ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1561/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin administrator Judiciar B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, să se dispună anularea Deciziei nr. 8991/14.03.2016 (comunicată la data de 20.05.2016) emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Serviciul Soluționare Contestații, prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva actului administrativ fiscal: "Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscala cu nr. de înregistrare F - SB 150 din 13.05.2015" și a "Raportului de inspecție fiscala nr. x din 13.05.2015" încheiat de AJFP Sibiu; anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscala cu nr. de înregistrare F - SB 150 din 13.05.2015; a Raportului de inspecție fiscala nr. x din 13.05.2015" încheiat de AJFP Sibiu; exonerarea de la plata sumei de 1.905.683 RON, sumă reprezentând: TVA lunar în sumă de: 1.153.132 RON; dobânzi/majorări de întârziere în sumă de: 588.962 RON și penalități de întârziere în sumă de: 163.590 RON.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 192/2018 din 4 octombrie 2018, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator Judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, a anulat în parte decizia nr. 8991/14.03.2016 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, decizia de impunere nr. x din 13.05. 2015 și a Raportul de inspecție fiscală nr. x din 13.05.2015 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, cu privire la suma de 1147141 RON, reprezentând taxa pe valoare adăugată suplimentară, precum și cu privire la majorările și penalitățile de întârziere aferente acesteia calculate de organul fiscal și a menținut actele fiscale atacate în ceea ce privește obligația de plata a taxei pe valoare adăugată suplimentară în cuantum de 5991 RON, majorările și penalitățile de întârziere aferente acesteia calculate de organul fiscal.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, a declarat recurs, solicitând respingerea în totalitate a acțiunii in contencios administrativ și menținerea actelor administrative contestate, respectiv: Decizia nr. 8991/14.03.2016 emisă de DGRPP Brașov, Decizia de impunere nr. x/13.05.2015 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 13.05.2015 de A.J.F.P. Sibiu. În motivarea recursului, s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând recurenta că hotărârea instanței este greșită, fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor pct. 13 alin. (9) din Normele metodologice date în aplicarea art. 133 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004. În opinia titularei căii de atac, rezultă clar, din aceste dispoziții legale că, pentru a se putea considera că locul prestării serviciilor este locul unde persoana impozabilă care primește aceste servicii își are sediul, prestatorul trebuie să facă dovada că beneficiarul este o persoană impozabilă și că este stabilit în comunitate, dovadă care se face prin comunicarea de către beneficiar a unui cod valabil de TVA, atribuit de autoritățile fiscale din statul membru în care acesta își are sediul. Dacă beneficiarul, care este stabilit în alt stat membru decât România, nu comunică un cod valabil de TVA, și/sau prestatorul nu obține confirmarea validității codului de TVA al clientului său, se va considera că prestarea de servicii este realizată către o persoană neimpozabilă, caz în care locul de prestare a serviciilor este locul unde prestatorul își are stabilit sediul activității sale economice. Mai arată recurenta că, în decizia de impunere s-a reținut împrejurarea că beneficiarele din străinătate nu au făcut dovada că dețineau cod valid de TVA în perioada facturată și, chiar în contestație, reclamanta ar fi învederat că partenerii din străinătate nu erau înregistrați în evidența fiscală Intrastat, ca operatori intracomunitari ba, mai mult chiar, că ar fi suportat sancțiuni fiscale pentru neînregistrarea codului valid de TVA, așa încât, în opinia recurentei, starea de fapt reținută în actele administrative este cea corectă, a fost stabilită corect, a fost recunoscută de recurenta-reclamantă, tratamentul fiscal aplicat fiind cel legal. De asemenea, cât timp despre starea fiscală a beneficiarilor nu există în evidența Intrastat o altă înregistrare decât cea reținută în actele administrative, iar societățile prestatoare s-au înregistrat cu întârziere ca plătitori de TVA, și pentru că în sistemul intracomunitar de verificare a numărului cod TVA raportare VIES, livrările societății apăreau suspecte, rezultă că, susține recurenta, organele fiscale au stabilit corect regimul fiscal al operațiunilor realizate de reclamantă, precum și faptul că nu ar exista justificarea prevăzută de legislația română și de cea comunitară. Potrivit legislației europene, registrul operatorilor intracomunitari cuprinde toate persoanele impozabile și persoanele juridice neimpozabile care efectuează operațiuni intracomunitare, neputând fi înscrise în acest registru, persoanele impozabile și persoanele juridice neimpozabile care nu sunt înregistrate în scopuri de TVA, astfel că, pentru a efectua operațiuni intracomunitare, fiecare persoană impozabilă sau persoană juridică neimpozabilă are obligația să îndeplinească două condiții: să dețină un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA și să fie înscrisă în Registrul operatorilor intracomunitari, cele două cerințe fiind intercondiționate în sensul că neîndeplinirea uneia dintre ele are ca efect imposibilitatea legală de a efectua operațiuni intracomunitare, iar prevederile aquis-ului comunitar în domeniul fiscalității, referitoare la operațiunile intracomunitare, se regăsesc si în legislația fiscală din Italia. În ceea ce privește obligația de verificare a validității codului de identificare în scopuri de TVA al clienților din Italia ai reclamantei, recurenta susține că, atât reglementările legale aplicabile în perioada 2010-2011, anterior enunțate, cât și reglementările legale aplicabile în perioada 2012-2013, impun prestatorului care efectuează servicii care se încadrează la prevederile art. 133 alin. (2) din Codul fiscal să facă dovada că realizează servicii către o persoana impozabilă ce deține un cod valid de TVA valabil în perioada în care taxa a devenit exigibilă, în caz contrar, considerându-se că serviciile au fost prestate către o persoană neimpozabilă și se aplică celelalte reguli de la art. 133 Codul fiscal Așadar, se arată în recurs, după cum rezultă din dispozițiile legale de mai sus, existând cadrul legal și operativ, societatea recurenta avea obligația să verifice codul de înregistrare în scopuri de TVA al clienților din Italia, ori aceasta nu a făcut dovada că a verificat prin vreuna din modalitățile de verificare, pe site-ul ANAF sau prin cerere adresată prin poștă electronică sau în scris, valabilitatea codurilor de înregistrare al firmelor italiene, așa că și-ar fi asumat riscul reîncadrării fiscale a operațiunilor efectuate. În acest context, se apreciază că instanța de fond ar fi stabilit greșit că recurenta-reclamanta a fost de bună-credință când a reținut că, operațiunile efectuate cu beneficiarii săi sunt scutite de TVA, cat timp nu a avut niciodată dovada solicitării sau a înregistrării codului de TVA in registrul operatorilor intracomunitari, ba nici a altor verificări sau date despre beneficiari, în afara celor efectuate expres în această cauză.

Apărările formulate în cauză Intimata - reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că, astfel cum în mod corect a reținut și instanța fondului, lipsa confirmării validității codului nu este în măsură să influențeze locul prestării serviciului și aplicarea principiului comunitar de taxare în statul prestării serviciului, conform art. 133 alin. (3) din Codul fiscal. Conform practicii constante a CJUE (C-80/11 și C-142/11), referitoare la condițiile în care se poate refuza dreptul de deducere a TVA, arată intimata, atunci când se dovedește că furnizorul unor servicii a săvârșit nereguli, Curtea a statuat că este necesară dovada, în baza unor elemente obiective, a implicării beneficiarului serviciilor într-o atare cauză, în sensul că ar fi știut ori ar fi trebuit să știe că operațiunea era implicată într-o fraudă săvârșită de acel prestator sau un alt operator care intervine în amonte în lanțul de prestații. Susține intimata că, pornind de la această interpretare dată dispozițiilor art. 138 alin. (1) din Directiva 2006/112/CE în cauza C-273/11 Mecsek-Gabona KFT, în lipsa unor elemente obiective în baza cărora să se fi apreciat că aceasta cunoștea sau trebuia să cunoască implicarea partenerilor contractuali, într-o eventuală fraudă fiscală, nu putea fi obligată la plata TVA. În opinia sa, susținerea din recurs conform căreia nu a făcut dovada că cele două societăți comerciale nu aveau un cod valid de TVA sunt tendențioase și dovedesc încă o dată faptul că motivele de recurs reiterează în integralitate argumentele din actele atacate; conform raportului de expertiză și răspunsului transmis de autoritățile italiene prin comisie rogatorie, ambele societăți din Italia dețineau un cod valid de TVA cu mult înainte de a începe colaborarea cu intimata. Faptul că acest cod nu a fost înscris în sistemul european de schimb de informații privind TVA nu înseamnă că prestarea de servicii nu îndeplinea condițiile pentru a fi evidențiată cu TVA .

Soluția instanței de recurs 5.1. Argumente de fapt și de drept relevante Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât instanța a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. să nu fie incident în prezenta cauză. Din perspectiva situației de fapt, se reține că reclamanta-intimată S.C. A. S.R.L. a făcut obiectul unei inspecții fiscale începând cu data de 24.03.2015 și finalizată la data de 13.05.2015, fiind verificată perioada 01.10.2010-31.12.2014 cu privire la taxa pe valoare adăugată. Inspecția s-a finalizat prin emiterea Raportului de inspecție fiscală nr. x din 13.05.2015 si a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată cu nr. de înregistrare F - SB 150 din 13.05.2015 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu prin care au fost stabilite, în sarcina societății, obligații suplimentare de plată în cuantum total de 1.905.683 RON, alcătuite din TVA lunar în sumă de 1.153.132 RON, dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 588.962 RON, penalități de întârziere în sumă de 163.590 RON, fiind vorba despre TVA datorat de reclamantă ca urmare a operațiunilor economice desfășurate cu societățile C. S.R.L., C. S.R.L. și D. S.R.L. din Italia, fără a avea cod valid de TVA, la data operațiunilor. În baza raportului VIES nr. 371/20.10.2014 comunicat de Compartimentul de Informații Fiscale privind situația comparativă a tranzacțiilor comerciale reprezentând livrări/achiziții/prestări intracomunitare efectuate și înregistrate în evidența contabilă a S.C. A. S.R.L., s-a constat că societatea figurează cu sume în modulul 4 "Livrări românești suspecte" în ceea ce privește tranzacțiile efectuate în perioada februarie 2010- decembrie 2011 cu firma C. S.R.L. E. (cod operator x) și în perioada iulie- august 2013, cu firma C.. Organele fiscale au avut în vedere că beneficiarii serviciilor prestate de reclamanta C. S.R.L. E., C. S.R.L. si D., nu dețineau un cod valid de înregistrare în scopuri de TVA, emis de autoritățile fiscale italiene; ca urmare, s-a stabilit că, pentru tranzacțiile efectuate în perioada în care codul de înregistrare în scopuri de TVA nu era valid, locul prestării serviciilor este în România, astfel că operațiunile în cauză ar fi impozabile din punct de vedere al TVA în România, potrivit prevederilor art. 133 alin. (2) si (3), art. 134 1 alin. (1), art. 134 2 alin. (1), art. 137 alin. (1) lit. a) si art. 140 alin 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. În acest context, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada valabilității codului de înregistrare în scopuri de TVA al clientului C. S.R.L. E. pentru perioada 01.02.2010 - 08.02.2012, având în vedere că acesta are ca start de valabilitate data de 08.02.2012. Astfel, s-a stabilit că reclamanta avea obligația colectării taxei pe valoarea adăugată în sumă de 1.108.505 RON aferentă facturilor emise în perioada 01.02.2010 - 08.02.2012 în valoare totală de 4.674.446 RON (1.109.253 euro). Pe de altă parte, s-a reținut că reclamanta a emis, în perioada 01.07.2013 - 25.10.2013, către partenerul din Italia, C. S.R.L., facturi de prestări de servicii în valoare totală de 160.983 RON (36.400 euro). Având în vedere că societatea reclamanta nu a făcut dovada codului valabil de identificare în scopuri de TVA al clientului sus-menționat, pentru perioada 01.07.2013 - 25.10.2013, față de împrejurarea că aceasta are ca start de valabilitate data de 25.10.2013, reclamanta avea obligația colectării taxei pe valoarea adăugată în sumă de 38.636 RON aferentă facturilor emise în perioada 01.07.2013 - 25.10.2013 în valoare totală de 160.983 RON(36.400 euro), conform evidenței - Anexa 8 la RIF . Împotriva actelor fiscale, reclamanta a formulat contestație administrativă, respinsă pentru ca, ulterior, să se adreseze instanței de contencios administrativ care a admis în parte acțiunea, în condițiile anterior menționate, în preambulul prezentei decizii. Așa cum am arătat, în motivarea recursului său, recurenta se prevalează de dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., invocând greșita aplicare în cauză de către instanța de fond a pct. 13 alin. (9) din Normele metodologice date în aplicarea art. 133 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004. În realitate, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, în cea mai mare parte, recurenta-pârâtă a preluat aceleași argumente prezentate în fața instanței de fond, fiind fără putere de tăgadă că nemulțumirea sa vizează, în esență, modul în care curtea de apel a tranșat cauza în sensul admiterii în parte a pretențiilor deduse judecății, fără a aduce un singur argument care să inducă instanței de reformare concluzia că prima instanță ar fi făcut în cauză o greșită aplicare a vreunei norme de drept substanțial sau că ar fi stabilit eronat situația de fapt, ca punct de plecare al încălcării vreunei norme de drept material, astfel că criticile sunt nefondate, în ansamblul lor. Se impune a se preciza cu prioritate că, potrivit art. 133 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, "(2) Locul de prestare a serviciilor către o persoană impozabilă care acționează ca atare este locul unde respectiva persoană care primește serviciile își are stabilit sediul activității sale economice. Dacă serviciile sunt furnizate către un sediu fix al persoanei impozabile, aflat în alt loc decât cel în care persoana își are sediul activității sale economice, locul de prestare a serviciilor este locul unde se află respectivul sediu fix al persoanei care primește serviciile. În absența unui astfel de loc sau sediu fix, locul de prestare a serviciilor este locul unde persoana impozabilă care primește aceste servicii își are domiciliul stabil sau reședința obișnuită." Pe de altă parte, prevederile pct. 13 alin. (9) din Normele metodologice, date în aplicarea art. 133 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, aplicabile în perioada 2010-2011, pretins a fi fost aplicate greșit de către judecătorul fondului, stabilesc modalitatea în care se justifică operațiunile cu TVA astfel:,,(9) În cazul serviciilor pentru care se aplică prevederile art. 133 alin. (2) din Codul fiscal, prestate de persoane impozabile stabilite în România, atunci când beneficiarul este o persoană impozabilă stabilită în alt stat membru și serviciul este prestat către sediul activității economice sau un sediu fix aflat în alt stat membru decât România, prestatorul trebuie să facă dovada că beneficiarul este o persoană impozabilă și că este stabilit în Comunitate. Se consideră că această condiție este îndeplinită atunci când beneficiarul comunică prestatorului o adresă a sediului activității economice sau, după caz, a unui sediu fix din Comunitate, precum și un cod valabil de TVA atribuit de autoritățile fiscale din alt stat membru, inclusiv în cazul persoanelor juridice neimpozabile care sunt înregistrate în scopuri de TVA. Se consideră că prestatorul a acționat de bună credință în ceea ce privește stabilirea faptului că beneficiarul său este o persoană impozabilă, atunci când a obținut confirmarea validității codului de TVA atribuit beneficiarului său de autoritățile fiscale din alt stat membru prin intermediul procedurilor de securitate existente la nivel comunitar. Dacă beneficiarul, care este stabilit în alt stat membru decât România, nu comunică un cod valabil de TVA, și/sau prestatorul nu obține confirmarea validității codului de TVA al clientului său, se va considera că prestarea de servicii este realizată către o persoană neimpozabilă, aplicându-se - celelalte reguli prevăzute de art. 133, în funcție de natura serviciului. Lucru necontestat de către recurentă, rezultă din economia acestor texte faptul că, în cazul prestărilor de servicii intracomunitare, prestatorul trebuie să facă dovada că beneficiarul este o persoană impozabilă și că este stabilit în Comunitate, considerându-se că această condiție este îndeplinită atunci când beneficiarul comunică prestatorului o adresă a sediului activității economice sau, după caz, a unui sediu fix din Comunitate, precum și un cod valabil de TVA atribuit de autoritățile fiscale din alt stat membru. În prezenta cauză, așa cum a apreciat în mod corect judecătorul de primă instanță, nu se contestă adresa sediului activității economice a beneficiarilor italieni (raporturile comerciale dintre părți fiind de lungă durată, conform evidențelor fiscale depuse la dosar) și nici existența unui cod valabil de TVA atribuit de autoritățile fiscale din alt stat membru la momentul efectuării tranzacțiilor comerciale, controversa purtând asupra aspectului formal al lipsei de confirmare a validității VIES a codului de TVA pentru tranzacțiile efectuate în perioada 2010-2011, cu firma C. S.R.L. E., respectiv, în 2013 cu firma C.. Se impune a se preciza mai întâi faptul că VIES (Sistemul de schimb de informații privind TVA) este un mijloc electronic de validare a numerelor de înregistrare în scopuri de TVA aparținând operatorilor economici înregistrați în Uniunea Europeană pentru tranzacții transfrontaliere cu produse și servicii, un "motor de căutare" (nu o bază de date) al Comisiei Europene. Atunci când se efectuează o căutare prin intermediul VIES, datele sunt extrase din bazele naționale de date referitoare la TVA, iar rezultatul căutării în VIES indică împrejurarea dacă informațiile referitoare la TVA există (răspuns valid) sau nu (răspuns nevalid). Așadar, VIES permite verificarea validității unui număr de înregistrare pentru TVA eliberat de orice stat membru prin selectarea statului membru respectiv și prin introducerea numărului de înregistrare care urmează a fi validat. Confirmarea de validitate a unui număr TVA și atribuirea acestuia unei anumite persoane impozabile este doar unul dintre elementele de dovadă în sprijinul scutirii de TVA pentru livrări intracomunitare de bunuri (Articolul 138, alin. (1) din Directiva Consiliului 2006/112/CE) sau pentru neaplicarea TVA pentru o prestare de servicii, datorită localizării într-un alt stat membru. Din probele câștigate cauzei, rezultă că, în ceea ce privește operațiunile efectuate de reclamanta cu firmele C. S.R.L. E. în perioada 01.02.2010 - 08.02.2012 și cu firma C. S.R.L. în perioada 01.07.2013 - 25.10.2013, din certificatul de plătitor de TVA emis de autoritățile fiscale italiene în data de 16.11.2016 rezultă că firma C. S.R.L. E., are cod de TVA x începând cu data de 19.07.2001, iar din înscrisul depus la fila x, rezultă că societatea C. a formulat cerere la data de 03.05.2013 la Agenția de Finanțe competentă de atribuire a codului TVA începând cu 30.04.2013, aceste aspecte au fost confirmate, prin comisie rogatorie de Direcția Provincială din Fererara, la solicitarea Tribunalului Ordinar din Ferrara, . Pe de altă parte, potrivit evidenței VIES, firma C. are cod valid de TVA începând cu data de 25.10.2013, iar firma C. S.R.L. E. are cod valid din 08.02.2012, însă această situație, așa cum a reținut curtea de apel, a fost determinată din culpa beneficiarilor care au formulat cerere de înscriere în VIES, cu întârziere. Firma C. S.R.L. E. a remediat deficiența în decembrie 2011, iar facturile emise de reclamanta s-au înregistrat contabil în jurnalele firmei C. S.R.L. E. și s-au emis auto-facturi în care s-a indicat TVA aferentă. În ceea ce privește codul TVA al firmei C., instanța de fond a apreciat în mod corect că, potrivit evidenței VIES, aceasta are cod valid de TVA începând cu data de 25.10.2013, iar facturile emise de reclamanta au fost înregistrate în contabilitatea firmei C., fiind emise declarațiile INTRA și regularizarea în VIES, toate aceste aspecte, inclusiv cele expuse în anteriorul paragraf, fiind confirmate și de expertiza contabilă efectuată în primul grad de jurisdicție și nefiind contrazise de către recurentă prin niciun mijloc de probă. Așadar, ambele societăți comerciale dețin cod valid de identificare în scopuri de TVA, neîntrerupt de la înființare, valabile în perioada efectuării operațiunilor economice în analiză. În contextul faptic expus, susținerile recurentei reiterate în recurs, în sensul că validitatea codului de înregistrare în scop de TVA este probată doar de informațiile furnizate de baza de date constituită în conformitate cu prevederile art. 22 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1798/2003, nu pot fi reținute, în condițiile în care obținerea de către prestatoarea reclamantă a confirmării validității codului TVA, în situația concretă a raporturilor comerciale dintre părți, nu este în măsură să influențeze locul prestării serviciului și aplicarea principiului comunitar de taxare în statul presării serviciului, în conformitate cu prevederile art. 133 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Este fără putere de tăgadă că, doar în situația în care nu s-ar putea stabili sediul activității economice și codul valabil de TVA atribuit de autoritățile fiscale, prestatorul în cauză ar fi avut nevoie de confirmarea validității codului TVA al beneficiarului în sistem VIES, pentru a putea opera în favoarea sa prezumția de bună-credință, la care face referire expresă teza a III a pct. 13 alin. (9) din Normele metodologice, anterior citate. În acest context, susținerile recurentei în sensul că prezumția bunei-credințe a reclamantei este răsturnată de faptul neverificării în VIES a clienților italieni, este lipsită de substanță. Refuzul scutirii de TVA, în ciuda faptului că societatea-reclamantă îndeplinea condițiile de fond pentru a beneficia de această facilitate, nu este conformă cu principiul proporționalității, afirmat constant în jurisprudența CJUE (cauzele C-286/94, C-340/95, C-401/95, C21/2016, C 273/11 etc.). Așa cum a reținut prima instanță, nefiind dovedită și nici măcar afirmată o fraudă fiscală, organul fiscal (prevalându-se de norma internă) nu putea aplica o sancțiune de natura celei de a refuza scutirea de TVA, pentru motive cum ar fi neîndeplinirea unor condiții de formă, o astfel de măsură fiind disproporționată din perspectiva scopului urmărit. Acest lucru nu poate fi justificat prin simplul fapt că organul fiscal apreciază respectivele condiții ca fiind "esențiale", raportându-se în mod subiectiv și exclusiv la norma legală națională, fără a formula o poziție față de dispozițiile Directivei TVA mult mai puțin restrictive. De altfel, refuzând scutirea de TVA, organele fiscale nu au negat realitatea operațiunilor economice, nici caracterul lor intracomunitar și nici calitatea de persoane impozabile a celor două societăți din Italia, ci s-au prevalat în mod evident de neîndeplinirea unor condiții formale. În lumina jurisprudenței comunitare anterior invocată, principiul neutralității fiscale impunea ca scutirea de TVA să fie acordată dacă cerințele de fond erau îndeplinite, chiar în prezența neîndeplinirii unor condiții de formă, iar înscrierea în registrul operatorilor intracomunitari și înregistrarea în evidențele VIES, având ca scop informarea operatorilor cu privire la validitatea codului TVA din bazele de date ale statelor membre, așa cum s-a arătat, nu au caracter probator absolut, nefiind în măsură să golească de conținut fondul noțiunii de "prestare de servicii intracomunitare" cu implicațiile acesteia din punct de vedere al locului de plata al TVA, aspect analizat judicios de către curtea de apel. În considerarea tuturor acestor argumente, recursul apare ca fiind nefondat din perspectiva tuturor criticilor, Înalta Curte neidentificând, sub niciun aspect, interpretarea sau aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor legale incidente în cauză și menționate anterior. 5.2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs În raport de motivele invocate, având în vedere toate argumentele expuse, întrucât recursul nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nu atrage incidența acestui motiv de casare, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., urmează a-l respinge ca nefondat.