ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 149/2020

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 18 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/24.06.2016 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 284 din 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel Ploiești a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond, reclamantul A. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant arată că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 213 alin. (2) și (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, decizia supusă analizei nu cuprinde în concret motivele care au dus la instituirea măsurilor asigurătorii, ci se rezumă la reiterarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, iar simpla menționare a situațiilor, indicate generic de legiuitor, nu constituie motivarea deciziei de instituire a măsurii asigurătorii, în sensul art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală.

Recurentul-reclamant reia prezentarea motivelor de nelegalitate din cuprinsul cererii introductive pentru care apreciază că pericolul avut în vedere de legiuitor nu există. În acest sens, arată că, în speța pendinte, după prezentarea datelor societății și a aprecierilor inspectorilor fiscali, intimata conchide că, "deși figurează cu activitatea suspendată, societatea are clienți neîncasați în sumă de 462.390,45 RON (terți debitori din perioada funcționării), existând pericolul ca societatea sa înregistreze venituri în perioada de suspendare pe care să nu le declare și astfel colectarea sumelor datorate bugetului general consolidat al statutului să fie considerabil îngreunată". Orice alte elemente, care să confirme pericolul iminent, menționat la pct. 17 din Ordinul ANAF, lipsesc, fiind imposibil de a verifica dacă au fost respectate prevederile legale ale art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Consideră recurentul-reclamant că, prin modalitatea de întocmire a actului contestat, intimata a transformat măsura asiguratorie, dintr-una excepțională - astfel cum a fost intenția legiuitorului - într-una de drept comun, întrucât, în opinia acesteia, dacă se constată îndeplinirea necorespunzătoare sau incompletă a obligațiilor fiscale, există temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii.

De altfel, chiar instanța de fond menționează la pagina 4 paragraful 5 că "în cuprinsul deciziei nu este menționat în mod explicit în ce constă propriu-zis acest pericol", cu toate acestea, a apreciat în mod eronat că se deduce în mod clar din motivarea efectuată și din comportamentul fiscal al debitoarei.

Astfel cum a arătat recurentul și în fața primei instanțe, nu i se poate institui o eventuală măsură asiguratorie pentru toată suma imputată societății, ci doar pentru suma aferentă tranzacției individuale realizate, precizând că adresa de înființare a popririi a fost emisă în mod eronat pentru o sumă nelegală. În aceste condiții, în mod greșit instanța de fond menționează la pagina 4 paragraful 6 că la fila x, verso, poziția 2, măsura popririi s-a instituit în cazul terțului poprit numai până la concurența sumei de 21.878,69 RON, deși, în decizie la pagina 1 este menționată suma de 1.350.105,76 RON, la pagina 5 pct. b) este menționată suma de 21.878,69 RON, iar în Tabelul aflat la pagina 13 pozițiile 33 și 34, este menționată suma de 22.169,02 RON.

De asemenea, susține recurentul-reclamant că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 152

2

Codul fiscal (actual art. 312 din Legea nr. 227/2015) care transpune în legislația românească dispozițiile art. 31 și urm. din Directiva 2006/112/CE.

În cauză, societatea debitoare a aplicat pentru un regim special de taxare a TVA, reglementat prin Directiva nr. 2006/112/2013 a Uniunii Europene, prevăzut în art. 152

2

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, dispoziții potrivit cărora TVA se aplică doar asupra marjei profitului în cazul revânzării de bunuri second-hand. Practic, cota TVA este aplicată doar asupra marjei de profit din revânzare și nu asupra întregului preț de vânzare. Acest regim special se aplică intermediarilor care, în cursul exercitării activității lor economice, achiziționează (intern, intracomunitar sau prin import) bunuri, pe care se revând.

Astfel cum reiese din considerentul 51 al Directivei nr. 2006/112/2013, obiectivul regimului marjei este evitarea dublei impozitări și a denaturării concurenței dintre persoanele impozabile în domeniul second-hand.

Or, dubla impozitare reprezintă o impozitare la întregul preț al livrării unui bun second-hand de către un comerciant persoană impozabilă, în condițiile în care prețul (la care acesta din urmă a dobândit bunul), incorporează valoarea TVA-ului care a fost achitat în amonte și pe care nici furnizorul sau nici comerciantul persoană impozabilă nu a fost în măsură să îl deducă.

În final, recurentul-reclamant a mai arătat că documentele care au stat la baza înmatriculării în România a autovehiculului contestatorului au fost, printre altele, certificatul de atestare fiscală nr. x/17.12.2014, eliberat de Direcția Venituri Buget Local Sector 2 București, din care rezultă că societatea debitoare nu figurează cu debite restante la bugetul local al sectorului 2, factura externă si traducerea acesteia, în care nu este menționat TVA-ul și două facturi interne nr. x/16.12.2014 în care se menționează suma de 645,16 RON, TVA la încasare, TVA nedeductibil la furnizor, suma de 154,88 RON și factura nr. x/16.12.2014 în care nu este menționat TVA.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual și detaliat tuturor criticilor formulate.

5.1. Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 16 octombrie 2019.

5.2. Prin încheierea din data de 16 octombrie 2019, cauza a fost amânată pentru termenul de la 15 ianuarie 2020, față de împrejurarea că, prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a invocat un aspect nou, respectiv incidența dispozițiilor art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015, încetarea de drept a măsurii asiguratorii instituite pe motivul neemiterii unui titlu de creanță.

5.3. La solicitarea instanței de recurs, prin intermediul notelor scrise, înregistrate la dosar la 14 ianuarie 2020, intimata-pârâtă a arătat că, pentru sumele estimate în decizia de măsuri asigurătorii nr. x/24.06.2016, emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București nu s-a individualizat titlul de creanță, însă a fost întocmită sesizarea penală nr. 2365/06.07.2017.

II. Soluția instanței de recurs

Prealabil analizei instanței de control judiciar, este de menționat că recurentul-reclamant A. nu a încadrat criticile formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., însă toate criticile formulate pe calea recursului se subsumează cazului de nelegalitate a hotărârii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Analizând recursul, prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată nefondat.

Prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/24.06.2016, emisă în temeiul art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, organele fiscale au instituit măsuri asigurătorii pentru contribuabilul B. S.R.L., una dintre măsuri fiind aceea a instituirii popririi asupra sumelor datorate de către terți debitoarei.

Astfel, prin decizia amintită, în ceea ce îl privește pe recurentul-reclamant A., a fost instituită măsura popririi față de acesta, până la concurența sumei de 21.878,69 RON.

Pe calea demersului judiciar supus analizei, reclamantul a susținut nelegalitatea deciziei de instituire a acestor măsuri, în esență, pe motiv că aceasta nu este motivată, întrucât nu s-ar dovedi nicio situație concretă și nefiind îndeplinită condiția existenței pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului, precum și că nu trebuia să îi fie imputată toată suma, ci doar suma aferentă tranzacției sale individuale cu debitoarea, adresa de înființare a popririi fiind emisă nelegal pentru toată suma.

Instanța de fond, analizând motivele de nelegalitate a deciziei invocate prin cererea introductivă, le-a găsit neîntemeiate, motiv pentru care a respins cererea reclamantului.

Prin criticile din recurs, recurentul-reclamant reia motivele de nelegalitate referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală pentru instituirea măsurilor asigurătorii, arătând că decizia nu indică în concret pericolul de sustragere, de ascundere ori de risipire a patrimoniului, de natură a periclita sau îngreuna în mod considerabil colectarea.

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, raportat la împrejurările cauzei, reținând că există suficiente argumente pentru a constata îndeplinirea condițiilor instituirii măsurilor asupra debitoarei B. S.R.L. și anume faptul că debitoarea a făcut achiziții intracomunitare de mijloace second hand din spațiul comunitar, în perioada ianuarie 2013 - decembrie 2014, iar până la finalizarea verificărilor, reprezentanții societății nu au prezentat documente justificative aferente cheltuielilor înregistrate în contabilitatea societății, prin care să facă dovada efectuării achizițiilor intracomunitare și a intrării în gestiunea societății, respectiv că a livrat pe teritoriul României mijloace de transport second hand și nu a constituit TVA conform legii (a constituit/colectat TVA în 11 cazuri doar pentru marfa de profit), deși avea această obligație, întrucât activitățile intracomunitare au fost efectuate în regim de taxare inversă.

Recurentul-reclamant apreciază fără temei că riscul sustragerii de la urmărire nu ar rezulta din împrejurările anterior enunțate și că organul de control ar avea obligația de a indica probe din care să rezulte un pericol concret de înstrăinare a bunurilor societății sau de risipire a patrimoniului.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs concluzionează că aprecierea organului fiscal privitoare la existența pericolului de sustragere de la urmărire nu este, în speță, nici teoretică și nici insuficientă, ci se bazează pe împrejurări concrete care dau anumite indicii asupra comportamentului fiscal al contribuabilului, de natură a justifica măsurile asigurătorii.

Aplicarea măsurilor asigurătorii nu este condiționată de existența unor acțiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului. Într-o astfel de interpretare a prevederilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală se restrânge nejustificat sfera de aplicare a reglementării, care permite instituirea măsurilor asigurătorii prin raportare la o stare de pericol, iar nu la un anumit rezultat.

Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor "există pericolul" configurează o situație viitoare, iar nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.

Cât privește aspectul încetării de drept a măsurii asiguratorii instituite pe motivul neemiterii unui titlu de creanță, Înalta Curte constată că nu se poate reține incidența în speță a dispozițiilor art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015, astfel cum a invocat recurentul-reclamant prin răspunsul la întâmpinare.

Prin punctul de vedere exprimat asupra chestiunii invocate de către recurentul-reclamant, înregistrat la dosar la 14 ianuarie 2020, intimata-pârâtă a arătat că, pentru sumele estimate în decizia de măsuri asigurătorii nr. x/24.06.2016, emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, nu s-a individualizat titlul de creanță, însă a fost întocmită sesizarea penală nr. 2365/06.07.2017.

În speță, măsurile asigurătorii sub forma popririi asupra sumelor datorate de către terți debitoarei au fost instituite la data de 24.06.2016, iar actul de sesizare a organelor de urmărire penală a fost întocmit la data de 06.07.2017.

Prin urmare, întrucât instituirea măsurilor asigurătorii asupra debitoarei B. S.R.L. a fost urmată de sesizarea penală formulată față de aceasta, în cauză, devin incidente dispozițiile art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală, normă legală care, la data emiterii deciziei contestate în cauză, prevedea următoarele:

"Prin excepție de la prevederile alin. (7), în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare."

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale incidente anterior menționate, rezultă că, în situația unei sesizări a organelor de urmărire penală, măsurile asigurătorii fiscale subzistă până la momentul instituirii măsurilor asigurătorii penale, ceea ce nu s-a dovedit în speță.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, găsind neîntemeiate criticile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 284 din 23 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2020.