul municipal a ținut o audiere publică, în care i-a auzit pe inculpați, pe autorii rapoartelor de competență și pe numeroși martori. L.Ž. și soția reclamantului au fost auziți în absența acestuia. Aceasta din urmă a confirmat că a avut un avort spontan ca urmare a intervenției poliției din 6 martie 2001; având în vedere absența unei declarații medicale, ea nu ar fi căutat o redresare. În pledoaria sa, avocatul reclamantului a subliniat că singura dovadă indirectă pe care clientul ei o avea în grijă a fost declarația soției sale, neadevărată. Prin hotărârea sa din 25 martie 2002, Tribunalul Municipal din Praga l-a recunoscut pe vinovat de crimă și l-a condamnat la 16 ani de închisoare; soția sa și L.Ž., declarați vinovați de furt armat, au fost condamnați la trei ani și jumătate de închisoare. În verdictul său, tribunalul s-a bazat, printre altele, pe declarațiile martorilor, pe mărturisirea colegilor inculpați, a căror soție a reclamantului și diferitele probe constatate în timpul procesului. În lumina acestora, instanța a considerat că celelalte probe propuse de reclamant erau inutile. Ca răspuns la obiecțiile reclamantului, Tribunalul a constatat că, deși cei trei inculpați au fost reprezentați de același avocat, pentru o anumită perioadă de timp înainte de 6 martie 2002, nu putea exista niciun conflict de interese, deoarece reclamantul nu a făcut nicio declarație în etapa pregătitoare, pe care depozițiile soției sale le-au făcut în această etapă datează din perioada în care a fost reprezentată de un alt avocat și de către aceasta, precum și L.Ž. La 6 martie 2002. În ceea ce privește percheziția la domiciliu, tribunalul a recunoscut că numărul proprietății menționate în mandat era cel al cabanei, nu al casei în care fusese efectuată percheziția. El a arătat că acest număr se afla pe gardul din jurul și cabana, de nelocuit în afara sezonului de vară, și casa al cărei solicitant și soția sa erau chiriași. Potrivit lui, acest mod de viață nu avea nici o importanță din punctul de vedere al regularității percheziției, deoarece reiese în mod clar din mandatul pe care percheziția trebuia să-l facă în spațiile locuite de el și de soția sa. În orice caz, dat fiind că dosarul conținea de la începutul anchetei probe identice cu cele găsite în timpul percheziției, dintre care unele originale fuseseră chiar predate autorităților de către solicitant, instanța a decis să nu ia în considerare rezultatele percheziției. De asemenea, el se pronunță cu privire la obiecțiile părților interesate referitoare la înregistrarea anumitor convorbiri telefonice, precum și la înregistrările obținute prin supraveghere audio și video, dintre care unele nu au fost luate în considerare. Reclamantul a făcut apel, declarând că nu există dovezi directe care să ateste vinovăția sa, vicii de procedură, precum și încălcarea dreptului la apărare. El s-a plâns, printre altele, de percheziția din 6 martie 2001, de conduita poliției cu această ocazie și de lipsa de motive a actului său de acuzare, ceea ce a dus, în opinia sa, la nulitatea absolută a tuturor actelor de anchetă. În cele din urmă s-a plâns de insuficiența și lipsa de obiectivitate a elementelor de fapt. La 20 august 2002, Curtea Supremă (Vrchní soud) din Praga a anulat o parte a hotărârii atacate, a numit-o L.Ž. și a condamnat la 16 luni de închisoare pentru complicitate. După ce i-a ascultat din nou pe inculpați și a completat dovezile, Curtea Supremă a considerat că nu există nicio îndoială cu privire la autorul crimei. În timp ce a inclus anumite vicii în procedura anterioară, Comisia a considerat că acestea nu au o importanță atât de mare încât ar justifica anularea completă a hotărârii. Curtea a considerat astfel că lipsa motivării concrete a actului de acuzare nu putea pune în discuție legalitatea acestuia, în măsura în care conținea o descriere a faptelor susceptibile de a împiedica orice confuzie cu o altă infracțiune. În mod similar, legalitatea percheziției nu putea fi pusă sub semnul întrebării faptul că această măsură fusese efectuată într-o clădire a cărei identificare oficială era eronată. Într-adevăr, în speță, din mandat reiese că percheziția trebuia să se desfășoare în spațiile locuite la fața locului de către persoana în cauză și soția sa. Apoi, foto-documentația arăta că confuzia numerelor de clădiri nu era legată de poliție, ci de lipsa de diligență a proprietarului în identificarea proprietăților sale. Fără extras din cadastru, pe care legea nu a impus-o totuși pentru adoptarea unui mandat de percheziție, nu era deci posibil să se conchidă că faptul că a inclus casa ocupată de solicitant și de soția sa sub numărul 0512 au adus atingere dreptului lor la inviolabilitate a domiciliului. În cele din urmă, drepturile de apărare, prezumția de nevinovăție, precum și principiul inchizitoriu au fost respectate în mod corespunzător. Verdictul asupra vinovăției reclamantului s-a bazat pe depozițiile soției sale, ale lui L.Ž. și ale doi martori și pe identificarea unui telefon mobil furat din magazinul victimei; modul în care a fost comisă crima reiese din rezultatele anchetei la fața locului, dintr-un raport de expertiză și dintr-un alt act de anchetă. La 7 octombrie 2002, inspectoratul Ministerului de Interne a clasat fără întârziere plângerea penală a reclamantului în care acesta susținea că soția sa fusese victima unui atac fizic în timpul intervenției din 6 martie 2001, în urma căreia a avut un avort spontan. S-a menționat că, la acea dată, soția reclamantului nu a suferit decât o mică rană cauzată de un ciob de sticlă, pe care nu o solicitase de la medic, care era prezent și nici nu menționase de sarcina sa. Acțiunea împotriva acestei decizii a fost respinsă de Parchet la 15 noiembrie 2002. La 13 martie 2003, Curtea Supremă (Nejvyší soud) a declarat inadmisibile recursurile la casarea reclamantului și a soției sale, declarând în special o apreciere juridică eronată a cauzei și a viciilor de procedură. La 5 iunie 2003, Comisia a introdus o acțiune constituțională, invocând drepturile sale la libertate și la un proces echitabil și susținând că: (i) declarația soției sale din 6 martie 2001 a fost utilizată în sarcina sa, deși aceasta a fost colectată înainte ca acesta să fi fost acuzat și deși, prin urmare, nu ar fi putut participa la aceasta; (ii) una dintre dovezile esențiale ale dosarului, în ceea ce privește telefoanele mobile de la fața locului, a fost identificată doar de către investigator, fără ca el sau apărătorul său să fi putut exprima acest lucru; (iii) actul de acuzare din data de 6 martie 2001 nu menționa elementul subiectiv al dreptului de proprietate, și anume intenția infracțională, nu era motivat corespunzător și nu conținea suficiente informații cu privire la dreptul de a se pronunța asupra faptelor incriminate și a dovezilor prezentate în timpul procesului; în plus, apărarea nu a avut posibilitatea de a consulta dosarul de anchetă timp de aproape cinci luni; (iv) percheziția la domiciliu a fost ilegală și a încălcat dreptul său la intimitate și la domiciliu, deoarece ar fi trebuit să fie efectuată, conform mandatului, în cabana nr. 0512, și nu în casa nr. 662 cu care locuia cu soția sa, cele două clădiri aflate pe diferite terenuri și fiind separate printr-un gard; în plus, în casa respectivă s-a instalat un sistem de urgență, nu în cabană, așa cum se prevedea în decizia din 13 decembrie 2002; (v) a fost reprezentat de același avocat ca și L.Ž., ale cărui interese erau contradictorii; în această privință, l (vi) principiul prezumției de nevinovăție nu a fost respectat, în măsura în care autoritățile i-au cerut să-și dovedească nevinovăția, fără a aduce ele însele dovezi concludente, și că instanța municipală nu a tratat în mod corespunzător unele dintre ofertele sale de probe, considerând, în general, că vinovăția sa fusese suficient stabilită și că nu era necesar să se colecteze alte dovezi. La data de 10 iunie 2003, Ministerul de l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 662. Ea a arătat că cele două clădiri se aflau pe un singur teren închis, a cărui intrare purta un panou cu nr. 0512, în timp ce casa purta nr. 662, în parte acoperit de ramuri de copac. Potrivit Inspectorului, poliția nu știa că n 0512 situat pe intrarea n a aparținut nu casei închiriate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Comisia a observat că obiecțiile formulate în fața sa erau deja incluse în acțiunile formulate de solicitant în cadrul procedurii penale și că instanțele inferioare au răspuns prin decizii motivate. În ceea ce privește punctul (i), Curtea Constituțională a constatat că soția lui a fost interogată în detaliu în cadrul procedurii în fața tribunalului municipal, care nu se baza, prin urmare, pe declarația sa colectată în etapa pregătitoare. În ceea ce privește punctul (ii), s-a remarcat faptul că tribunalele din statul în cauză au pronunțat deja această chestiune, susținând că telefoanele au fost identificate în mod corespunzător. În ceea ce privește litera (iii), Curtea a constatat că actul de punere sub acuzare conținea descrierea exactă a faptelor incriminate, care ar putea împiedica orice confuzie, precum și elementul subiectiv al căii de atac; în plus, reiese din dosarul pe care poliția îl furnizase la Õ copiile necesare și îi permitea să consulte dosarul de anchetă cât mai curând posibil. Punctul (iv) a fost considerat neîntemeiat, în măsura în care tribunalele say erau deja pronunțate cu ajutorul unui argument acceptat de instanța constituțională și nu erau întemeiate nici pe rezultatul percheziției de domiciliu, nici pe cel al interceptărilor efectuate. În ceea ce privește litera (v), nu a existat niciun conflict real de interese între reclamant și L.Ž., dat fiind că aceștia erau reprezentați de același avocat care a avut loc între 6 martie și 14 august 2001, perioada în care reclamantul a păstrat tăcerea; prin urmare, această încălcare nu a atins o intensitate care ar putea fi mai mare decât necunoașterea drepturilor fundamentale ale acestuia. În ceea ce privește punctul (vi), Curtea Constituțională a considerat că autoritățile penale au procedat în conformitate cu Codul de procedură penală, că au adunat suficiente probe și le-au apreciat în conformitate cu principiile relevante, fără a aduce atingere drepturilor fundamentale ale reclamantului în speță. (1) Invocând art. 3, 5 și 8 din Convenție, reclamantul se plânge de comportamentul brutal al polițiștilor în timpul intervenției ilegale din 6 martie 2001, când el și soția sa ar fi fost expuși la un tratament degradant, în urma căruia soția sa ar fi făcut un avort spontan și contestă, de asemenea, legalitatea arestării lor. (2) În temeiul art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1) și (3) lit. (a) din Convenție, reclamantul declară că actul său de acuzare nu a fost suficient motivat. Prin urmare, nu a fost acuzat în conformitate cu legea, ceea ce duce la arestarea sa și la nulitatea procedurii penale. Invocând art. 6 alin. (1), (2) și (3) lit. (a), (b), (c), (d) din Convenție, la cu ocazia depoziției sale din 8 martie 2001), utilizarea în sarcina sa a declarației soției sale din 6 martie 2001, nerespectarea egalității de arme și a contradicției, refuzul instanțelor judecătorești de a-și primi ofertele de probe și aprecierea probelor. În opinia sa, în loc să caute adevărul obiectiv, autoritățile i - au cerut să - și dovedească nevinovăția, violând astfel principiul inocenței. În cele din urmă, reclamantul contestă desfășurarea procedurii din 6 martie 2002, în cursul căreia ceilalți inculpați ar fi fost audiați în absența sa, precum și neatenția unei audieri publice în cadrul procedurii în fața Curții Constituționale. (4) Reclamantul declară o încălcare a dispozițiilor art. 7 alin. (1), susținând că codul penal în vigoare în 2000, adică în momentul în care a fost comisă încălcarea dreptului comunitar, îi era mai favorabil. 5. Pe teren la art. 8, reclamantul se plânge că supravegherea audio și video și percheziția la domiciliu au fost efectuate într-o altă clădire (n 662) că cel prevăzut de deciziile din 13 decembrie 2000 și 2 martie 2001 contestă legalitatea și necesitatea acestei intervenții. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, el denunță dispariția anumitor obiecte de valoare ca urmare a acestei percheziții. 6. Invocând art. 13 din Convenție, Comisia susține că Curtea Constituțională și-a respins acțiunea fără a fi răspuns în mod corespunzător obiecțiilor sale. (7) În cele din urmă, reclamantul denunță încălcarea art. 14 din Convenție, care rezultă din nerespectarea egalității de arme și din conduita generală a autorităților care i-ar fi rezervat un tratament mult mai puțin favorabil decât orice alt inculpat. În primul rând, Curtea trebuie să constate că, în fața sa, anumite obiecții ridicate astăzi nu au fost prezentate Curții Constituționale cehe. Este vorba despre comportamentul brutal al polițiștilor în timpul intervenției din 6 martie 2001 și despre tratamentul degradant la care ar fi fost expus reclamantul și soția sa, despre obiecțiile legate de legalitatea arestării lor, despre accesul la dosarul anchetei și despre desfășurarea procedurii din 6 martie 2002. De asemenea, recursul constituțional al reclamantului nu menționa nici obiecțiile formulate acum pe teren de art. 7 și 14 din Convenție și de art. 1 din Protocolul nr. (2) În continuare, reclamantul ridică mai multe obiecții întemeiate pe art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție, care prevede astfel: mai puțin (1). Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) (3) Orice acuzat are dreptul în special la: (a) să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și de o amînă detaliată, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa; (b) să dispună de timpul și de facilitățile necesare pregătirii apărării sale; (c) să se apere pe sine însuși sau să aibă la dispoziția unui susținător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la: (d) să interogheze sau să pună sub semnul întrebării martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați; (...). În această privință, trebuie amintit că Curtea nu este competentă să înlocuiască propria apreciere a faptelor și a probelor cu cea a instanțelor interne, iar interpretarea și aplicarea dreptului intern revin instanțelor interne, căruia îi revine, de asemenea, sarcina de a aprecia elementele colectate de acestea și relevanța celor ale căror acuzați doresc să le producă. Întradevăr, nu este de competența Curții să cunoască erori de fapt sau de drept pretins comise de o instanță, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție. Astfel, nu se pune problema dacă reclamantul este vinovat sau nu ( Khanc. Regatul Unit, nr. 35394/97, § 34, CEDO 2000-V. Sarcina pe care o are Curtea este de a verifica dacă procedura examinată în ansamblul său, inclusiv modalitatea de prezentare a probelor, a avut un caracter echitabil. Din dosar reiese în speță că actul de punere sub acuzare a reclamantului se baza pe Codul de procedură penală și că a fost suficient informat cu privire la faptele care i-au fost reproșate, în sensul că actul menționat definește încălcarea dreptului comunitar în litigiu cu termeni destul de specifici, permițând reclamantului să cunoască natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. Pe de altă parte, reclamantul a semnat, fără obiecții formale, procesul-verbal în care a confirmat primirea unei explicații cu privire la acuzarea sa. În ceea ce privește așa-numitul conflict de interese, care rezultă din faptul că persoana în cauză a fost în cursul unei anumite perioade reprezentate de același avocat ca și partenerul său acuzat L.Ž., trebuie remarcat faptul că autoritățile penale naționale sunt pronunțate pe deplin, considerând că drepturile la apărare ale reclamantului nu au suferit o încălcare incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil. În ceea ce privește depoziia făcută de către reclamant la 8 martie 2001, din dosar reiese că reclamantul a fost informat de către avocatul său cu privire la un posibil conflict de interese cu L.Ž., dar nu a profitat de dreptul său de a alege un alt avocat. Curtea observă apoi că tribunalele cehe au ajuns la concluzia vinovăției reclamantului pe baza unui set de elemente de probă pe care le-au considerat suficiente, colectate în cursul procedurii și discutate în mod public și contradictoriu cu ocazia audierilor publice. au fost audiate, trebuie remarcat faptul că, potrivit jurisprudenței Curții, pot exista, în circumstanțe excepționale, motive de a auzi un martor în lipsă a persoanei împotriva căreia se face depunerea, cu condiția ca avocatul său să fie prezent. Curtea observă că reclamantul nu a putut să nu își prezinte avocatul la momentul respectiv și că a fost informat ulterior cu privire la conținutul depozițiilor în cauză și a putut să-i interogheze pe autorii acestora. Apoi, art. 6 alin. (3) lit. (d) nu recunoaște acuzatului dreptul nelimitat de a obține convocarea martorilor în instanță și, în principiu, instanței naționale îi revine obligația de a decide necesitatea sau oportunitatea de a cita un martor, în măsura în care judecătorul dă mai departe motivele pentru care decide să nu convoace martorii despre care i se cere în mod expres audierea (Bricmont c. Belgia , Hotărârea din 7 iulie 1989, seria A n 158, § 89). În speță, Tribunalul municipal a explicat de ce considera ca inutile unele dintre ofertele de probe prezentate de recurent. Prin urmare, Curtea este de părere că procedurile de investigare și de judecată erau regulamentare în raport cu dreptul intern și care respectă drepturile protejate de convenție. În special, aceasta arată că reclamantul a beneficiat de asistență juridică de-a lungul întregului proces, că a fost în măsură să prezinte argumentele pe care dorește să le prezinte în fața instanțelor de fond și că acestea s-au pronunțat în cauza prin decizii suficient de motivate. Considerată în ansamblul său, procedura din speță nu poate fi deci considerată inechitabilă. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru lipsa vădită a temeiului, în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din convenție. (3) Pe teren de la art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, de absența în instanță în cadrul procedurii în fața Curții Constituționale. Curtea remarcă că, în speță, au fost ținute audieri publice de către instanța municipală și de către Curtea Supremă. În schimb, procedura în fața Curții Constituționale a fost limitată la examinarea întrebărilor de constituționalitate și, prin urmare, nu o apreciere directă și completă a temeiniciei acuzației penale a persoanei respective. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că absența în instanță în fața Curții Constituționale a fost compensată suficient prin audierile publice ținute în stadiul determinant al procedurii penale împotriva reclamantului. În consecință, acest aspect trebuie respins pentru lipsa vădită de temei, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. (4) Reclamantul afirmă ulterior că supravegherea audio și video și percheziția domestică au fost ilegale, deoarece au fost efectuate într-o altă clădire decât cea prevăzută în deciziile din 13 decembrie 2000 și 2 martie 2001. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și de familie, a locuinței și a corespondenței. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 5. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unui organism național, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. În ceea ce privește cauza recurentului referitoare la lipsa unei căi de atac care ar putea remedia acuzațiile sale de încălcare a articolului 8 din Convenție, Curtea nu apreciază, în stadiul actual al dosarului, în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestei căi de atac și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 5.2. În ceea ce privește obiecțiile rămase, având în vedere concluziile la care a ajuns Curtea de mai sus, în temeiul art. 13 din Convenția privind drepturile omului nu poate fi apărată. Prin urmare, acesta trebuie respins pentru lipsa evidentă a temeiului, în temeiul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amâne în cazul în care reclamantul a fost examinat în temeiul articolului 8 din convenție, precum și în lipsa unei căi de atac efective în această privință; se declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen greenzen Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

7022/06

présentée par Albert ŽIROVNICKÝ

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 27 novembre 2007 en une chambre composée de :

M.

P.

Lorenzen

,

président

,

M

me

S.

Botoucharova

,

MM.

K.

Jungwiert

,

R.

Maruste

,

J.

Borrego Borrego

,

M

me

R.

Jaeger,

M.

M.

Villiger,

juges

,

et de M

me

C.

Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 février 2006,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante :

EN FAIT

Le requérant, M. Albert Žirovnický, est un ressortissant tchèque, né en 1968. Il est actuellement incarcéré dans la prison de Mírov.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 13 décembre 2000, un juge du tribunal municipal

(Městský soud)

de Prague donna l’autorisation à ce que le « chalet n

o

0512 sis dans la commune de Rymáň », ses environs ainsi qu’une voiture utilisée par le requérant et sa femme soient placés sous surveillance audio et vidéo, au motif que ces derniers étaient soupçonnés d’un meurtre commis en octobre 2000.

Le 2 mars 2001, un juge du tribunal d’arrondissement

(Obvodní soud)

de Prague 3 ordonna la perquisition domiciliaire dans « le chalet et dans les locaux rattachés, à l’adresse Rymáň n

o

0512, Prague-ouest, appartenant à M.G. et occupés à l’époque par les suspects, le requérant et son épouse ».

Le 6 mars 2001, la police procéda à la perquisition non dans le chalet n

o

0512, mais dans la maison n

o

662 située à côté, dont le numéro aurait été relevé par la police seulement au moment de l’intervention. Lors de cette perquisition, à laquelle assista le propriétaire de l’immeuble, M.G., l’intéressé et son épouse furent arrêtés.

A la même date, le requérant et son épouse furent inculpés de meurtre ; les motifs de l’acte d’inculpation énonçaient que les résultats de l’enquête disponibles montraient qu’une infraction avait été perpétrée par les intéressés. Après avoir choisi un avocat, qui représentait également son coïnculpé L.Ž., le requérant refusa de déposer. Il signa néanmoins le procès-verbal confirmant avoir reçu une explication de son inculpation. Sa demande d’accéder au dossier d’enquête fut rejetée par l’enquêteur. L’épouse de l’intéressé déclara lors de son interrogatoire que ce dernier lui avait décrit les circonstances du meurtre.

Le 8 mars 2001, le requérant fut interrogé en présence de son avocat, entre autres au sujet de l’infraction. Il ressort du procès-verbal que le requérant avait été averti par son avocat d’un possible conflit d’intérêts avec L.Ž. Il fut ensuite placé en détention provisoire.

Le 13 avril 2001, l’enquêteur commanda l’élaboration des rapports d’expertise en économie et en psychiatrie et psychologie.

Les 18 avril, 11 mai et 19 juin 2001, l’intéressé se vit refuser l’accès au dossier.

Le 26 juillet 2001, le requérant persista dans son refus de déposer. A cette date, la défense se vit accorder la possibilité de consulter le dossier.

Le 7 août 2001, le procureur municipal informa le requérant qu’il n’avait relevé aucun manquement dans la conduite de l’enquêteur. Quant au grief de l’intéressé alléguant que le mandat de perquisition du 2 mars 2001 portait sur le chalet n

o

0512, et non pas sur la maison n

o

662 qu’il louait et dans laquelle la perquisition avait effectivement eu lieu, le procureur admit que le n

o

662 avait été relevé par la police seulement au moment de l’intervention ; il constata néanmoins que cela ne changeait rien au fait que l’immeuble et les locaux concernés avaient été dûment identifiés grâce au nom du propriétaire et au numéro du chalet, et qu’il ne pouvait donc y avoir aucune confusion.

Le 13 septembre 2001, l’Inspection du ministère de l’Intérieur classa sans suite la plainte pénale de l’intéressé qui alléguait que, entre les 4 et 8 mars 2001, il s’était fait voler dans sa maison une somme d’argent. Cette décision fut annulée par le parquet en date du 15 mars 2002 ; l’issue de la plainte n’est pas connue de la Cour.

Du 16 octobre au 15 novembre 2001, la police permit à l’intéressé de faire une étude approfondie de son dossier ; celui-ci contesta le contenu de l’acte d’inculpation et demanda certaines corrections et compléments, qui furent rejetés par l’enquêteur.

Le 19 décembre 2001, l’Inspection du ministère de l’Intérieur classa sans suite la plainte pénale du requérant dans laquelle celui-ci se plaignait de la conduite de l’enquêteur.

Le 25 janvier 2002, le requérant fut formellement accusé d’un meurtre commis dans le but de s’enrichir ; son épouse et L.Ž. furent accusés de complicité.

Entre les 6 et 25 mars 2002, le tribunal municipal tint une audience publique, lors de laquelle il entendit les accusés, les auteurs des rapports d’expertise et de nombreux témoins. L.Ž. et l’épouse du requérant furent entendus en l’absence de celui-ci. Cette dernière confirma avoir fait une fausse-couche à la suite de l’intervention de la police du 6 mars 2001 ; vu l’absence d’attestation médicale, elle n’aurait pas cherché de redressement. Dans sa plaidoirie, l’avocat du requérant souligna que la seule preuve indirecte à charge de son client était la déposition de son épouse, non véridique.

Par son jugement du 25 mars 2002, le tribunal municipal de Prague reconnut l’intéressé coupable de meurtre et le condamna à seize ans de prison ; son épouse et L.Ž., déclarés coupable d’assistance au vol à main armée, se virent infliger une peine de trois ans et demi de prison.

Dans son verdict, le tribunal se fonda notamment sur les dépositions des témoins, les aveux des coaccusés dont l’épouse du requérant et les différentes pièces à conviction constatées durant l’audience. A la lumière de celles-ci, le tribunal considéra que les autres preuves proposées par l’intéressé étaient superflues. En réponse aux objections du requérant, le tribunal constata que même si les trois accusés avaient été représentés par le même avocat, et ce pendant une certaine période avant le 6 mars 2002, il ne pouvait y avoir aucun conflit d’intérêts car le requérant n’avait fait aucune déposition lors de la phase préparatoire, que les dépositions de son épouse faites lors de cette phase dataient de la période où elle était représentée par un autre avocat et qu’elle ainsi que L.Ž. avaient réitéré toutes leurs allégations à l’audience entamée le 6 mars 2002.

En ce qui concerne la perquisition domiciliaire, le tribunal admit que le numéro de l’immeuble figurant sur le mandat était celui du chalet, et non de la maison où la perquisition avait été effectuée. Il releva que ce numéro se trouvait sur la clôture entourant et le chalet, inhabitable hors la saison d’été, et la maison dont le requérant et son épouse étaient locataires. Selon lui, ce vice n’avait pas d’importance du point de vue de la régularité de la perquisition car il ressortait clairement du mandat que la perquisition devait se faire dans les locaux habités par l’intéressé et son épouse. En tout état de cause, étant donné que le dossier contenait depuis le début de l’enquête les preuves identiques à celles retrouvées lors de la perquisition, dont certains originaux avaient même été remis aux autorités par le requérant, le tribunal décida de ne pas prendre en compte les résultats de la perquisition. Il se prononça également sur les objections de l’intéressé relatives à l’enregistrement de certaines conversations téléphoniques ainsi qu’aux enregistrements obtenus grâce à la surveillance audio et vidéo, dont certains ne furent pas pris en considération.

Le requérant interjeta appel, dénonçant l’absence de preuves directes concluant à sa culpabilité, des vices de procédure ainsi que la violation du droit à la défense. Il se plaignit notamment de l’illégalité de la perquisition du 6 mars 2001, de la conduite de la police à cette occasion et du manque de motifs de son acte d’inculpation, entraînant selon lui la nullité absolue de tous les actes d’enquête. L’intéressé souleva ensuite des objections concernant l’illégalité des écoutes téléphoniques, le conflit d’intérêts de la défense, la violation de la présomption d’innocence et des principes de l’inquisition et du contradictoire, ainsi que la censure de sa correspondance menée avec la Cour. Il se plaignit enfin de l’insuffisance et du manque d’objectivité des éléments factuels.

Le 20 août 2002, la haute cour

(Vrchní soud)

de Prague annula une partie du jugement attaqué, acquitta L.Ž. et condamna l’épouse du requérant à seize mois de prison pour complicité.

Après avoir de nouveau entendu les accusés et complété les preuves, la haute cour estima qu’il n’y avait pas de doute quant à l’auteur du meurtre. Tout en relevant certains vices dans la procédure antérieure, elle estima que ceux-ci n’avait pas une importance telle qu’ils justifieraient une annulation complète du jugement. La cour considéra ainsi que le manque de motivation concrète de l’acte d’inculpation ne pouvait pas mettre en cause la légalité de celui-ci, dans la mesure où il contenait une description des faits susceptible d’empêcher toute confusion avec une autre infraction.

De même, la légalité de la perquisition ne pouvait pas être mise en doute du seul fait que cette mesure avait été effectuée dans un immeuble dont l’identification formelle était erronée. En effet, il ressortait en l’espèce du mandat que la perquisition devait se dérouler dans les locaux habités à l’époque par l’intéressé et sa femme. Puis, la photo-documentation faisait apparaître que la confusion des numéros d’immeubles n’était pas imputable à la police, mais au manque de diligence du propriétaire dans l’identification de ses biens. Sans extrait du cadastre, que la loi n’exigeait cependant pas pour l’adoption d’un mandat de perquisition, il n’était donc pas possible de conclure que le fait d’avoir inclus la maison occupée par le requérant et son épouse sous le n

o

0512 eût porté atteinte à leur droit à l’inviolabilité du domicile.

La haute cour estima ensuite qu’il n’avait pas pu y avoir de conflit d’intérêts entre les accusés lorsqu’ils étaient représentés par le même avocat car, pendant toute cette période, le requérant s’était prévalu de son droit de se taire. Enfin, les droits de défense, la présomption de l’innocence ainsi que le principe inquisitoire avaient été dûment respectés. Le verdict sur la culpabilité du requérant se fondait sur les dépositions de son épouse, de L.Ž. et de deux témoins, et sur l’identification d’un téléphone portable volé dans le magasin de la victime ; la manière dont le meurtre avait été commis ressortait des résultats de l’enquête sur les lieux, d’un rapport d’expertise et d’un autre acte d’enquête.

Le 7 octobre 2002, l’Inspection du ministère de l’Intérieur classa sans suite la plainte pénale du requérant dans laquelle celui-ci alléguait que son épouse avait été victime d’une attaque physique lors de l’intervention du 6 mars 2001, à la suite de laquelle elle avait fait une fausse-couche. Il fut relevé que, à cette date, l’épouse du requérant n’avait subi qu’une petite blessure causée par un bris de verre, qu’elle n’avait pas réclamé de soins au médecin qui était présent ni n’avait mentionné sa grossesse. Elle n’avait pas non plus consulté un médecin par la suite et refusa de s’exprimer à ce sujet. Le recours contre cette décision fut rejeté par le parquet en date du 15 novembre 2002.

Le 13 mars 2003, la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

déclara inadmissibles les pourvois en cassation du requérant et de son épouse, dénonçant notamment une appréciation juridique erronée de l’affaire et des vices de procédure.

Le 5 juin 2003, l’intéressé introduisit un recours constitutionnel, invoquant ses droits à la liberté et à un procès équitable et alléguant que :

i) la déclaration de son épouse datée du 6 mars 2001 avait été utilisée à sa charge, bien qu’elle fût recueillie avant qu’il n’eût été inculpé et bien que son avocat n’y pût donc pas assister ;

ii) une des preuves essentielles du dossier, en l’occurrence les téléphones portables dérobés sur les lieux, n’avait été identifiée que par l’enquêteur, sans que lui ou son défenseur eussent pu s’y exprimer ;

iii) l’acte d’inculpation daté du 6 mars 2001 ne mentionnait pas l’élément subjectif de l’infraction, à savoir l’intention criminelle, n’était pas dûment motivé et ne contenait pas une information suffisante quant au droit de se prononcer sur les faits incriminés et les preuves administrées durant l’instruction ; de plus, la défense n’avait pas eu la possibilité de consulter le dossier d’enquête pendant presque cinq mois ;

iv) la perquisition domiciliaire était illégale et portait atteinte à son droit au respect de sa vie privée et de son domicile, car elle aurait dû être effectuée, selon le mandat, dans le chalet n

o

0512, et non dans la maison n

o

662 qu’il occupait avec sa femme, les deux immeubles se trouvant sur des terrains différents et étant séparés par une clôture ; en plus, un système d’écoute fut installé dans ladite maison, et non dans le chalet comme le prévoyait la décision du 13 décembre 2002 ;

v) il avait été représenté par le même avocat que L.Ž., dont les intérêts étaient contradictoires ; sur ce point, l’intéressé reprochait aux tribunaux d’avoir négligé le fait qu’il avait fait une déposition lors de sa mise en détention le 8 mars 2001 ;

vi) le principe de la présomption d’innocence n’avait pas été respecté, dans la mesure où les autorités lui avaient demandé de prouver son innocence, sans avoir elles-mêmes apporté des preuves concluantes, et que le tribunal municipal n’avait pas dûment traité certaines de ses offres de preuves, considérant en général que sa culpabilité avait été suffisamment établie et qu’il n’était pas nécessaire de recueillir d’autres preuves.

Le 10 juin 2003, l’Inspection du ministère de l’Intérieur réagit aux plaintes du requérant concernant le fait que la surveillance audio et vidéo ainsi que la perquisition domiciliaire n’avaient pas été effectuées dans le chalet n

o

0512, mentionné dans les décisions judiciaires pertinentes, mais dans la maison n

o

o

0512, tandis que la maison portait le n

o

662, en partie couvert par des branches d’arbre. Selon l’Inspection, les policiers ne savaient pas que le n

o

0512 situé sur l’entrée n’appartenait pas à la maison louée par l’intéressé, mais uniquement au chalet, et l’avaient découvert seulement après l’intervention ; il s’agissait dès lors d’une faute administrative.

Le 5 octobre 2005, la Cour constitutionnelle rejeta le recours de l’intéressé pour défaut manifeste de fondement. Elle observa que les objections soulevées devant elle figuraient déjà dans les recours formés par le requérant dans le cadre de la procédure pénale et que les tribunaux inférieurs y avaient répondus par des décisions motivées. S’agissant du point i), la Cour constitutionnelle constata que l’épouse de l’intéressé avait été en détail interrogée lors de l’audience devant le tribunal municipal, lequel ne s’était donc pas fondé sur sa déposition recueillie lors de la phase préparatoire. Concernant le point ii), il fut noté que les tribunaux s’étaient déjà prononcés sur cette question en relevant que les téléphones avaient été dûment identifiés. Pour le point iii), la cour observa que l’acte d’inculpation contenait la description précise des faits incriminés, susceptible d’empêcher toute confusion, ainsi que l’élément subjectif de l’infraction ; par ailleurs, il ressortait du dossier que la police avait fourni à l’intéressé les photocopies nécessaires et lui avait permis de consulter le dossier d’enquête dès que ce fut possible. Le point iv) fut considéré comme sans fondement, dans la mesure où les tribunaux s’y étaient déjà prononcés à l’aide d’une argumentation acceptée par la juridiction constitutionnelle, et qu’ils ne s’étaient basés ni sur le résultat de la perquisition domiciliaire ni sur celui des écoutes réalisées. Quant au point v), il n’y avait pas eu selon la cour de réel conflit d’intérêts entre le requérant et L.Ž., étant donné que ceux-ci n’étaient représentés par le même avocat qu’entre les 6 mars et 14 août 2001, période pendant laquelle le requérant avait gardé le silence ; ce manquement n’avait donc pas atteint une intensité susceptible d’emporter la méconnaissance des droits fondamentaux de l’intéressé. Pour ce qui est du point vi), la Cour constitutionnelle considéra que les autorités pénales avaient procédé conformément au code de procédure pénale, qu’elles avaient rassemblé les preuves suffisantes et les avaient appréciées selon les principes pertinents, sans porter atteinte aux droits fondamentaux du requérant en l’espèce.

GRIEFS

o

662) que celui prévu par les décisions des 13 décembre 2000 et 2 mars 2001. Il conteste la légalité et la nécessité de cette ingérence. Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, il dénonce la disparition de certains objets de valeur à la suite de cette perquisition.

EN DROIT

o

1.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

« 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une amnière détailéle, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui ;

b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ;

c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent ;

d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ; (...). »

La Cour observe que ces griefs ont fait l’objet de plusieurs plaintes et recours dont le requérant a saisi les autorités internes et auxquels celles-ci ont dûment répondu. Il convient de rappeler à cet égard que la Cour n’est pas compétente pour substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, et que l’interprétation et l’application du droit interne incombent aux juridictions internes, auxquelles il revient également d’apprécier les éléments recueillis par elles et la pertinence de ceux dont les accusés souhaitent la production. En effet, il n’appartient pas à la Cour de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Ainsi, il n’est pas question pour la Cour de dire si le requérant est coupable ou non (

Khan c. Royaume-Uni

, n

o

35394/97, § 34, CEDH 2000-V). La tâche que la Cour se voit attribuer par la Convention consiste à rechercher si la procédure examinée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des preuves, a revêtu un caractère équitable.

Il ressort du dossier en l’espèce que l’acte d’inculpation du requérant se fondait sur le code de procédure pénale et que l’intéressé a été suffisamment informé des faits qui lui étaient reprochés, en ce que ledit acte définissait l’infraction litigieuse par des termes assez précis, permettant au requérant de connaître la nature et la cause de l’accusation portée contre lui. Par ailleurs, le requérant a signé, sans objections formelles, le procès-verbal dans lequel il confirmait avoir reçu une explication de son inculpation. En ce qui concerne le prétendu conflit d’intérêts, résultant du fait que l’intéressé a été pendant une certaine période représenté par le même avocat que son coaccusé L.Ž., il convient de noter que les autorités pénales nationales s’y sont amplement prononcées, considérant que les droits de la défense du requérant n’ont pas subi une atteinte incompatible avec le droit à un procès équitable. Quant à la déposition faite par l’intéressé le 8 mars 2001, il ressort du dossier que le requérant a été averti par son avocat d’un possible conflit d’intérêts avec L.Ž. mais n’a pas tiré parti de son droit de choisir un autre avocat.

La Cour note ensuite que les tribunaux tchèques ont conclu à la culpabilité du requérant en se basant sur un ensemble d’éléments de preuve qu’ils ont estimés suffisants, recueillis au cours de l’instruction et discutés publiquement et contradictoirement lors des audiences publiques. S’il est vrai que le requérant a dû quitter la salle d’audience lorsque son épouse et L.Ž. ont été entendus, il est à noter que, selon la jurisprudence de la Cour, il peut y avoir, dans des circonstances exceptionnelles, des raisons d’entendre un témoin en l’absence de la personne contre qui est dirigée la déposition, à condition que son avocat soit présent. La Cour observe que le requérant n’a pas allégué l’absence de son avocat au moment litigieux et qu’il a ultérieurement été informé de la teneur des dépositions en question et a pu interroger leurs auteurs. Puis, l’article 6 § 3 d) ne reconnaît pas à l’accusé un droit illimité d’obtenir la convocation de témoins en justice et il incombe en principe au juge national de décider de la nécessité ou opportunité de citer un témoin, dans la mesure où le juge donne « les raisons pour lesquelles il décide de ne pas convoquer les témoins dont on lui demande expressément l’audition » (

Bricmont c. Belgique

, arrêt du 7 juillet 1989, série A n

o

158, § 89). En l’espèce, le tribunal municipal a expliqué pourquoi il considérait comme superflues certaines des offres de preuves présentées par le requérant.

Dès lors, la Cour est d’avis que les procédures d’enquête et de jugement étaient régulières au regard du droit interne et respectueuses des droits protégés par la Convention. Elle relève en particulier que le requérant a bénéficié de l’assistance d’un avocat tout au long de la procédure, qu’il a été en mesure de présenter les arguments qu’il souhaitait faire valoir devant les juridictions de fond et que celles-ci se sont prononcées dans l’affaire par des décisions suffisamment motivées. Considérée dans son ensemble, la procédure de l’espèce ne saurait donc passer pour inéquitable.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La Cour note qu’en l’espèce, des audiences publiques ont été tenues par le tribunal municipal ainsi que par la haute cour. En revanche, la procédure devant la Cour constitutionnelle a été limitée à l’examen de questions de constitutionnalité et n’impliquait donc pas une appréciation directe et entière du bien-fondé de l’accusation pénale de l’intéressé. Dans ces circonstances, la Cour considère que l’absence d’audience devant la Cour constitutionnelle a été suffisamment compensée par les audiences publiques tenues au stade déterminant de la procédure pénale menée à l’encontre du requérant.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

« 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

« Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

5.1. En ce qui concerne le grief du requérant relatif à l’absence de recours susceptible de redresser ses allégations de violation de l’article 8 de la Convention, la Cour ne s’estime pas, en l’état actuel du dossier, en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

5.2. Par rapport aux griefs restants, vu les conclusions auxquelles la Cour est arrivée ci-dessus, le grief tiré de l’article 13 de la Convention s’avère non défendable. Il doit donc être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de l’article 8 de la Convention ainsi que de celui tiré de l’absence de recours effectif à cet égard ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Claudia

Westerdiek

Peer

Lorenzen

Greffière

Président