ZIROVNICKY c. REPUBLIQUE TCHEQUE

A CINCEA SECȚIE

DECIZIE FINALĂ

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

cererei nr. 7022/06

prezentată de Albert ŽIROVNICKÝ

împotriva Republicii Cehă

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secție), ședând pe 5 octombrie 2010 în cameră compusă din :

Peer Lorenzen,

președinte,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

Ganna Yudkivska,

judecători,

și Claudia Westerdiek,

greffieră de secție,

Considerând petiția sus-menționată introdusă pe 10 februarie 2006,

Considerând decizia parțială din 27 noiembrie 2007,

Considerând observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile la acestea prezentate de reclamant,

După deliberare, pronunță următoarea decizie :

CU PRIVIRE LA FAPTE

Reclamantul, domn Albert Žirovnický, este cetățean ceh, născut în 1968. Este în prezent incarce-rat în închisoarea de Mírov. Este reprezentat în fața Curții de doamna E.-M. Bollecker-de Claverie, avocat la baroul din Strasbourg.

Guvernul pârât era reprezentat de agentul său, domn V.A. Schorm.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Procedură penală intentată împotriva reclamantului și măsurile contestate

În cadrul anchetei asupra unei crime comise în octombrie 2000, poliția a cerut, în octombrie 2000, de a putea efectua o supraveghere audio și video la domiciliul reclamantului și al soției, desemnat ca colibă nr. 0512, în mașina lor precum și la alte locuri frecventate.

Pe 13 decembrie 2000, bazânduse pe art. 36 § 3 din legea nr. 283/1991 privind poliția, judecătorul tribunalului municipal (Městský soud) din Praga acordă cererea sub pretextul că reclamantul și soția erau suspecți în legătură cu crima. Preciza totuși locurile privite de măsură, autorizând poliția amplasează sub supraveghere « coliba nr. 0512 situată în comuna Rymáň », împrejurimile și mașina reclamantului.

Pe 2 martie 2001, judecătorul tribunalului de district (Obvodní soud) din Praga 3 face dreptate cererii procurorului și ordonează, în virtutea articolului 83 § 1 din codul de procedură penală, o percheziție domiciliară în « colibă și în locuri anexate, la adresa Rymáň nr. 0512, Praga-vest, aparținând M.G. și ocupate la momentul de suspecți, reclamantul și soția ».

Pe 6 martie 2001, poliția a procedat la percheziție nu în coliba nr. 0512, ci în casa nr. 662 situată lângă, al cărui număr ar fi fost notat de poliție doar la momentul intervenției. La această percheziție, la care participa proprietarul clădirii, M.G., interesatul și soția fuseseră arestați.

La aceeași dată, reclamantul și soția fuseseră acuzați de crimă, pe baza rezultatelor anchetei disponibile.

Pe 7 august 2001, în răspuns la plângerea reclamantului susținând că mandatul de percheziție din 2 martie 2001 se referea la coliba nr. 0512, și nu la casa nr. 662 pe care o închiriază și în care percheziția efectiv avut loc, procurorul municipal concedează că nr. 662 fusese notat de poliție doar la momentul intervenției ; constată totuși că aceasta nu schimba nicio chestiune că clădirea și locurile în cauză fuseseră dovedit identificate datorită numelui proprietarului și numărului colibi, și că nu putea deci exista nicio confuzie.

În sentința din 25 martie 2002, prin care recunoscu reclamantul vinovat de crimă și condamna șaisprezece ani închisoare, tribunalul municipal admisese, privind percheziția domiciliară, că numărul clădirii figurând pe mandat era cel al colibi, și nu al casei unde percheziția fusese efectuată. Observase că acest număr se găsea totuși pe gardul înconjurând atât coliba, nelocuibilă afară de vară, și casa pe care o închiriaseseră reclamantul și soția. Potrivit lui, acest defect nu avusese niciun impact pe regularitate măsurii pentru că rezultă clar din mandat că percheziția trebuia efectuată în locuri locuite de interesatul și soția. În orice caz, dat fiind că dosarul conținuse din început dovezi identice cu cele găsite la percheziție, din care unele originale fuseseră remise autorităților de reclamant însuși, tribunalul hotărât să nu țină cont rezultatele percheziției. De asemenea se pronunță asupra obiecțiunilor interesatului privind înregistrarea conversațiilor telefonice precum și înregistrări obținute datorită supravegherii audio și video, din care unele nu fuseseră luate în considerare.

În apelul împotriva acestei sentințe, reclamantul se plânse printre altele de ilegalitate percheziției din 6 martie 2001 și pe conduita poliției la această ocazie.

Potrivit părerilor exprimate de înalta curte (Vrchní soud) din Praga în hotărârea din 20 august 2002 care confirma vinovăția reclamantului, legalitate percheziției nu putea fi pusă în cauză din único faptul că măsura fusese efectuată într-o clădire al cărei identificare formală era greșită. Într-adevăr, rezulta din mandat că percheziția trebuia desfășurată în locuri locuite la momentul interesatului și soția. Foto-documentația arăta de altfel că confuzia numerelor clădirilor nu era imputabilă poliției, ci lipsei diligență a proprietarului în identificare bine. Fără o extras din cadastru, că legea nu cerea de obicei pentru adopția mandat percheziție, nu era posibil concluziona că faptul includerii casei ocupate de reclamantul și soția sub nr. 0512 aducă atingere dreptul la inviolabilitate domiciliu.

Pe 13 martie 2003, Curtea Supremă (Nejvyšší soud) declara inadmisibil recursul în cașație al reclamantului.

Pe 5 iunie 2003, interesatul introdusese un recurs constituțional în care se plânse printre altele că percheziția domiciliară era ilegală și aduce atingere dreptul la respect viei private și domiciliu. Susținea că, potrivit mandatului, percheziția trebuia efectuată în coliba nr. 0512, și nu în casa nr. 662 pe care o ocupa cu soția, cele două clădiri găsindu-se pe terenuri diferite și fiind separate de un gard. De asemenea denonța că sistem ascultare fusese instalat în casa, și nu în coliba cum prevăzuse decizia din 13 decembrie 2002.

Pe 10 iunie 2003, Inspecția ministerului Afacerilor Interne reacționează la plângeri reclamantului privind faptul că supraveghere audio și video precum și percheziția domiciliară nu fuseseră efectuate în coliba nr. 0512, menționat în deciziile judiciare relevante, ci în casa nr. 662. Observase că ambele clădiri se găseau pe un singur teren gard, al cărui intrare purtau panou cu nr. 0512, în timp ce casa purta nr. 662, parțial acoperit de ramuri pom. Potrivit Inspecției, polițiștii nu știau că nr. 0512 situat pe intrare nu aparținea casei închiriată de interesatul, ci doar colibi, și o descoperiseseră doar după intervenție ; se agita deci fault administrativ.

Pe 5 octombrie 2005, Curtea Constituțională (Ústavní soud) respingere recursul interesatului pentru lipsa manifest de fundament. Grief privind percheziția și supravegherea audio și video fusese judecat fără fundament, în măsura în care tribunale se pronunțaseseră deja, cu argumente pe care curt entrina, și nu se băzaseseră nici pe rezultat percheziției nici pe cel ascultări realizate.

Procedură în protecție personalitate

Pe 15 septembrie 2003 și 8 aprilie 2004, reclamantul intenție împotriva ministerului Justiției două acțiuni în protecție personalitate bazate pe articolele 11-13 din codul civil. A cerut, pe de o parte, se-i acorde indemnizație 50 milioane coroane cehe (CZK) cu titlu percheziție ilegală și, pe de altă parte, 20 milioane CZK și scuze publice pentru supraveghere audio și video, precum și distrugere înregistrări colectate astfel.

Ambele acțiuni fuseseră respinse de tribunalul municipal din Praga la finalizarea o ședință din 28 martie 2008. Acesta observase că aparținea tribunal civil aprecia și reexamina conduita autorități agind în materie penală, care deja concluzionaseseră, cum și Curtea Constituțională, că nu fusese atac ilegal drepturile personalitate reclamantul. Tribunalul notu de altfel că înregistrări audio și video nu fuseseră utilizate ca dovezi.

Pe 25 noiembrie 2008, înalta curte din Praga confirmase sentința privind percheziția și acordare 50 milioane CZK, considerând că percheziția nu constituisă atac neregulat drepturile interesatul deoarece era act autorizat.

B. Dreptul și practicile interne relevante

Legea nr. 283/1991 privind poliția (versiune în vigoare la momentul faptelor)

Potrivit articolului 36 § 2, dispozitiv tehnic operație nu putea fi utilizat decât autorizație. Cerere autorizație trebuia specifica tip dispozitiv a utiliza, locul și perioada utilizare, persoană privită, și conține informații pe dificultăți punere evidență anterior fapte care cereau utilizare dispozitiv precum și orice cerere similar anterior privind aceeași persoană, și motive justifind utilizare dispozitiv.

Potrivit articolului 36 § 3, autorizație era emisa judecător tribunalului regional competent motiv sediu cerean.

art. 36 § 4 dispunea că autorizație trebuia explicit menționeze motive, tip dispozitiv tehnic operație, locul și perioada utilizare și persoană privită.

Potrivit articolului 36 § 12, înregistrări colectate datorită utilizării dispozitiv tehnic operație trebuiau distruse manieră prevăzută dacă fapte litigioase nu fuseseră demonstrate.

Codul de procedură penală

Potrivit articolului 83 § 1, percheziție domiciliară putea fi ordonată, în faza preliminară procedură, judecător sesizat cerere procuror. Ordonanță trebuia fi scrisă și motivată.

Decizii judiciare prezentate de Guvern

Prin sentința din 16 octombrie 2003, tribunalul municipal din Praga acceptase o acțiune în protecție personalitate bazată pe art. 11 din codul civil și acordă cererenci indemnizație prejudiciu moral rezultat decesul soție și mamă causț polițist. Acesta fusese deja declarat vinovat o procedură penală și parte pârâtă, respectiv ministerul Justiției, recunoscu răspundere prejudiciu causț conduct neregulată polițist precum și existență atac drept protecție personalitate cererencilor.

Prin sentința din 20 aprilie 2006, tribunalul municipal din Praga acceptase o acțiune în protecție personalitate prin care cererenci solicitau scuze și indemnizație pecuniară cu titlu restricție neregulată de poliție dreptul libertate personală. Plângeri penale pe aceasta chestiune fuseseră anterior respinse de poliție, în timp ce mediator calificase aceasta anchetă insuficientă.

Prin sentința din 27 iunie 2007, tribunalul municipal din Praga acceptase parțial o acțiune în protecție personalitate însoțită de cerere indemnizație prejudiciu moral rezultat anumiți manquements procedurali tribunal decis alt cauză cerean. Existență manquements nu fusese contestată de pârât, ministerul Justiției.

În decizia nr. IV. ÚS 428/05 din 11 octombrie 2006, Curtea Constituțională constatase că înainte intrare vigoare amendament nr. 160/2006 la legea nr. 82/1998 (27 aprilie 2006), indemnizație prejudiciu moral rezultat ilegalitate susținută conduct autorități agind materie penală putea fi acordată prin intermediul protecție drepturi personalitate sens articolele 11-13 din codul civil.

În hotărârea nr. I. ÚS 310/05 din 15 noiembrie 2006, Curtea Constituțională considerase ca greșit, din punct vedere dreptul constituțional, parerul conform căreia art. 13 din codul civil nu putea fi aplicat când ingerință drepturile personalitate persoană fizică avea originea conduita autorități agind procedură penală. Referindu-se jurisprudență Curții, Curtea Constituțională admisese că autorități agind materie penală, inclusiv tribunale, putea aduce atingere drepturile personalitate manieră autorizind victima intenta cu succes o acțiune împotriva Statului.

GRIEVURI

CU PRIVIRE LA DREPT

A. Grief bazat art. 8 din Convenție

Reclamantul se plânge că supraveghere audio și video precum și percheziție domiciliară care fost obiect fuseseră ilegale pentru că fuseseră efectuate într-o alt clădire decât prevăzut deciziile judiciare din 13 decembrie 2000 și 2 martie 2001. El invocă acest punct art. 8 din Convenție, redactat după cum urmează :

« 1. Oricine dreptul la respect viei private și familiale, domiciliu și corespondență.

Guvernul invocă neepuizare căilor atac interne, observând nu fost încă definitiv tranșat pe acțiunile în protecție personalitate intentate de reclamantul 2003 și 2004. Privind eficacitate aceste mijloace, el remite în special practica internă care demonstrează potrivit lui că aceste acțiuni permit obține reparație prejudiciu moral causț conduct neregulată autorități naționale, inclusiv poliție.

Guvernul observă de altfel că interesatul a omis informa Curtea introducere acestor acțiuni și a utilizat limbaj injurios observațiile. El sugerează deci declara cerere inadmisibilă ca abuzivă (a se vedea Hadrabová și Hadrabová c. Republica Cehă (dec.), nr. 42165/02, 25 septembrie 2007).

Curtea nu estimă necesar tranșa chestiune dacă reclamantul a în cauza de față satisfăcut condiție privind epuizare căilor atac interne, sau a încercat volunți induce Curtea eroare nu comunicând anumite informații, manieră comite abuz dreptul recurs, sau dacă limbaj utilizat interesatul cere respinge cerere ca abuzivă. Într-adevăr, prezent grief este orice manieră inadmisibil motivele expuse mai jos.

a) Argumente părților

Guvernul admite că măsuri contestate de reclamantul constituiau ingeri dreptul la respect viei private și domiciliu dar susține că aceste ingeri erau conforme exigențele art. 8 § 2.

El observă, mai întâi, că supravegheri audio și video precum și percheziții domiciliare erau dovedit reglementate legislație, al cărei claritate, accesibilitate și previzibilitate nu sunt contestate de reclamantul. Suspecând interesatul și femeia avut comis sau participat la meurtre, poliție a cerut autorizație efectua supraveghere domiciliu, situat în comuna Rymáň, pe care o ocupau ca chiriaș. Aceasta cerere, precum și decizia consecventă tribunalul, se referă « coliba nr. 0512 » deoarece aceasta modul poliție a identificat la inspectare locuri, grație panou situat pe gard lângă portalul prin care se accesa teren. Făcând, polițiștii au contat pe faptul că reglementare în vigoare obligau proprietar desemna imobil prin numărul atribuit, plasa panou cu acest număr lângă intrare manieră să fie vizibil din cale acces public și menține panou în stare bună. Autoritățile au procedat fel când s-a agita percheziție domiciliară, bazanduse pe identificare imobil facut anterior. Este doar după ce percheziție fusese efectuată că a se dovedit că casa ocupată de reclamantul și soță purtă panou mic cu nr. 662, care parțial era ascuns vegetație și dificil lizibil din stradă. Nr. 0512 aparținea alt imobil, apenamă vizibil din stradă și nelocuibil în iarnă. La aceasta privire, Guvernul observă că nici legea pe poliție nici codul procedură penală nu cereau imobile privite de supraveghere percheziție identificate pe baza înregistrării oficiale cadastru.

Potrivit Guvernul, acte autorități agind materie penală se referea deci din început casa în realitate ocupată de reclamantul și soț, și nu alt imobil nelocuit. Identificare greșită aceasta constituisă doar manquement formal care este, de altfel, datorat neglijență proprietar imobil care designase bunuri manieră confuza și contrară reglementării.

Sprijinindu-se de altfel pe concluzii tribunale naționale sesizate cauza, Guvernul susține în sfârșit că ingeri dreptul reclamantul la respect viei private și domiciliu fuseseră autorizate și efectuate conform legii, ce vizau apărare ordine, prevenție infracțiuni penale și protecție drepturi și libertăți altuia și ce erau necesare sens art. 8 § 2.

Reclamantul se referă jurisprudență Curții conform căreia, când vine vorba măsuri secrete supraveghere ascultare comunicații de autorități publice, exigență previzibilitate implică că dreptul intern trebuie folosească termeni destul clar pentru indica tuturor manieră suficientă în circumstanțe și condiții pe care o habilita putere publică lua asemenea măsuri (Valenzuela Contreras c. Spania, 30 iulie 1998, § 46, Recueil des arrêts et décisions 1998-V). Legea trebuie defini întindere și modalități exercițiu putere executiv cu claritate suficientă pentru evita pericol arbitrar (Amann c. Elveția [GC], nr. 27798/95, § 56, CEDH 2000-II). Interesatul susține totuși că măsuri au fost obiect în cauza de față au fost efectuate în contradicție cu termeni clar hotărâri care autorizau asemenea ingeri. El observă că juridicții cehe nu acordaseseră carte albă forțelor poliție dar clar și strict definiseseră locuri supraveghere și percheziție care trebuiau efectuate coliba nr. 0512. Or, poliție nu s-a conformat aceste hotărâri, care trebuiau să se aprecieze strict, că supravegheat și percheziționat casa nr. 662 ; de asemenea nu au respectat exigențe legii nr. 344/1992 pe cadastru. Faptul că a se dovedit eroare ulterior nu constituisă justificare, nu mai mult că faptul că bun număr era ascuns ramuri pom datorat neglijență proprietar. De altfel, cele două imobile sunt bine distincte și separate de gard. Reclamantul susține de altfel a indicat poliție adresa exactă în timpul interrogatoriu din 23 noiembrie 2000, și a primit la aceasta adresa, 12 ianuarie 2001, somație comparare.

Reclamantul susține deci că, lipsa a fi fost efectuate conform mandatelor judiciare, ingeri litigioase nu erau nici legale nici proporționate scopul. El estimă de altfel că necesitate ingeri nu poate în cauza de față aprecia a posteriori prin faptul că a dus arestare. Potrivit lui, condiții art. 8 § 2 Convenție nu au deci respectate în cauza de față.

b) Aprecierea Curții

Părțile se acordă spune că supraveghere audio și video precum și percheziție domiciliară au fost obiect se analiza o ingerință dreptul la respect viei private și domiciliu sens art. 8 § 1 Convenție. Curtea va cerceta deci dacă ingerință era justificată raport §2 acestei dispoziții.

Cât privește exigență legalitate, Curtea observă reclamantul nu contestă existență legislație internă accesibilă și previzibilă nici calitate deciziile judiciare redactate virtutea acestei legislații, prin care poliție cehă fusese autorizată efectua supraveghere și percheziție litigioase. Defect legalitate rezulta potrivit lui faptul că autorizații se refereau imobil identificat prin nr. 0512, în timp ce poliție intervenit în casa nr. 662 situată lângă. În eventuală, numărul corect domiciliu reclamantul și soț fusese notat de poliție doar la momentul percheziție ; toate autoritățile au ulterior admis că fusese confuzie numerele dar concluzionaseseră că era vice mic care nu face supraveghere și percheziție ilegale.

Ținând cont ansambl elementele în posesie, Curtea estimă că identificare locuri cuprinsă în deciziile judiciare din 13 decembrie 2000 și 2 martie 2001, bazate pe legea pe poliție și codul procedură penală, nu era insuficientă sau imprecisă punct înclod ilegalitate măsuri astfel autorizate. Din vederile Curții, rezulta incontestabil din aceste hotărâri că supraveghere și percheziție trebuiau se realizeze în locuri locuite la época de reclamantul și femeia, în comuna Rymáň ; de altfel, aceste locuri se găseau cu adevărat în spatele gard care purtă, lângă portalul intrare, panou cu numărul 0512. Înainte de a poseda o autorizație accesa pe locuri, poliție putea într-adevăr întâlni dificultăți nota bun numărul care aparent nu era bine vizibil din cale acces public. Nimic nu putea schimba alergi reclamantul, neétayées de documente relevante, conform cărora a indicat bun adresa poliție din noiembrie 2000 și primit somație aceasta adresa ianuarie 2001.

Curtea consideră deci că, în circumstanțe particulare cauza de față, ingerință dreptul interesatul la respect viei private și domiciliu poate trece a fi « prevăzută de lege ». De altfel estimă că a vizat permite manifestare adevăr în cadrul procedură penală și tindea deci apărare ordine, și aceasta bine că tribunale nu se au în sfârșit bazat dovezi astfel obținute.

Rămâne a examina dacă ingerință era « necesară o societate democratică » a atinge aceste obiective. Curtea amintește că proceduri destinate control adopt și aplicare măsuri litigioase trebuiau fi apte a limita ingerință în cauza ceea ce este « necesară o societate democratică », ce implică control eficace (a se vedea Lambert c. Franța, 24 august 1998, § 31, Recueil 1998-V). În cauza de față, măsuri litigioase fuseseră ordonate judecător și realizate sub control, și reclamantul avusese toată latitudine face valabil argumente în fața juridicții sesizate cauza penală. Aceste elemente duc Curtea considera că reclamantul nu fusese privat de protecție efectivă materie și dispusese « control eficace » a contesta măsuri a fost obiect. În aceste condiții, și la lumina ansambl date cauza, Curtea estimă că reclamantul nu aduce niciun element natură face gândi ingerință în cauza era disproportionată raport scopul legitim urmărit.

Neavând ridica niciun aparență încălcare drepturi garantate reclamantul de art. 8 Convenție, Curtea consideră că aceasta parte cerere este manifest nefundamentată și trebuie respinsă aplicare art. 35 § 3 a) Convenție.

B. Grief bazat art. 13 din Convenție

Reclamantul se plânge de altfel de nu a beneficiat un recurs efectiv pentru redresa alergi privind încălcare art. 8, în particular pentru că Curtea Constituțională a respinge recursul fără a răspunde dovedit obiecțiunilor.

El invocă aceasta privire art. 13 din Convenție, redactat după cum urmează :

« Oricine drepturi și libertăți recunoscute (...) Convenție au fost violate, are dreptul la acordare o recurs efectivă în fața o instanță națională, chiar și dacă încălcarea ar fi fost comisă persoane agind exercițiu funcții oficiale. »

Curtea a spus de many times, art. 13 Convenție garantează existență dreptul intern o recurs permiți preval drepturi și libertăți Convenție cum pot fi ele găsite consacrate. Aceasta dispoziție a deci consecință de a cere o recurs internă habilitând examine conținut « grief defendabil » bazat Convenție și oferi redresare corespunzătoare (a se vedea, printre many others, Ramirez Sanchez c. Franța [GC], nr. 59450/00, § 157, CEDH 2006-IX). Potrivit jurisprudenței constante Curții, art. 13 nu se aplică deci atunci când o persoană susținând fi victimă o încălcare drept protejat de Convenție poate face stat o « grief defendabil ».

Or considerațiile pe elementele de fapt care au dus Curtea a se abate pe dolorile reclamantul pe baza clauzei normative invocate o duc a concluziona, sub unghiul art. 13, că grief nu era defendabil (a se vedea, printre many others, Walter c. Italia (dec.), nr. 18059/06, 11 iulie 2006, și Al-Shari și alții c. Italia (dec.), nr. 57/03, 5 iulie 2005). art. 13 nu găsi deci a se aplica în cauza de față.

De aceea grief este incompatibil ratione materiae dispozițiile Convenție sens art. 35 § 3 a) și trebuie respins aplicare art. 35 § 4.

Din aceste motive, Curtea, unanimitate,

Declară

restul cerere inadmisibilă.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffieră

Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

7022/06

présentée par Albert ŽIROVNICKÝ

contre la République tchèque

La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 5 octobre 2010 en une chambre composée de :

Peer Lorenzen,

président

,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

Ganna Yudkivska,

juges

,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 février 2006,

Vu la décision partielle du 27 novembre 2007,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante :

EN FAIT

Le requérant, M. Albert Žirovnický, est un ressortissant tchèque, né en 1968. Il est actuellement incarcéré dans la prison de Mírov. Il est représenté devant la Cour par M

e

E.-M. Bollecker-de Claverie, avocate au barreau de Strasbourg.

Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M. V.A. Schorm.

A. Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Procédure pénale menée contre le requérant et les mesures contestées

Dans le cadre de l'enquête sur un meurtre commis en octobre 2000, la police demanda, en octobre 2000, de pouvoir effectuer une surveillance audio et vidéo au domicile du requérant et de son épouse, désigné comme le chalet n

o

0512, dans leur voiture ainsi qu'à d'autres endroits fréquentés par ceux-ci.

Le 13 décembre 2000, se basant sur l'article 36 § 3 de la loi n

o

283/1991 sur la police, le juge du tribunal municipal

(Městský soud)

de Prague accéda à cette demande au motif que le requérant et son épouse étaient soupçonnés d'avoir participé audit meurtre. Il précisa néanmoins les lieux concernés par cette mesure, autorisant la police de placer sous surveillance le « chalet n

o

0512 sis dans la commune de Rymáň », ses environs et la voiture du requérant.

Le 2 mars 2001, le juge du tribunal d'arrondissement

(Obvodní soud)

de Prague 3 fit droit à la demande du procureur et ordonna, en vertu de l'article 83 § 1 du code de procédure pénale, une perquisition domiciliaire dans « le chalet et dans les locaux rattachés, à l'adresse Rymáň n

o

0512, Prague-ouest, appartenant à M.G. et occupés à l'époque par les suspects, le requérant et son épouse ».

Le 6 mars 2001, la police procéda à la perquisition non dans le chalet n

o

0512, mais dans la maison n

o

662 située à côté, dont le numéro aurait été relevé par la police seulement au moment de l'intervention. Lors de cette perquisition, à laquelle assista le propriétaire de l'immeuble, M.G., l'intéressé et son épouse furent arrêtés.

A la même date, le requérant et son épouse furent inculpés de meurtre, sur la base de résultats de l'enquête disponibles.

Le 7 août 2001, en réponse à la plainte du requérant alléguant que le mandat de perquisition du 2 mars 2001 portait sur le chalet n

o

0512, et non pas sur la maison n

o

662 qu'il louait et dans laquelle la perquisition avait effectivement eu lieu, le procureur municipal concéda que le n

o

662 avait été relevé par la police seulement au moment de l'intervention ; il constata néanmoins que cela ne changeait rien au fait que l'immeuble et les locaux concernés avaient été dûment identifiés grâce au nom du propriétaire et au numéro du chalet, et qu'il ne pouvait donc y avoir aucune confusion.

Dans le jugement du 25 mars 2002, par lequel il reconnut le requérant coupable de meurtre et le condamna à seize ans de prison, le tribunal municipal admit, au sujet de la perquisition domiciliaire, que le numéro de l'immeuble figurant sur le mandat était celui du chalet, et non de la maison où la perquisition avait été effectuée. Il releva que ce numéro se trouvait néanmoins sur la clôture entourant à la fois le chalet, inhabitable hors l'été, et la maison que louaient le requérant et son épouse. Selon lui, ce vice n'avait pas d'incidence sur la régularité de ladite mesure car il ressortait clairement du mandat que la perquisition devait se faire dans les locaux habités par l'intéressé et son épouse. En tout état de cause, étant donné que le dossier contenait depuis le début de l'enquête les preuves identiques à celles retrouvées lors de la perquisition, dont certains originaux avaient été remis aux autorités par le requérant lui-même, le tribunal décida de ne pas prendre en compte les résultats de la perquisition. Il se prononça également sur les objections de l'intéressé relatives à l'enregistrement de conversations téléphoniques ainsi qu'aux enregistrements obtenus grâce à la surveillance audio et vidéo, dont certains ne furent pas pris en considération.

Dans son appel contre ce jugement, le requérant se plaignit entre autres de l'illégalité de la perquisition du 6 mars 2001 et de la conduite de la police à cette occasion.

Selon l'avis exprimé par la haute cour

(Vrchní soud)

de Prague dans l'arrêt du 20 août 2002 qui confirma la culpabilité du requérant, la légalité de la perquisition ne pouvait pas être mise en doute du seul fait que cette mesure avait été effectuée dans un immeuble dont l'identification formelle était erronée. En effet, il ressortait du mandat que la perquisition devait se dérouler dans les locaux habités à l'époque par l'intéressé et sa femme. La photo-documentation faisait en outre apparaître que la confusion des numéros d'immeubles n'était pas imputable à la police, mais au manque de diligence du propriétaire dans l'identification de ses biens. Sans un extrait du cadastre, que la loi n'exigeait cependant pas pour l'adoption d'un mandat de perquisition, il n'était pas possible de conclure que le fait d'avoir inclus la maison occupée par le requérant et son épouse sous le n

o

0512 eût porté atteinte à leur droit à l'inviolabilité du domicile.

Le 13 mars 2003, la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

déclara inadmissible le pourvoi en cassation du requérant.

Le 5 juin 2003, l'intéressé introduisit un recours constitutionnel dans lequel il se plaignit entre autres que la perquisition domiciliaire était illégale et portait atteinte à son droit au respect de sa vie privée et de son domicile. Il soutint que, selon le mandat, la perquisition aurait dû être effectuée dans le chalet n

o

0512, et non dans la maison n

o

662 qu'il occupait avec sa femme, les deux immeubles se trouvant sur des terrains différents et étant séparés par une clôture. Il dénonça également qu'un système d'écoute fut installé dans ladite maison, et non dans le chalet comme le prévoyait la décision du 13 décembre 2002.

Le 10 juin 2003, l'Inspection du ministère de l'Intérieur réagit aux plaintes du requérant concernant le fait que la surveillance audio et vidéo ainsi que la perquisition domiciliaire n'avaient pas été effectuées dans le chalet n

o

0512, mentionné dans les décisions judiciaires pertinentes, mais dans la maison n

o

o

0512, tandis que la maison portait le n

o

662, en partie couvert par des branches d'un arbre. Selon l'Inspection, les policiers ne savaient pas que le n

o

0512 situé sur l'entrée n'appartenait pas à la maison louée par l'intéressé, mais uniquement au chalet, et l'avaient découvert seulement après l'intervention ; il s'agissait dès lors d'une faute administrative.

Le 5 octobre 2005, la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

rejeta le recours de l'intéressé pour défaut manifeste de fondement. Le grief concernant la perquisition et la surveillance audio et vidéo fut jugé sans fondement, dans la mesure où les tribunaux s'y étaient déjà prononcés, avec les arguments que la cour entérina, et qu'ils ne s'étaient basés ni sur le résultat de la perquisition ni sur celui des écoutes réalisées.

Procédure en protection de la personnalité

Le 15 septembre 2003 et le 8 avril 2004, le requérant intenta contre le ministère de la Justice deux actions en protection de la personnalité fondées sur les articles 11-13 du code civil. Il demanda, d'une part, de se voir octroyer une indemnisation de 50 millions de couronnes tchèques (CZK) au titre de la perquisition illégale et, d'autre part, 20 millions de CZK et une excuse publique pour la surveillance audio et vidéo, ainsi que la destruction des enregistrements ainsi recueillis.

Les deux actions furent rejetées par le tribunal municipal de Prague à l'issue d'une audience tenue le 28 mars 2008. Celui-ci releva qu'il n'appartenait pas à un tribunal civil d'apprécier et de réexaminer la conduite des autorités agissant en matière pénale, lesquelles avaient déjà conclu, tout comme la Cour constitutionnelle, qu'il n'y avait pas eu d'atteinte illégale aux droits de personnalité du requérant. Le tribunal nota par ailleurs que les enregistrements audio et vidéo n'avaient pas été utilisés comme preuves.

Le 25 novembre 2008, la haute cour de Prague confirma le jugement concernant la perquisition et l'octroi de 50 millions de CZK, considérant que ladite perquisition ne constituait pas une atteinte irrégulière aux droits de l'intéressé car il s'agissait d'un acte autorisé.

B. Le droit et la pratiques internes pertinentes

Loi n

o

283/1991 sur la police (version en vigueur au moment des faits)

Selon l'article 36 § 2, le dispositif technique d'opération ne pouvait être utilisé que sur autorisation. La demande d'autorisation devait spécifier le type du dispositif à utiliser, l'endroit et la période d'utilisation, la personne concernée, et contenir l'information sur les difficultés de la mise en évidence antérieure des faits qui demandaient l'utilisation de ce dispositif ainsi que sur toute demande similaire antérieure concernant la même personne, et les motifs justifiant l'utilisation dudit dispositif.

Aux termes de l'article 36 § 3, l'autorisation était délivrée par un juge du tribunal régional compétent du fait du siège du demandeur.

L'article 36 § 4 disposait que l'autorisation devait explicitement mentionner les motifs, le type du dispositif technique d'opération, l'endroit et la période d'utilisation et la personne concernée.

Selon l'article 36 § 12, les enregistrements recueillis grâce à l'utilisation du dispositif technique d'opération devaient être détruits de manière prévue si les faits litigieux n'avaient pas été démontrés.

Code de procédure pénale

Aux termes de l'article 83 § 1, une perquisition domiciliaire peut être ordonnée, lors de la phase préliminaire de la procédure, par le juge saisi d'une demande du procureur. L'ordonnance doit être écrite et motivée.

Décisions judiciaires présentées par le Gouvernement

Par le jugement du 16 octobre 2003, le tribunal municipal de Prague accueillit une action en protection de la personnalité fondée sur l'article 11 du code civil et accorda aux demandeurs une indemnisation du préjudice moral résultant du décès de leur épouse et mère causé par un policier. Ce dernier avait déjà été déclaré coupable dans une procédure pénale et la partie défenderesse, à savoir le ministère de la Justice, reconnut sa responsabilité pour le préjudice causé par la conduite irrégulière dudit policier ainsi que l'existence d'une atteinte au droit à la protection de la personnalité des demandeurs.

Par le jugement du 20 avril 2006, le tribunal municipal de Prague accueillit une action en protection de la personnalité par laquelle les demandeurs sollicitaient une excuse et une indemnisation pécuniaire au titre de la restriction irrégulière par la police de leur droit à la liberté personnelle. Les plaintes pénales portant sur ce sujet avaient auparavant été rejetées par la police, alors que le médiateur avait qualifié cette enquête d'insuffisante.

Par le jugement du 27 juin 2007, le tribunal municipal de Prague accueillit partiellement une action en protection de la personnalité accompagnée d'une demande d'indemnisation du préjudice moral résultant de certains manquements procéduraux d'un tribunal ayant décidé d'une autre affaire de la demanderesse. L'existence de ces manquements ne fut pas contestée par le défendeur, le ministère de la Justice.

Dans la décision n

o

IV. ÚS 428/05 du 11 octobre 2006, la Cour constitutionnelle constata qu'avant l'entrée en vigueur de l'amendement n

o

160/2006 à la loi n

o

82/1998 (le 27 avril 2006), l'indemnisation du préjudice moral résultant de l'illégalité alléguée de la conduite des autorités agissant en matière pénale pouvait être accordée par le biais de la protection des droits de la personnalité au sens des articles 11-13 du code civil.

Dans l'arrêt n

o

I. ÚS 310/05 du 15 novembre 2006, la Cour constitutionnelle considéra comme erroné, du point de vue du droit constitutionnel, l'avis selon lequel l'article 13 du code civil ne pouvait pas être appliqué lorsque l'ingérence dans les droits de la personnalité d'une personne physique avait son origine dans la conduite des autorités agissant dans une procédure pénale. Se référant à la jurisprudence de la Cour, la Cour constitutionnelle admit que les autorités agissant en matière pénale, y compris les tribunaux, pouvaient porter atteinte aux droits de la personnalité de manière autorisant la victime à intenter avec succès une action contre l'Etat.

GRIEFS

EN DROIT

A. Grief fondé sur l'article 8 de la Convention

Le requérant se plaint que la surveillance audio et vidéo ainsi que la perquisition domiciliaire dont il a fait l'objet ont été illégales car elles ont été effectuées dans un autre immeuble que celui prévu par les décisions judiciaires du 13 décembre 2000 et du 2 mars 2001. Il invoque sur ce point l'article 8 de la Convention, libellé comme suit :

« 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, relevant qu'il n'a pas encore été définitivement statué sur les actions en protection de la personnalité intentées par le requérant en 2003 et 2004. Quant à l'effectivité de ces moyens, il renvoie notamment à la pratique interne qui démontre selon lui que ces actions permettent d'obtenir la réparation du préjudice moral causé par une conduite irrégulière des autorités nationales, y compris la police.

Le Gouvernement note également que l'intéressé a omis d'informer la Cour de l'introduction desdites actions et qu'il a employé un langage injurieux dans ses observations. Il suggère dès lors de déclarer la requête irrecevable comme abusive (voir

Hadrabová et Hadrabová c. République tchèque

(déc.), n

o

42165/02, 25 septembre 2007).

La Cour n'estime pas nécessaire de trancher la question de savoir si le requérant a en l'espèce satisfait à la condition relative à l'épuisement des voies de recours internes, ou s'il a essayé volontairement d'induire la Cour en erreur en ne lui communiquant pas certaines informations, de manière à commettre un abus de son droit de recours, ou bien si le langage employé par l'intéressé appelle à rejeter sa requête comme abusive. En effet, le présent grief est de toute manière irrecevable pour les motifs exposés ci-dessous.

a) Arguments des parties

Le Gouvernement admet que les mesures contestées par le requérant constituaient des ingérences dans son droit au respect de sa vie privée et de son domicile mais soutient que ces ingérences étaient conformes aux exigences de l'article 8 § 2.

Il relève, en premier lieu, que les surveillances audio et vidéo ainsi que les perquisitions domiciliaires étaient dûment réglementées par la législation, dont la clarté, l'accessibilité et la prévisibilité ne sont pas contestées par le requérant. Soupçonnant l'intéressé et sa femme d'avoir commis ou participé à un meurtre, la police a demandé l'autorisation d'effectuer la surveillance à leur domicile, situé dans la commune de Rymáň, qu'ils occupaient en tant que locataires. Cette demande, ainsi que la décision conséquente du tribunal, porte sur « le chalet n

o

0512 » car c'est de cette manière que la police l'a identifié lors de son inspection des lieux, grâce à un panneau situé sur la clôture à côté du portail par lequel on accédait au terrain concerné. Ce faisant, les policiers comptaient sur le fait que la réglementation en vigueur obligeait le propriétaire de désigner son immeuble par le numéro attribué, de situer le panneau avec ce numéro à côté de l'entrée de manière à ce qu'il soit visible depuis la voie d'accès publique et de maintenir ledit panneau en bon état. Les autorités ont procédé de la même façon lorsqu'il s'agissait de la perquisition domiciliaire, se basant sur l'identification de l'immeuble faite auparavant. C'est seulement après que la perquisition a été effectuée qu'il s'est avéré que la maison occupée par le requérant et son épouse portait un petit panneau avec le n

o

662, lequel était partiellement caché par la végétation et difficilement lisible depuis la rue. Le n

o

0512 appartenait à un autre immeuble, à peine visible depuis la rue et inhabitable en hiver. A cet égard, le Gouvernement relève que ni la loi sur la police ni le code de procédure pénale n'exigeaient que les immeubles concernés par la surveillance ou la perquisition soient identifiés sur la base de leur enregistrement officiel dans le cadastre.

Selon le Gouvernement, les actes des autorités agissant en matière pénale se rapportaient donc depuis le début à la maison réellement occupée par le requérant et son épouse, et non à l'autre immeuble inhabité. L'identification erronée de celle-ci ne constitue qu'un manquement formel qui est, de surcroît, dû à la négligence du propriétaire de l'immeuble ayant désigné ses biens de manière confuse et contraire à la réglementation.

S'appuyant également sur les conclusions des tribunaux nationaux saisis de l'affaire, le Gouvernement soutient enfin que les ingérences dans le droit du requérant au respect de sa vie privée et de son domicile ont été autorisées et effectuées conformément à la loi, qu'elles visaient la défense de l'ordre, la prévention des infractions pénales et la protection des droits et libertés d'autrui et qu'elles étaient nécessaires au sens de l'article 8 § 2.

Le requérant se réfère à la jurisprudence de la Cour selon laquelle, lorsqu'il s'agit de mesures secrètes de surveillance ou de l'interception de communications par les autorités publiques, l'exigence de prévisibilité implique que le droit interne doit user de termes assez clairs pour indiquer à tous de manière suffisante en quelles circonstances et sous quelles conditions elle habilite la puissance publique à prendre pareilles mesures (

Valenzuela Contreras c. Espagne

, 30 juillet 1998, § 46,

Recueil des arrêts et décisions

1998‑V). La loi doit définir l'étendue et les modalités d'exercice du pouvoir de l'exécutif avec une netteté suffisante pour éviter le danger d'arbitraire (

Amann c. Suisse

[GC], n

o

27798/95, § 56, CEDH 2000‑II). L'intéressé prétend toutefois que les mesures dont il a fait l'objet en l'espèce ont été effectuées en contradiction avec les termes clairs des jugements autorisant de telles ingérences. Il relève que les juridictions tchèques n'ont pas accordé un blanc-seing aux forces de police mais qu'elles ont clairement et strictement défini les lieux de la surveillance et de la perquisition qui devaient être réalisées dans le chalet n

o

o

662 ; elle n'a pas non plus respecté les exigences de la loi n

o

344/1992 sur le cadastre. Le fait qu'elle s'est rendu compte de son erreur par la suite ne constitue pas une justification, pas plus que le fait que le bon numéro était caché par les branches d'un arbre à cause de la négligence du propriétaire. De plus, les deux immeubles sont bien distincts et séparés par une clôture. Le requérant allègue également avoir indiqué à la police son adresse exacte lors de son interrogatoire du 23 novembre 2000, et avoir reçu à cette adresse, le 12 janvier 2001, une sommation à comparaître.

Le requérant soutient donc que, faute d'avoir été effectuées conformément aux mandats judiciaires, les ingérences litigieuses n'étaient ni légales ni proportionnées au but recherché. Il estime en outre que la nécessité de ces ingérences ne saurait en l'espèce s'apprécier

a posteriori

par le fait qu'elles ont conduit à son arrestation. Selon lui, les conditions de l'article 8 § 2 de la Convention n'ont donc pas été respectées en l'espèce.

b) Appréciation de la Cour

Les parties s'accordent pour dire que la surveillance audio et vidéo ainsi que la perquisition domiciliaire dont le requérant a fait l'objet s'analysent en une ingérence dans son droit au respect de sa vie privée et de son domicile au sens de l'article 8 § 1 de la Convention. La Cour recherchera donc si cette ingérence était justifiée au regard du paragraphe 2 de cette disposition.

Quant à l'exigence de légalité, la Cour observe que le requérant ne conteste pas l'existence d'une législation interne accessible et prévisible ni la qualité des décisions judiciaires rendues en vertu de cette législation, par lesquelles la police tchèque a été autorisée à effectuer la surveillance et la perquisition litigieuses. Le défaut de légalité résulte selon lui du fait que lesdites autorisations portaient sur l'immeuble identifié par le n

o

0512, alors que la police est intervenue dans la maison n

o

662 située à côté. En l'occurrence, le numéro correct du domicile du requérant et de son épouse a été relevé par la police seulement au moment de la perquisition ; toutes les autorités ont ensuite admis qu'il y avait eu une confusion dans les numéros mais ont conclu qu'il s'agissait d'un vice moindre qui ne rendait pas la surveillance et la perquisition illégales.

Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, la Cour estime que l'identification des lieux contenue dans les décisions judiciaires du 13 décembre 2000 et du 2 mars 2001, fondées sur la loi sur la police et le code de procédure pénale, n'était pas insuffisante ou imprécise au point d'entacher d'illégalité les mesures ainsi autorisées. De l'avis de la Cour, il ressortait incontestablement de ces décisions que la surveillance et la perquisition devaient se réaliser dans les locaux habités à l'époque par le requérant et sa femme, dans la commune de Rymáň ; de plus, ces locaux se trouvaient réellement derrière une clôture qui portait, à côté du portail d'entrée, un panneau avec le numéro 0512. Avant de posséder une autorisation d'accéder sur les lieux, la police pouvait en effet rencontrer des difficultés de relever le bon numéro qui n'était apparemment pas bien visible depuis la voie d'accès publique. Rien ne saurait y changer les allégations du requérant, non étayées par les documents pertinents, selon lesquelles il avait indiqué la bonne adresse à la police dès novembre 2000 et reçu une sommation à cette adresse en janvier 2001.

La Cour considère donc que, dans les circonstances particulières de l'espèce, l'ingérence dans le droit de l'intéressé au respect de sa vie privée et de son domicile peut passer pour être « prévue par la loi ». Elle estime également qu'elle visait à permettre la manifestation de la vérité dans le cadre d'une procédure pénale et tendait donc à la défense de l'ordre, et ce bien que les tribunaux ne se soient finalement pas fondés sur les preuves ainsi obtenues.

Il reste à examiner si cette ingérence était « nécessaire dans une société démocratique » pour atteindre ces objectifs. La Cour rappelle que les procédures destinées au contrôle de l'adoption et de l'application des mesures litigieuses doivent être aptes à limiter l'ingérence en cause à ce qui est « nécessaire dans une société démocratique », ce qui implique un contrôle efficace (voir

Lambert c. France

, 24 août 1998, § 31,

Recueil

1998‑V). En l'espèce, les mesures litigieuses ont été ordonnées par un juge et réalisées sous son contrôle, et le requérant a eu toute latitude pour faire valoir ses arguments devant les juridictions saisies de son affaire pénale. Ces éléments conduisent la Cour à considérer que le requérant n'a pas été privé de la protection

effective en la matière et qu'il a disposé d'un « contrôle efficace » pour contester les mesures dont il a fait l'objet. Dans ces conditions, et à la lumière de l'ensemble des données de l'affaire, la Cour estime que le requérant n'apporte aucun élément de nature à faire penser que l'ingérence en cause était disproportionnée par rapport au but légitime poursuivi.

N'ayant relevé aucune apparence de violation des droits garantis au requérant par l'article 8 de la Convention, la Cour considère que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu'elle doit être rejetée en application de l'article 35 § 3 a) de la Convention.

B. Grief fondé sur l'article 13 de la Convention

Le requérant se plaint également de ne pas avoir bénéficié d'un recours effectif pour redresser ses allégations de violation de l'article 8, notamment parce ce que la Cour constitutionnelle a rejeté son recours sans avoir dûment répondu à ses objections.

Il invoque à cet égard l'article 13 de la Convention, libellé ainsi :

« Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles. »

La Cour l'a dit à de nombreuses reprises, l'article

13 de la Convention garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de s'y prévaloir des droits et libertés de la Convention tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Cette disposition a donc pour conséquence d'exiger un recours interne habilitant à examiner le contenu d'un « grief défendable » fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié (voir, parmi beaucoup d'autres,

Ramirez Sanchez c. France

[GC], n

o

59450/00, § 157, CEDH 2006-IX). Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'article

13 ne s'applique dès lors que lorsqu'une personne prétendant être victime d'une violation d'un droit protégé par la Convention peut faire état d'un « grief défendable ».

Or les considérations sur les éléments de fait qui ont amené la Cour à écarter les doléances du requérant sur le terrain de la clause normative invoquée l'amènent à conclure, sous l'angle de l'article

13, que le grief n'était pas défendable (voir, parmi beaucoup d'autres,

Walter c. Italie

(déc.), n

o

18059/06, 11 juillet 2006, et

Al-Shari et autres c. Italie

(déc.), n

o

57/03, 5 juillet 2005). L'article

13 ne trouve donc pas à s'appliquer en l'espèce.

Il s'ensuit que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35 § 3 a) et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

le restant de la requête irrecevable.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président