ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1672/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018 din 13.04.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Camera Consultanților Fiscali și a solicitat anularea deciziei nr. 331/20.12.2017, a documentului însoțitor nr. 7373/15.12.2017 și a hotărârii nr. 1/21.03.2018.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 5497 din 20 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Camera Consultanților Fiscali, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 5497 din 20 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. În contextul prezentării situației de fapt, recurenta a susținut, în esență, că se consideră victima unor interese infracționale. În opinia sa, deciziile Camerei Consultanților Fiscali, a căror anulare o cere, sunt date cu încălcarea normelor de drept comun, iar instanța de fond le-a considerat legale, fără nicio explicație, în baza unor reglementări interne. Or, reglementările interne nu pot fi date cu călcarea în picioare a legilor care deranjează pe reclamantul B. sau pe alții, cu încălcarea normelor de drept comun, respectiv C. civ., C. proc. civ. și Constituția României. A susținut că instanța de fond de la Curtea de Apel București, căreia s-a adresat să facă dreptate, a judecat unele acuze reținute de Comisia de Disciplină a Camerei Consultanților Fiscali, pe care și-a întemeiat respingerea acțiunii formulate fără a le face o analiză a condițiilor în care s-a întâmplat, în ce loc s-a întâmplat, la ce dată, în ce document a găsit afirmațiile reclamantei, pentru că nu erau în raportul de expertiză, să menționeze dacă au fost publice sau nu, dacă s-au întâmplat pe stradă sau în altă parte. În același timp a trecut cu vederea, a bagatelizat alte fapte care încălca legea în mod vizibil și aveau iz penal. Adică instanța de fond s-a făcut că nu vede scopul urgent al reclamației depuse de către numitul B., care era să înlocuiască expertul, adică pe reclamanta. Ceea ce a reținut instanța de la Curtea de Apel București sunt chestiuni care nu au fost menționate în raportul de expertiza și nici în cele 2 suplimente de expertiză, nici în răspunsul la obiecțiuni, ci în exteriorul acestui perimetru, în viața sa particulară. Astfel C. nu era expert desemnat, așa cum a lăsat să se înțeleagă instanța de fond, cât și Comisia de disciplină a Camerei Consultanților Fiscali, ci era un adversar special. C. a fost un consilier particular al reclamantului B., cel care a depus reclamația la Comisia de Disciplină. Deci o persoană particulară, angajata unui justițiabil, pentru a-l consilia, în conformitate cu art. 330 din C. proc. civ., cât și cu jurisprudența în materie. A mai arătat reclamanta este posibil să fi făcut unele aluzii la d-na C., în calitatea pe care a avut-o, când s-a apărat împotriva cererii de recuzare formulată de numitul B., dar nu în raportul de expertiză. Într-o asemenea situație de apărare, avea calitatea de justițiabil, pârât pe nedrept, calitate care independentă de Comisia de Disciplină, care nu avea dreptul sa se amestece în această temă. De asemenea,în opinia recurentei, o altă situație, neglijată și bagatelizată, de instanța de fond de la Curtea de Apel București căreia s-a adresat să facă dreptate, este refuzul amânării cercetării reclamației depusă de reclamantul B., pe perioada cât reclamanta avea calitatea de expert judiciar desemnat. Astfel, e clar pentru orice neprofesionist că scopul reclamației era crearea unui conflict între reclamantă și numitul B.. Indiferent care era rezultatul, această reclamație depusă de B., el putea să considere acest conflict benefic pentru dânsul și obținerea unei suspiciuni asupra neutralității expertului, adică a reclamantei. Numitul B. a cerut să fie înlocuit expertul din motive de interes personal. Instanța care judeca cazul, la Tribunalul București, în dosarul x/2015, a prororogat soluționarea cererii 9-10 termene, pentru găsirea momentului potrivit și s-a tot tras de timp nejustificat. Apoi, numitul B. a cerut recuzarea reclamantei, probabil în urma unor aranjamente, fără motive pertinente, cu singurul scop de a crea un conflict ce ar putea fi luat în seamă, pentru schimbarea expertului. Recuzarea a fost respinsă, pentru a nu se face de râs instanța de judecată de la Tribunalul București. Apoi a încercat cu reclamația la Comisia de Disciplină de la Camera consultanților fiscali. Comisia de Disciplină, nu numai că a refuzat această cerere, ci a soluționat-o la urgentă, a contribuit la adunat probe, mai bine zis, producerea de probe, la demersuri pentru lipsirea de apărare a reclamantei în sensul că nu a fost anunțată să se apere. Această recurgere la viclenie, pentru obținerea unei pedepse a sa este echivalentul tâlhăriei la drumul mare, dacă nu mai grav. Necesită a fi înțelese niște principii de la început pentru a nu face abuzuri și a depăși unele limite legale. Regulamentul Comisiei de Disciplină este un regulament de ordine interioară, așa cum s-a susținut. Prin urmare, o persoană străină poate face o sesizare, dar nu poate să devină parte într-o cercetare la Comisia de Diciplină. Poate fi cel mult o persoană terță, deci nu are calitate procesuală. În consecință, nu poate primi copie de pe hotărârea Comisiei de Disciplină, nu poate solicita diverse adeverințe necesare la Tribunal etc. Uneori primește un răspuns, cel care a făcut sesizarea, precum că s-au luat unele măsuri. Se mai poate preciza în adeverința respectivă că nu poate fi folosită la instanță. Este ceva asemănător, precum este la comisia de Diciplină la magistrați. În cazul de față s-a urgentat situația, trecuseră 9-10 termene și tot se prorogase hotărârea de schimbare a expertului. În alte situații, asemenea reclamații, sesizări, se rezolvă în ani de zile. Mai mult, Comisia de disciplină s-a grăbit și a afișat de urgență pe site-ul Camerei Consultanților Fiscali, că reclamanta a fost sancționată disciplinar. În fine, recurenta-reclamantă a considerat că activitatea Comisiei de disciplină de a produce probe, de a lipsi acuzatul să se apere, respingerea amânării cercetării și analizării acestei reclamații la Comisia de Disciplină, dar mai ales publicarea ei pe site-ul Camerei Consultanților Fiscali, au un caracter penal, chiar daca au fost bagatelizate, trecute cu vederea, de unii și de alții. În cazul de față era vorba de o pagubă făcută statului 118.000 RON, pe 3 ani. Dar această sumă reprezintă rezultatul calculului pe 4 luni/an, făcut de către ANAF prin sondaj. Dacă se mai adaugă și celelalte 8 luni/an, rezultatul se triplează. Dar dacă se calculul se extinde de Ia 2 ani, la 7 ani, care ar fi paguba făcută statului? În cazul că se prezentau și actele, documentele justificative, să se numere boabă cu boabă, rezultatul era mult mai mare. Dar câte cazuri de acestea vor fi în țară? A invocat, totodată, faptul că au fost ignorate, în totalitate anumite proceduri și instanța de fond de la Curtea de Apel București, s-a ferit, în cunoștință de cauză, invocând încălcarea a art. 401, 402, 424-427 din C. proc. civ.. Alte comisii de disciplină din țara Românească, respectă C. proc. civ.. Astfel, reclamanta s-a considerat condamnată de un fel de Comisarul Poporului, fără drept de apel, în baza unui referat al unei persoane care nu are nicio răspundere. În concluzie, a solicitat analizarea, în totalitate, a celor relatate și să se constatate că este necesară anularea hotărârii instanței de fond și pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată prin care a solicitat anularea hotărârilor prin care Camera Consultanților Fiscali a sancționat-o, anularea sancțiunii, chiar dacă sancțiunea și-a făcut efectul, nefiind lipsit de interes ca rezultatul să fie afișat pe site-ul Camerei Consultanților Fiscali, în același loc, cu decizia de sancționare și ținută tot 6 luni.

Apărările formulate în recurs Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității recursului pentru neindicarea motivelor de nelegalitate, care să se circumscrie prevederilor art. 488 C. proc. civ. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința este data cu corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepției nulității recursului, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 aprilie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 17 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 17 martie 2021, Înalta Curte a respins excepția tardivității recursului invocată de intimata-pârâtă și a calificat excepția inadmisibilității recursului invocată de aceeași parte ca fiind excepția nulității recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului În temeiul art. 248 C. proc. civ., examinând sentința recurată prin prisma susținerilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Camera Consultanților Fiscali și a solicitat anularea deciziei nr. 331/20.12.2017, a documentului însoțitor nr. 7373/15.12.2017 și a hotărârii nr. 1/21.03.2018. Prin sentința recurată acțiunea a fost respinsă, reclamanta înțelegând să exercite calea de atac a recursului. Înalta Curte reține că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din același act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților. Astfel, deși există formal o declarație de recurs, nu se indică explicit, raportat la textele invocate - art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. - care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanței de fond fiind astfel imposibil de realizat, exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie și prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului. Înalta Curte constată că în declarația scrisă de recurs, înregistrată la dosar, recurenta-pârâtă prezintă situația de fapt și preia aceleași texte legale incidente raportului juridic de drept material izvor al litigiului, fără însă să evidențieze care sunt motivele concrete de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în motivele de casare antereferite, chiar dacă aceastea au fost invocate expres. Așa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenței actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunțată. Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale și la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor și raționamentelor pe care se bazează. În acest context, așa cum s-a relevat mai sus, recurenta a indicat expres art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte amintește că potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. " Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiaza sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - întrucât astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Se mai reține că prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată și dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textele de lege menționate. Înalta Curte reține că sunt date în competenta instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de față la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reținute ca temei al recursului. Conform art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greșeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt și critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului. Înalta Curte constată că, raportat la obiectul acțiunii, recurenta-reclamantă susține că hotărârea recurată este dată cu aplicarea/interpretarea greșită a legii, limitându-se însă la a reitera situația de fapt și dispozițiile legale invocate prin acțiune în fața instanței de fond. Or, prima instanță a analizat actul administrativ a cărui anulare se solicită, susținerile părților litigante și, făcând aplicarea dispozițiilor legale incidente, în contextual enunțării situației de fapt, a reținut, în esență, următoarele: "(…) Cu privire la procedura de sancționare a consultanților fiscali, Curtea constată că aceasta este reglementată de capitolul VII din Regulamentul de organizare și funcționare al Camerei Consultanților fiscali. Raportând situația de fapt descrisă anterior la aceste dispoziții, Curtea observă că pârâta a respectat procedura reglementată de Regulament, criticile formulate de reclamantă fiind neîntemeiate. Cu privire la lipsa mențiunilor prevăzute de art. 401, 402, 424-427 din C. proc. civ., Curtea constată că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauză pentru că se referă la hotărâri judecătorești, nu la actele emise de pârâtă. Pe de altă parte, atât în cuprinsul deciziilor emise, cât și în cuprinsul hotărârii, se face mențiune despre motivele care au condus la adoptarea lor, în sensul că acestea sunt cele descrise în rapoartele aflate la baza lor, care fac parte integrantă din acestea. Or, în cuprinsul acestor rapoarte sunt prezentate atât faptele reclamate, cât și probele administrate, punctele de vedere ale reclamantei, situația de fapt, cererile formulate de reclamantă, abaterile săvârșite și încadrarea lor juridică, precum și sancțiunea aplicată și modul ei de individualizare. Curtea mai constată că Rapoartele care au stat la baza emiterii deciziilor contestate sunt semnate de directorul Direcției de Conduită și Disciplină Profesională, deciziile de Președintele Camerei Consultanților Fiscali, iar hotărârea dată în apel de cei trei membri care au compus Comisia de apel, fiind indicate și numele acestora, astfel că nici critica referitoare la lipsa acestor mențiuni nu este întemeiată. Cu privire la lipsa unei plângeri a numitei C. sau a unei sesizări din oficiu în acest sens, Curtea constată, de asemenea, caracterul nefondat al criticilor formulate. Astfel, așa cum rezultă din situația de fapt descrisă anterior, pârâta a solicitat un punct de vedere consultantului fiscal după ce a constatat că în cuprinsul plângerii petenților se face referire la aceasta. Or, această solicitare a pârâtei formulată pe parcursul procedurii disciplinare nu contravine reglementării cuprinse în capitolul VII din Regulamentul de organizare și funcționare al Camerei Consultanților fiscali. Totodată, Curtea constată că, pe parcursul procedurii disciplinare în care a fost implicată reclamanta, pârâta i-a solicitat în mai multe rânduri comunicarea unui punct de vedere cu privire la aspectele sesizate, fiindu-i comunicate și sesizarea (care cuprinde și referirile la consultantul fiscal C.), precum și deciziile Președintelui Camerei, în vederea exercitării căilor de atac. Reclamanta a comunicat puncte de vedere cu privire la aspectele sesizate, iar în apel a formulat întâmpinare. Prin urmare nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare sub aceste aspecte. Nesoluționarea favorabilă a cererii reclamantei de suspendare a procedurii disciplinare până la soluționarea dosarului în care a fost numită expert nu poate fi considerată o încălcare a dreptului la apărare sau o suspiciune că membrii Comisiei de Disciplină ar fi avut un interes în cauză. De asemenea, nici publicarea sancțiunii pe site-ul instituției nu poate crea o suspicune, în condițiile în care potrivit art. 58 alin. (5) din Regulament decizia este executorie. Nici critica referitoare la pronunțarea Comisiei de disciplină după ce Tribunalul București a constatat în dosarul în care a fost numită expert că expertiza s-a desfășurat potrivit dispozițiilor legale nu este întemeiată. Pârâta s-a pronunțat cu privire la conduita reclamantei, nu la expertiză. De altfel, pârâta a și reținut în cuprinsul actelor contestate că aprecierea conținutului raportului de expertiză, a suplimentului sau a opiniei separate excede obiectului procedurii disciplinare, instanța fiind cea care are competența de a le aprecia. Pe de altă parte, pârâta nu a constatat existența unora dintre abaterilor disciplinare sesizate, respectiv atingerea adusă reputației și intereselor corpului profesional, divulgarea secretului profesional sau nerespectarea normelor profesionale adoptate de cameră. Din înscrisurile aflate în dosarul de cercetare disciplinară, s-a constatat că reclamanta nu a respectat Codul privind conduita etică și profesională în domeniul consultanței fiscale, respectiv art. 5 alin. (5) lit. c), potrivit căruia consultanții trebuie să evite situațiile care ar discredita poziția lor profesională, art. 6 alin. (2), potrivit căruia consultantul are obligația de a evita orice diminuare a independenței sale, dar și de a fi atent să nu compromită standardele profesiei și art. 12 alin. (6), potrivit căruia în situația reprezentării în fața instanțelor judecătorești nu trebuie să aibă un limbaj denigrator sau jignitor și să evite tacticile agresive, remarcile personale ori atacurile la persoană. Reclamanta a folosit, în cuprinsul raportului de expertiză și al suplimentului, afirmații care exced activității sale (probabil că se dorește evitarea descoperirii unei eventuale înregistrări a unor documente care nu au la bază tranzacții reale, grațiere, regret că instanța nu a impus părților să prezinte și documente justificative, bate șaua ca să înțeleagă iapa). Acestea sunt de natură a discredita poziția sa profesională și a compromite standardele profesiei. Obligația respectării Codului privind conduita etică și profesională este prevăzută la art. 9 alin. (2) lit. j) din Regulament, iar încălcarea ei constituie abatere disciplinară potrivit art. 52 alin. (1) lit. l) din același act." Așadar, aceste argumente ar fi trebuit să fie combătute de către recurentă prin calea de atac declarată, însă aceasta nu a formulat nici o critică concretă de nelegalitate în privința hotărârii, din prisma nemotivării ori a motivelor contradictorii/străine dse natura pricinii, nearătând nici modul în care au fost interpretate sau aplicate greșit prevederile legale incidente în cauză, susținând în mod formal că reținerile instanței de fond sunt eronate. Așa fiind, instanța de control judiciar constată că aspectele reținute de către instanța de fond în justificarea soluției de respingere a acțiunii nu au fost contestate, pe calea recursului, de către reclamantă. Din această perspectivă, așa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural și, ca atare, nu satisface exigențele pentru validarea sa. În consecință, reținând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, având în vedere și faptul că, în speță, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (1) C.prov.civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamantă. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă și va constata nul recursul declarat de reclamantă.