ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1685/2020

Ședința publică din data de 19 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal la data de 29.03.2016 sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița anularea Deciziei nr. 1144 din 14 decembrie 2015 privind soluționarea contestației fiscale; anularea Raportului de Inspecție Fiscală nr. x din 30.04.2015 emis de AJFP Ialomița, a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 30.04.2015 emise de AJFP Ialomița și a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x din 30.04.2015 emise de AJFP Ialomița, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința nr. 1275 din data de 07.04.2017 Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a invocat, în esență, greșita aplicare a legii sub aspectul motivelor procedurale invocate, respectiv necercetarea criticilor referitoare la nemotivarea actelor administrativ-fiscale; greșita aplicare a legii în ceea ce privește impozitul pe veniturile asimilate salariilor și contribuțiile aferente respectiv indemnizația de deplasare, diurnele, și alte sume asimilate și beneficiile sub forma folosirii autoturismelor în scop personal; greșita aplicare a legii în ceea ce privește taxa pe valoare adăugată, respectiv în ceea ce privește diminuarea bazei impozabile cu suma de 499.068 RON cu TVA aferentă în valoare de 118.559 RON reprezentând stornările de avansuri către A. S.R.L., refuzul dreptului de deducere pentru suma de 206.200 RON aferentă erorii preluate din factura seria x nr. x din 05.12.2011, refuzul dreptului de deducere pentru suma de 41.843 RON reprezentând TVA aferentă achizițiilor de carburanți auto, și pentru TVA-ul aferent achizițiilor de la A. S.R.L. și B. S.R.L..

Intimata-pârâtă DGRFP PLOIEȘTI - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțată de către instanța de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând probele administrate în cauză Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând să fie admis cu consecința casării în parte a sentinței și admiterii în parte a acțiunii după cum urmează:

În ceea ce privește primul motiv de recurs privind necercetarea criticilor referitoare la nemotivarea actelor administrativ-fiscale, Înalta Curte constată că prima instanță a analizat în mod temeinic aceste critici, reținând că din cercetarea conținutului Raportului de inspecție fiscală și al Deciziei de impunere, rezultă că organul fiscal a arătat, care au fost rațiunile în fapt și în drept ce au stat la baza emiterii acestor acte, din analiza acestor acte reieșind situația de fapt avută în vedere și norma de drept aplicată.

Afirmația recurentei în sensul că organele fiscale nu au indicat operațiunile analizate și constatările care au condus la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare, aspect care a fost susținut și de expertul contabil, nu poate fi primită întrucât motivarea unei decizii a autorității fiscale trebuie evaluată în raport de particularitățile fiecărui debit suplimentar constatat, neptându-se susține că este obligatoriu, pentru motivarea actului, să existe o individualizare a operațiunilor care au fost avute în vedere de autoritatea publică.

Spre exemplu, în ceea ce privește impozitul pe veniturile asimilate salariilor ca urmare a recalificării indemnizațiilor de deplasare, diurnelor și altor sume asimilate nu era necesar ca autoritatea publică să individualizeze fiecare astfel de sumă recalificată, fiind suficient să indice cuantumul, perioada pentru care a operat recalificarea și motivele avute în vedere, în condițiile în care, pentru toate sumele achitate în perioada menționată de autoritatea fiscală s-au reținut aceleași nereguli care au impus luarea măsurii contestate.

De asemenea, în ceea ce privește sumele considerate beneficii acordate sub forma folosirii autoturismelor în scop personal, așa cum a reținut și instanța de fond, în anexa nr. 5 la RIF 8 fila x, este prezentată situația de calcul a bazei impozabile la impozitul pe venituri din salarii, regăsindu-se, pe feluri de cheltuieli, sumele acordate salariaților ce au fost considerate drepturi salariale. Neregula constatată afectând de o manieră globală cheltuielile din categoria respectivă nu era necesară individualizarea autoturismelor și a șoferilor la care se referă măsura, fiind suficientă preludarea datelor centralizate din contabilitatea societății, pe categorii de cheltuieli.

Cât privește taxa pe valoarea adăugată calculată suplimentar, în acest caz au fost indicate tranzacțiile precise cu privire la care au fost stabilite diferențele imputate astfel încât critica recurentei nu are niciun suport faptic.

În ceea ce privește sumele suplimentare calculate cu titlu de impozit pe venituri asimilate salariilor ca urmare a recalificării indemnizațiilor de deplasare, diurnelor și altor sume asimilate ca drepturi de natură salarială, Înalta Curte constată că, în speță, se pune problema dacă societatea a prezentat acte suficiente pentru a dovedi faptul că diurnele au fost achitate doar în cazul în care deplasarea depășea 12 ore, așa cum prevede art. 11 din H.G. nr. 1860/2006.

Instanța de fond a apreciat că nu se poate reține o greșită aplicare de către organul fiscal a legii fiscale, deoarece acesta a reținut că nu pot fi identificate cursele care pot depăși 12 h ca durată, ceea ce înseamnă că nu s-a dovedit natura de diurnă a sumelor acordate, astfel că a devenit aplicabilă regula din art. 55 alin. (1) Codul fiscal.

Instanța de fond a menționat faptul că organele fiscale au reținut o serie de nereguli și neconcordanțe în privința actelor contabile în temeiul cărora au fost acordate aceste drepturi bănești iar probatoriul administrat de reclamantă nu a fost de natură să combată cele reținute în actele administrativ fiscale contestate. Au fost înlăturate, totodată, în mod motivat, concluziile expertului contabil cu privire la acest punct din contestație.

Or, prin motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă cu privire la aceste sume se tinde la reevaluarea, de către instanța de control judiciar, a probelor administrate la instanța de fond. Cum, însă, recursul este o cale extraordinară de atac care se poate exercita doar pentru motive de nelegalitate limitativ prevăzute de C. proc. civ. și întrucât, conform art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., modalitatea în care instanța de fond a evaluat materialul probator nu se numără printre criticile care pot face obiectul recursului, fiind vorba de o chestiune de temeinicie a sentinței, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs nefiind posibilă reevaluarea probelor în cadrul acestei căi de atac.

Recurenta reclamantă a invocat, în mod formal, o greșită aplicare de către instanța de fond a art. 55 alin. (2) lit. k) în loc de art. 55 alin. (4) din Codul fiscal însă se constată că alegerea articolului de lege aplicabil în speță depindea în mod esențial, de calificarea pe care o primeau sumele acordate salariaților, în funcție de modalitatea de evaluare a probatoriului administrat în cauză, astfel încât, în esență critica invocată este una de temeinicie nu una de legalitate.

În mod similar, în ceea ce privește beneficiile acordate unor salariați sub forma folosirii în interes personal a unor autoturisme ale societății, recurenta afirmă că este vorba de cheltuieli cu combustibilul utilizat de personalul care se deplasa în interes de serviciu, la ARR, Poliție, Service auto, achiziții piese auto, depuneri documentații la diverse instituții însă instanța de fond, analizând materialul probator administrat în cauză a reținut că nu s-a făcut o probă în acest sens deși sarcina probei revenea reclamantei.

Or în recurs nu se mai poate proceda la reevaluarea probelor, formularea acestei căi de atac fiind posibilă doar pe aspecte de legalitate nu și pe aspecte de temeinicie a sentinței.

În ceea ce privește taxa pe valoare adăugată aferentă facturilor de stornare a avansurilor către S.C. A. S.R.L., prima instanță a reținut că reclamanta nu a efectuat prestări de cel puțin aceeași valoare cu valorile stornate și nu a restituit avansurile, nu avea dreptul să diminueze baza impozabilă a TVA colectată. Din fișa de cont 4111 nu rezultă că s-au efectuat și facturat serviciile de transport, pentru care s-au stornat avansurile. Din dosarul contestației a rezultat (aspect față de care reclamanta nu a adus probe contrare) că facturile emise de reclamantă către A. S.R.L. în decembrie 2011 au fost de vânzare de marfă și nu de prestări servicii de transport, în timp ce avansurile fuseseră încasate pentru prestări de servicii de transport marfă, iar nu pentru marfă). Astfel, nu s-a dovedit că au fost efectuate serviciile de transport pentru care s-au achitat cu avansurile ce au fost apoi stornate.

În drept s-a avut în vedere faptul că, potrivit pct. 69 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004, aferent art. 155 Codul fiscal:

"(3) Regularizarea facturilor emise de către furnizori/prestatori pentru avansuri, sau în cazul emiterii de facturi parțiale pentru livrări de bunuri sau prestări de servicii, se realizează prin stornarea facturii de avans la data emiterii facturii pentru contravaloarea integrală a livrării de bunuri și/sau prestării de servicii. Stornarea se poate face separat sau pe aceeași factură pe care se evidențiază contravaloarea integrală a livrării de bunuri și/sau prestării de servicii. Pe factura emisă se va face o referire la facturile de avans sau facturile parțiale emise anterior, atunci când se emit mai multe facturi pentru aceeași operațiune, în conformitate cu prevederile art. 155 alin. (5) lit. n) din Codul fiscal. În cazul operațiunilor pentru care baza impozabilă este stabilită în valută, la regularizare se vor avea în vedere prevederile art. 139

1

din Codul fiscal și pct. 22. Nu se impune regularizarea de către beneficiarul care are obligația plății taxei, conform art. 150 alin. (2) - (6), art. 151 sau art. 151

1

din Codul fiscal, în cazul facturilor de avans sau a facturilor parțiale emise de furnizorii de bunuri sau de prestatorii de servicii."

Recurenta susține că a dovedit faptul că a efectuat prestări către S.C. A. S.R.L. de valoare mai mare decât valoarea avansurilor stornate situație în care nu era necesară restituirea avansului și nici nu prezenta relevanță dacă facturile se refereau la același tip de prestare. Bugetul de stat nu a fost prejudiciat în niciun mod prin stornarea facturilor respective.

Acest motiv de recurs este fondat.

Interpretarea dată de instanța de fond punctului 69 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004, aferent art. 155 Codul fiscal este eronată, prima instanță ajungând în mod greșit la concluzia că în toate situațiile în care se stornează avansul fără a se mai executa prestația pentru care acesta a fost acordat este necesară o restituire efectivă a respectivului avans. Or, este evident că nu mai este necesară o astfel de restituire efectivă în situația în care prestatorul, care a beneficiat de avans, realizează prestații de valoare mai mare decât avansul încasat. Într-o astfel de situație părțile pot proceda la stornarea facturii de avans, dacă decid ca prestația pentru care respectivul avans a fost acordat să nu se mai execute, și la emiterea unei facturi pentru ceea ce s-a executat efectiv, regularizarea datoriilor reciproce urmând să se realizeze prin efectuarea unei singure plăți pentru diferența dintre valoarea serviciilor executate și valoarea avansului. În acest fel se realizează o compensare parțială a datoriilor reciproce, compensarea reprezentând o modalitate legală de stingere a datoriilor reciproce a două societăți comerciale.

Așa cum a arătat și recurenta reclamantă, în acest mod bugetul de stat nu este prejudiciat, taxa pe valoare adăugată fiind aceeași indiferent dacă regularizarea datoriilor reciproce se realizează în această modalitate sau dacă societățile efectuează plăți reciproce pentru restituirea avansului și, respectiv, pentru plata serviciilor efectiv prestate.

În consecință, chiar dacă facturile emise de S.C. A. S.R.L. se refereau la prestații diferite de cele pentru care au fost acordate avansurile, în condițiile în care valoarea acestora depășea valoarea plătită ca avans era posibilă stornarea facturilor de avans fără o restituire efectivă a sumelor încasate deja de recurentă. Refuzul de deducere a TVA pentru aceste avansuri este, în aceste condiții, nejustificat.

În ceea ce privește refuzul de deducere pentru suma de 206.200 RON aferentă erorii preluate din factura x din data de 05.12.2011 s-a reținut că Organele fiscale și cele de soluționare a contestației au considerat că suma reprezentând TVA în cuantum de 206.400 RON aferentă erorii de preluare din factura seria x nr. x din 05.12.2011 a fost greșit dedusă de reclamanta și, prin urmare, constituie TVA suplimentar de plată; reclamanta nu a negat existența erorii și caracterul nedeductibil al taxei aferente valorii trecute eronat în decont dar a arătat că a corectat această eroare în decontul din luna decembrie 2012, când inspecția fiscală era suspendată.

Prima instanță a reținut în mod corect faptul că organul de inspecție fiscală nu avea obligația să țină seama de declarația rectificativă întocmită de recurenta reclamantă în luna decembrie 2012 în condițiile în care, potrivit art. 84 alin. (1) și (6) Codul de procedură fiscală:

"(1) Declarațiile fiscale pot fi corectate de către contribuabil, din proprie inițiativă, pe perioada termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale.

(...)

(6) În situația în care în timpul inspecției fiscale contribuabilul depune sau corectează declarațiile fiscale aferente perioadelor și impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor venituri ce fac obiectul inspecției fiscale, acestea nu vor fi luate în considerare de organul fiscal."

Recurenta susține că nu se poate considera perioadă a inspecției fiscale perioada de suspendare și chiar instanța de fond a apreciat în acest sens atunci când s-a pronunțat cu privire la respectarea duratei inspecției fiscale (când a considerat că perioada de suspendare nu intră în calculul acestei durate).

Aceste susțineri sunt neîntemeiate.

În raport de scopul edictării interdicției de mai sus este evident că prin expresia în timpul inspecției fiscale în sensul art. 84 alin. (6) din codul de procedură fiscală, se înțelege intervalul de timp de la momentul începerii inspecției fiscale până la finalizarea acesteia.

Potrivit art. 94 alin. (1) din codul de procedură fiscală Inspecția fiscală are ca obiect verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislației fiscale și contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferențelor obligațiilor de plată și a accesoriilor aferente acestora.

Or, interdicția reglementată de art. 84 alin. (6) din Codul de procedură fiscală se justifică tocmai prin raportare la acest obiect al inspecției fiscale, organele fiscale verificând legalitatea unor declarații preexistente momentului începerii controlului. Rațiunea pentru care legiuitorul a limitat posibilitatea întocmirii unor declarații rectificative după momentul declanșării inspecției fiscale subzistă pe toată perioada până la finalizarea acesteia inclusiv pe perioada în care se impune suspendarea inspecției fiscale. În caz contrar organele fiscale ar ajunge să verifice declarații care au suferit modificări după momentul declanșării inspecției, or tocmai evitarea unei astfel de situații s-a urmărit prin regula instituită la art. 84 alin. (6) din Codul de procedură fiscală.

Cât privește pretinsa inconsecvență a instanței de fond Înalta Curte constată că noțiunea de durată a inspecției fiscale în sensul art. 104 din Codul de procedură fiscală nu se confundă cu sintagma în timpul inspecției fiscale din cuprinsul art. 84 alin. (6) din același act normativ, fiind evidentă atât diferența terminologică cât și rațiunile diferite care au fost avute în vedere de legiuitor în cele două articole menționate.

Art. 104 din Codul de procedură fiscală stabilește o limită în timp a inspecției fiscale pentru a da satisfacție principiului celerității și a certitudinii impunerii, fiind firesc ca din calculul acestei durate să fie înlăturate perioadele în care organul fiscal se află în imposibilitate de derulare a inspecției din motive legate de necesitatea derulării unor verificări prealabile.

În ceea ce privește taxa pe valoare adăugată în cuantum de 41.843 RON pentru achizițiile de carburanți Înalta Curte constată că organele fiscale au solicitat recurentei reclamante să justifice consumul de carburanți pentru luna februarie 2011 în sensul indicării activităților taxabile în folosul cărora s-a realizat achiziția și, potrivit celor reținute de instanța de fond, o astfel de justificare nu a fost realizată.

Dincolo de faptul că în recurs nu s-ar mai putea proceda la o reevaluare a probelor pentru stabilirea unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanța de fond, în speță se constată că recurenta nu combate cele reținute de instanța de fond decât de o manieră generală, afirmând că respectivul combustibil a fost folosit pentru activitatea de transport pe care o realizează societatea. Or, în condițiile în care s-au solicitat dovezi privind respectivele transporturi pentru o lună determinată recurenta ar fi trebuit să fie în măsură să indice transporturile realizate cu combustibilul respectiv, prezentând acte în acest sens.

Expertul contabil a indicat combustibilul consumat pentru fiecare autovehicul al recurentei, în funcție de numărul de kilometri parcurși în luna februarie 2011 dar nu a indicat activitățile taxabile concrete pentru care au fost parcurși respectivii kilometri.

În consecință, în mod corect a fost refuzat dreptul de deducere al societății pentru taxa pe valoarea adăugată aferentă combustibilului achiziționat în luna februarie 2011 în condițiile în care contribuabilul nu a fost în măsură să dovedească faptul că achiziția a fost realizată în scopul operațiunilor sale taxabile așa cum impune art. 145 din Codul fiscal.

În ceea ce privește achizițiile de la A. S.R.L. și B. S.R.L., Înalta Curte constată că criticile formulate de recurentă pe aceste aspecte sunt întemeiate.

Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor de procedură și, totodată, a aplicat greșit normele de drept material, procedând la o răsturnare a sarcinii probei cu privire la realitatea tranzacțiilor analizate.

Pentru raporturile comerciale derulate cu cele două societăți menționate recurenta reclamantă a depus facturi, acestea făcând dovada până la proba contrară cu privire la tranzacțiile pe care le consemnează.

Reglementarea europeană și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt favorabile recurentei reclamante. Instanța europeană a statuat, în mod constant că "principiul fundamental al neutralității TVA-ului impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile" (C-385/09 Nidera Handelscompagnie BV paragraful 42).

În aceeași hotărâre Curtea de Justiție arată că "În temeiul articolului 178 litera (a) din Directiva 2006/112, exercitarea dreptului de deducere în temeiul articolului 168 litera (a) din aceasta, în ceea ce privește livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, este supusă unei singure condiții de formă care privește deținerea de către persoana impozabilă a unei facturi emise în conformitate cu articolele 220-236 și 238-240 din această directivă." (C-385/09 Nidera Handelscompagnie BV paragraful 47).

În mod artificial instanța de fond interpretează anumite vicii de formă ale facturilor ca și condiții de fond, apreciind că o factură care prezintă vicii de formă nu mai are forță probantă ceea ce ar conduce la concluzia că tranzacțiile consemnate în aceasta ar fi fictive. Un astfel de raționament ar fi de natură să nege jurisprudența europeană, transformând în mod automat un viciu de formă considerat neesențial de instanța europeană, într-un viciu de fond care conduce la negarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată plătită în amonte și la înfrângerea principiului neutralității.

Interpretarea corectă, în spiritul jurisprudenței europene, este aceea că, odată depusă o factură care nu prezintă vicii de formă grave care să împiedice autoritățile să identifice tranzacția și furnizorul, aceasta face dovada tranzacției consemnate până la proba contrară. Este adevărat că proba contrară poate fi făcută și cu ajutorul prezumțiilor (care au ca efect răsturnarea sarcinii probei) dar aceste prezumții nu se pot întemeia pe eventuale vicii de formă neesențiale ale facturii.

Raportându-ne la situația concretă, se constată că în ceea ce privește achiziția de la A. S.R.L. organele de inspecție fiscală au refuzat dreptul de deducere al TVA-ului aferent acestei achiziții, considerând că facturile de la A. S.R.L. nu conțin toate informațiile obligatorii prevăzute de art. 155 alin. (5) Codul fiscal, respectiv nu sunt completate datele privind mijloacele de transport sau datele privind numele delegatului, numele persoanei care a întocmit factura furnizorului este persoana care are și semnătura digitală (C.), persoană ce figurează în baza de date ANAF cu semnătura digitală la mai multe firme din grupul A..

Se observă că aceste vicii se refereau la aspecte neesențiale mai ales în condițiile în care, așa cum a arăta recurenta reclamantă, cele două societăți au depozitul în același spațiu, nepunându-se problema unui veritabil transport al mărfurilor achiziționate. În plus, în aceeași zi, recurenta reclamantă a procedat la vânzarea bunurilor achiziționate către o societate cu sediul în Bulgaria, situație în care preluarea bunurilor pentru a fi transportate la respectiva societate se putea face direct din depozitul A. S.R.L., neexistând o interdicție legală în acest sens.

Se observă că organele fiscale nu au negat realitatea achizițiilor efectuate de către A. S.R.L. (așadar marfa vândută era deținută în mod real de către furnizor) și nici vânzarea, mai departe, către societatea din Bulgaria. În aceste condiții nu existau motive pentru care să se nege realitatea tranzacției dintre A. S.R.L. și recurenta reclamantă.

În ceea ce privește achiziția de la B. S.R.L. (anterior D. SA) organele de inspecție fiscală au refuzat dreptul de deducere al TVA-ului aferent acestei achiziții, motivând că pe facturile de achiziție (de gresie și faianță în luna decembrie 2011) nu sunt completate date privind mijloacele de transport, iar numele persoanei care a întocmit factura furnizorului este persoana care are și semnătura digitală și care figurează în baza de date ANAF cu semnătură digitală pentru mai multe firme deși are calitatea de angajat al S.C. B. S.R.L.; la delegat apare numele E., care a avut calitatea de angajat la S.C. B. S.R.L.. Organele fiscale au pus la îndoială realitatea tranzacției, în condițiile în care nu au putut realiza un control încrucișat la societatea B. S.R.L. (anterior D. SA).

Și în acest caz refuzul de deducere al TVA ar fi trebuit să intervină doar în situația în care organele fiscale ar fi avut o certitudine cu privire la caracterul fictiv al tranzacțiilor nu doar o îndoială cu privire la realitatea acestor tranzacții. Imposibilitatea efectuării unui control încrucișat la societatea furnizoare nu poate să îi fie imputată recurentei reclamante, aceasta nefiind ținută răspunzătoare pentru comportamentul partenerilor săi de afaceri cât timp nu se dovedește existența unei participări la o fraudă fiscală.

De asemenea, lipsa actelor de transport a fost pe deplin justificată de recurenta reclamantă care a arătat că transportul a căzut în sarcina furnizorului astfel încât nu i se poate imputa ei vreun viciu în legătură cu modalitatea de întocmire a acestor acte.

Mai mult, se constată că organele fiscale au sesizat și organele de cercetare penală cu privire la existența indiciilor privind săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în legătură cu aceste tranzacții și, în urma cercetărilor, s-a decis prin ordonanța din 07.09.2018 dată în dosarul x/2013 că nu există suficiente elemente pentru a se conchide că tranzacțiile sunt fictive, motiv pentru care s-a procedat la clasarea sesizării.

În același sens este si procesul-verbal încheiat la data de 17.10.2019 de Direcția regională antifraudă fiscală 3 Alexandria organul de inspecția constatând că evidența contabilă a fost corect ținută de recurenta reclamantă, tranzacțiile derulate nu sunt fictive și livrarea intracomunitară a fost confirmată de partenerul extern.

Aceste constatări ulterioare momentului pronunțării sentinței atacate sunt de natură să întărească raționamentul Înaltei Curți în sensul că instituirea unei prezumții privind caracterul fictiv al tranzacțiilor derulate cu S.C. A. S.R.L. și D. S.A. era lipsită de suport legal fiind vorba de o răsturnare nelegală a sarcinii probei.

Față de toate aceste considerente și în raport de prevederile art. 496 și 497 din C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința și pe fond va admite în parte acțiunea și va anula în parte Decizia nr. 1144 din 14 decembrie 2015 privind soluționarea contestației fiscale; anularea Raportul de Inspecție Fiscală nr. x din 30.04.2015 emis de AJFP Ialomița, a Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 30.04.2015 emise de AJFP Ialomița respectiv în ceea ce privește refuzul dreptului de deducere pentru TVA în valoare de 118.559 RON cu accesoriile aferente și pentru TVA în valoare de 1.014.277 RON cu accesoriile aferente.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1275 din 7 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, rejudecând cauza pe fond:

Admite în parte acțiunea.

Anulează în parte decizia nr. 1144/14.12.2015 privind soluționarea contestației fiscale, Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.04.2015 emis de AJFP Ialomița și Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/30.04.2015 emisă de AJFP Ialomița, respectiv în ceea ce privește refuzul dreptului de deducere pentru TVA în valoare de 118.559 RON cu accesoriile aferente și pentru TVA în valoare de 1.014.277 RON, cu accesoriile aferente.

Menține în rest sentința atacată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 martie 2020.