ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1855/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 24.03.2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Administrația Fondului Pentru Mediu, solicitând anularea Deciziei nr. 164 înregistrată sub nr. x/17.10.2016, emisă de pârâtă cu ocazia soluționării contestației administrative formulată de societate; anularea, în parte a Deciziei de impunere nr. x/21.07.2016, înregistrată sub nr. x/21.07.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/21.07.2016 înregistrat sub nr. x/21.07.2016; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 4469 din 21 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a fost anulată în parte Decizia nr. 164/17.10.2016, Decizia de impunere nr. x/21.07.2016 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/21.07.2016 în ceea ce privește obligația suplimentară de plată a contribuției prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005, stabilită în sarcina reclamantei pentru perioada 2011-2013, prin luarea în considerare în baza de calcul a cantității de vaselină introduse pe piața națională și prin neluarea în calculul cantității de uleiuri gestionate a cantității de 143.000 l ulei uzat din factura nr. x/19.01.2012 emisă de S.C. B. S.R.L. pentru anul 2011, a fost respinsă în rest acțiunea.

Împotriva încheierii din 31 octombrie 2017 și a sentinței nr. 4469 din 21 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs. Pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a declarat recurs împotriva sentinței nr. 4469 din 21 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

3.1. Recursul formulat de reclamanta A. SRL

3.1.1. Sentința recurată este parțial nemotivată - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de fond a omis să analizeze criticile ce vizează greșita concluzie a autorității, în sensul că societatea nu și-ar fi îndeplinit, integral, în perioada 2011-2013, obligațiile anuale de gestionare a uleiurilor uzate prin organizarea unui sistem conform, ceea ce a condus la stabilirea unor obligații suplimentare de plată, în temeiul disp. art. 9 lit. s) din O.U.G. nr. 195/2006.

Prima instanță nu a analizat criticile ce privesc nelegalitatea actelor administrative din perspectiva greșitei modalități de determinare a cantităților de uleiuri introduse pe piață în perioada 2011-2013.

Recurenta-reclamantă consideră că au fost încălcate disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar hotărârea este parțial nemotivată, prin omiterea analizării întregii documentații care privește o componentă a debitului fiscal, precum și a unui argument ce evidențiază o eroare de calcul a cantității ce a fost introdusă pe piață.

3.1.2. Soluția primei instanțe încalcă disp. art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prin confirmarea legalității Deciziei nr. 164/2016 în ceea ce privește obligațiile fiscale stabilite în legătură cu uleiurile vândute către C. S.R.L. și D. S.R.L. - art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă arată că, potrivit Anexei 1 la H.G. nr. 235/2007, comercializarea de uleiuri auto și industriale care, odată utilizate nu generează deșeuri, nu instituie obligația depunerii de declarații privind cantitățile introduse în țară.

Soluția primei instanțe prin care se reține că nu are relevanță modul în care sunt folosite/consumate ulterior respectivele uleiuri și nici dacă acestea generează sau nu deșeuri este dată cu interpretarea eronată a dispozițiilor legale incidente și cu încălcarea obligației judecătorului de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului.

În acest sens, se arată că singura probă care putea stabili dacă uleiurile au generat sau nu uleiuri uzate, era expertiza tehnică de specialitate, pe care judecătorul fondului a respins-o ca nefiind concludentă.

În ceea ce privește uleiurile vândute către C., acestea nu generează uleiuri uzate, întrucât au fost folosite la fabricarea amortizoarelor, fiind introduse în interiorul acestora unde rămân pe toată durata de viață, aspect necontestat de organele fiscale.

Din interpretarea logică, sistematică și teleologică a disp. art. 9 alin. (1) lit. s) și Anexei nr. 4 din O.U.G. nr. 195/2006, forma în vigoare în perioada 2011-2013, reiese că producătorii și importatorii de uleiuri au obligația de a plăti o taxă de 2 RON, aplicată uleiurilor ce fac obiectul H.G. nr. 235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate, datorată începând cu data de 01.01.2011, pentru diferența dintre cantitățile corespunzătoare obligațiilor anuale de gestionare prevăzute în Anexa nr. 4 și cantitățile de uleiuri uzate gestionate.

Textul este aplicabil uleiurilor uzate, argument întărit și de disp. art. 65 alin. (1) și (2) din Metodologia de calcul a contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu aprobată prin Ordinul nr. 1032/2001 privind modificarea Ordinului Ministrului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 578/2006, conform cărora taxa se plătește numai în cazul neîndeplinirii obligațiilor anuale de gestionare a uleiurilor uzate prevăzute în Anexa nr. 4 la O.U.G. nr. 196/2005.

Dacă intenția legiuitorului ar fi fost să taxeze orice categorie de ulei, atunci nu s-ar mai fi făcut referire la uleiurile ce fac obiectul H.G. nr. 235/2007, care reglementează tocmai gestionarea uleiurilor uzate.

Poziția recurentei-reclamante este susținută și de interpretarea logică a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. h) și i) din H.G. nr. 235/2007, care reglementează definiția uleiurilor uzate.

Cu privire la încălcarea disp. art. 22 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că stabilirea categoriei uleiurilor uzate se putea realiza doar prin administrarea probei cu expertiza tehnică și prin analizarea argumentului adus de societate prin care s-a arătat că uleiurile au fost exportate și nu puteau produce deșeuri pe teritoriul național.

Legiuitorul a avut în vedere principiul "poluatorul plătește", iar interpretarea reclamantei a fost confirmată în anul 2012 chiar de către organul fiscal, prin adresa nr. x/09.03.2012.

Concluzia primei instanțe în sensul că societatea a pus pe piață uleiul livrat este în contradicție cu conținutul noțiunii lămurite de Comisia Europeană în cadrul "Ghidului albastru", prin care se arată că introducerea pe piață nu a avut loc dacă produsul sau componente ale unui produs sunt fabricate în vederea exportării.

În ceea ce privește uleiurile proaspete vândute către societatea D. S.R.L., se reiterează argumentele deja prezentate și, în plus, se susține că deșeul ce are codul 120109 - emulsii și soluții de ungere uzate fără halogeni, nu face obiectul H.G. nr. 235/2007, iar aceste uleiuri se consumă în întregime, fără să genereze deșeuri.

3.1.3. Prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la îndeplinirea obligației de organizare a unui sistem de gestionare a uleiurilor uzate conform art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurentei-reclamante i s-a refuzat luarea în considerare a cantităților de uleiuri uzate predate de clienții A. către diferiți colectori/valorificatori, pe motiv că nu s-ar fi făcut dovada valorificării pentru îndeplinirea obiectivelor ce revin A., însă prima instanță nu a analizat criticile formulate de societate.

Modalitatea în care a procedat instanța de fond presupune neevocarea fondului, deoarece au fost încălcate disp. art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care stabilește obligația judecătorului de a se pronunța asupra tot ceea ce s-a cerut, astfel că, implicit, prima instanță a încălcat și disp. art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2005, art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 235/2007, art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 237/2007, art. 66 din Metodologie.

Recurenta-reclamantă susține că a îndeplinit obligația de organizare a unui sistem de gestionare al uleiurilor uzate, deoarece art. 66 din Metodologie nu impune obligația încheierii de contracte direct cu colectorii/valorificatorii de uleiuri uzate în scopul dovedirii îndeplinirii obligației privind gestionarea uleiurilor uzate, ci doar să asigure o evidență documentară cu privire la cantitățile de uleiuri gestionate prin valorificare/eliminare, operațiunea folosită, operatorul economic care a efectuat operațiunea și datele de identificare ale acestuia.

Se mai arată că nu există niciun text legal care să prevadă obligația importatorului/producătorului de ulei proaspăt de a colecta personal uleiurile uzate sau de a le valorifica, dar recurenta-reclamantă s-a asigurat că uleiurile uzate au fost predate către colectori și valorificatori autorizați, care au valorificat respectivele deșeuri prin metode stabilite de lege, prin solicitarea de documente în acest sens.

Au fost încheiate contracte și cu anumiți colectori de la care recurenta-reclamantă a primit rapoarte de colectare.

Recurenta-reclamantă mai invocă faptul că dispozițiile art. 66 din Metodologie nu impun ca predarea uleiurilor uzate să se facă pe bază de contracte care să prevadă în mod expres că deșeurile vor fi valorificate pentru realizarea obiectivelor de valorificare ale societății.

3.1.4. Prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la criticile ce vizează modul eronat de calcul al uleiurilor introduse pe piață pe baza căruia au fost stabilite obligații suplimentare - art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Instanța de fond nu a analizat critica prin care reclamanta a arătat că volumul stabilit de organul fiscal depășește cantitatea totală a tuturor produselor achiziționate de societate în perioada 2011-2013, încălcându-se obligația de a stărui prin orice mijloace pentru aflarea adevărului.

3.2. Recursul formulat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu

Recurenta-pârâtă susține motivul de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și arată că prima instanță a preluat necritic susținerile reclamantei referitoare la modalitatea de calcul a taxei aferente perioadei 2011-2013, în kilograme și nu în litri, a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 235/2007 și art. 9 din O.U.G. nr. 196/2005.

Cu privire la categoria "unsorilor", recurenta-pârâtă susține că nu se poate interpreta restrictiv art. 3 din O.U.G. nr. 196/2005, uleiul uzat este uleiul prevăzut la lit. f), în care este inclusă și unsoarea, care a devenit improprie destinației inițiale.

Unsorile sunt asimilate uleiurilor, conțin > 90 % ulei de bază înalt rafinat, prin urmare fac obiectul H.G. nr. 235/2002.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analiza motivelor de casare

1.1. Sentința este parțial nemotivată în privința greșitei recalculări a cantităților de uleiuri uzate gestionate de societate, prin neluarea în considerare de către organul fiscal a cantității de uleiuri uzate predate de clienții reclamantei către diferiți colectori/valorificatori; este nemotivată în privința criticii referitoare la faptul că societatea, potrivit modului de calcul, ar fi achiziționat o cantitate de uleiuri mai mare decât volumul de uleiuri ce a fost achiziționat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că în considerentele sentinței de fond, la pagina 6 există argumentația instanței cu privire la modul de calcul al cantităților de uleiuri introduse pe piața națională, prin referire la acceptarea punctului de vedere al reclamantei, conform căruia stabilirea cantității de uleiuri achiziționate se face în unitatea de măsură prevăzută de lege.

Referitor la nemotivarea argumentației inexistenței organizării unui sistem conform pentru obligațiile anuale de gestionare a uleiurilor uzate, se remarcă faptul că această critică a fost subsumată unei nemotivări a actului administrativ, considerent unic, arătând că argumentul este neîntemeiat.

1.2. Cu privire la interpretarea și aplicarea greșită a disp. art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în legătură cu uleiurile vândute către E. S.R.L. și D. S.R.L. - art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În privința primei societăți, Înalta Curte reține că potrivit disp. art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005, veniturile Fondului pentru mediu se constituie dintr-o taxă de 2 RON/l aplicată uleiurilor ce fac obiectul H.G. nr. 235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate, datorată începând cu data de 1 ianuarie 2011 de către operatorii economici care introduc pe piața națională astfel de produse, pentru diferența dintre cantitățile corespunzătoare obligațiilor anuale de gestionare prevăzute în Anexa nr. 4 și cantitățile de uleiuri gestionate.

Așadar, o primă condiție pentru obligația de plată a acestei taxe este aceea ca operatorii economici să introducă pe piață produsele ce fac obiectul H.G. nr. 235/2007.

În speță, condiția este îndeplinită, având în vedere că recurenta-reclamantă a vândut pe piața internă produsele și nu le-a exportat, astfel cum s-a susținut prin cererea introductivă și prin motivele de recurs.

Cea de-a doua condiție este ca produsele să facă obiectul H.G. nr. 235/2007, Înalta Curte reținând că este îndeplinită și această condiție, deoarece obiectul vânzării l-a constituit uleiul de bază prevăzut de art. 3 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 235/2007 și care, prin folosire devine impropriu destinației inițiale conform art. 3 alin. (1) lit. i) din același act administrativ normativ.

Afirmația instanței de fond conform căreia nu interesează modul de folosire a uleiului, precum și faptul că acesta poate să nu genereze deșeuri este corectă, deoarece în speță, recurenta-reclamantă le-a vândut pe piața internă, uleiul este de natura celui care poate genera deșeu, întrebuințarea concretă a produsului neavând relevanță în raport de obligația de plată a taxei.

Din acest motiv, este corectă și soluția primei instanțe prin care a apreciat că administrarea probei cu expertiză este neconcludentă deoarece importantă este acțiunea de punere pe piața internă și capacitatea produsului de a se converti în deșeu.

Prin urmare, Înalta Curte constată că principiul "poluatorul plătește" este respectat în cauză, iar în raport de corespondența purtată cu recurenta-pârâtă se reține că aceasta a oferit un răspuns general, fără legătură cu speța de față.

Referitor la uleiurile proaspete vândute către D. S.R.L., Înalta Curte apreciază că raționamentul și argumentele prezentate pentru prima societate sunt aplicabile și în această situație.

1.3. Cu privire la faptul că prima instanță nu s-a pronunțat în legătură cu îndeplinirea obligației de organizare a unui sistem de gestionare a uleiurilor uzate conform, din perspectiva motivelor de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă avea obligația să prezinte documente justificative din care să rezulte cantitățile de uleiuri introduse pe piața națională, operațiunea de gestionare folosită, operatorul economic care a efectuat această operațiune, precum și datele de identificare ale acestuia, obligația trebuia executată lunar, până la 25 inclusiv ale lunii următoare celei în care s-a desfășurat activitatea, potrivit disp. art. 66 alin. (2) din Ordinul nr. 578/2006 privind modul de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu.

Organul fiscal a imputat recurentei-reclamante faptul că o parte din cantitățile de uleiuri uzate au fost valorificate în numele altor societăți și nu în numele societății reclamante, astfel că se reține că recurenta-reclamantă nu a dovedit că predarea-preluarea se face în scopul valorificării, critica fiind nefondată.

1.4. Referitor la critica întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă susține că prima instanță nu s-a pronunțat în ceea ce privește existența unei diferențe în plus între cantitățile de uleiuri efectiv achiziționate și cantitățile de uleiuri determinate de pârâtă ca fiind achiziționate, se constată că prima instanță a avut în vedere că este întemeiată susținerea acesteia în sensul că pârâta trebuia să aibă în vedere și să stabilească cantitatea de uleiuri achiziționate în unitatea de măsură prevăzută de lege.

Având în vedere că recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critica și nu a precizat care este consecința acestei erori materiale, Înalta Curte va constata neîntrunirea motivelor e nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (12) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prima critică are în vedere faptul că prima instanță a reținut în mod greșit că organul fiscal a calculat cantitățile de ulei în kilograme și nu în litri, însă recurenta-pârâtă nu indică care anume este norma de drept material interpretată și aplicată greșit de către prima instanță și care este consecința celor reținute de prima instanță, astfel că motivul de nelegalitate va fi respins ca nefondat.

Cu privire la interpretarea și aplicarea greșită a disp. art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 165/2005, în sensul că unsorile nu sunt incluse în cadrul uleiurilor uzate, Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa anterioară, va reține că acestea trebuie să aibă calitatea de a fi colectate, astfel cum prevede art. 3 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 235/2007, respectiv de a fi recuperate, depozitate și transferate de la deținători la operatori economici care efectuează colectarea, valorificarea sau eliminarea acestor uleiuri (Decizia nr. 6661/10.12.2020).

În acest sens, deși acestea sunt enumerate de disp. art. 3 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 235/2007, nu sunt colectabile și, prin urmare, nu fac obiectul prevederilor art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005, cum corect a arătat și prima instanță.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de A. S.R.L. împotriva încheierii din 31 octombrie 2017 și a sentinței nr. 4469 din 21 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și de Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței nr. 4469 din 21 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.