ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1489/2020

Ședința publică din data de 10 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 4 noiembrie 2016 sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire depusă în data de 26.05.2016 conform dispozițiilor art. 13 din Legea 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 925 din 13 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția de inadmisibilitate, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. Și G., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire formulată de reclamanți la data de 26.05.2016, conform prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și a luat act că reclamanții nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 925 din 13 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinice.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, în esență, s-a susținut de către recurentul-pârât că cererea de plată formulată de reclamanți și înregistrată la F.G.A trebuie soluționată în ordinea înregistrării și conform etapelor prevăzute de lege.

Mai mult arată că, în cazul Legii nr. 213/2015 lipsa reglementării unui termen de soluționare a petițiilor nu constituie o lacună legislativă, ci o asumare conștientă a faptul că nu pot soluționa toate cererile într-un termen de 30 de zile astfel cum a fost stabilit prin art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului nr. 554/2004.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 5 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 10 martie 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

La data de 10 martie 2021, recurentul-pârât a depus la dosar Decizia nr. x/18.11.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care a fost admisă cererea de plată formulată de reclamanți, urmând a se acorda despăgubiri și a solicitat instanței de recurs admiterea căii de atac, urmând a se constata că acțiunea a rămas fără obiect.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanții A., B., C., D., E., F. si G. au solicitat în contradictoriu obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea actului administrativ-decizie privind acordarea indemnizației de asigurare (despăgubiri materiale si morale).

Prin sentința recurată a fost admisă acțiunea, fiind obligat pârâtul să soluționeze cererea de plată formulată de reclamanți, recepționată la data de 26 mai 2016.

Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată la data de 16 martie 2017, iar la data de 18 noiembrie 2019 Fondul de Garantare a Asiguraților a emis Decizia nr. 21699/2019, privind cererea de plată nr. x/27 mai 2016, care a fost analizată în cadrul ședinței Comisiei Speciale din data de 5 septembrie 2019, decizie prin care s-a admis cererea de plată formulată de petenți, urmând a se acorda despăgubiri și s-a respins cererea de plată cu privire la diferențele dintre sumele solicitate și cele acordate.

În acest context, amintește instanța de control judiciar că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., republicat, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenții, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deși condiția existenței obiectului acțiunii privind obligarea pârâtului FGA la soluționarea cererii de plată din data de 26 mai 2016, înregistrată sub nr. x/27.05.2016, a fost îndeplinită la data promovării acțiunii, ulterior, ca urmare a emiterii de către FGA a Deciziei nr. 21699, prin care, urmare a analizării în ședința Comisiei speciale din data de 5 septembrie 2019 (ulterior pronunțării sentinței recurate) a fost admisă în parte, cererea de plată antereferită, obiectul cererii de chemare în judecată sub acest aspect nu mai subzistă.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că prin soluționarea cererii de plată a fost realizată pretenția concretă dedusă judecății, astfel că demersul judiciar formulat de reclamanți privind soluționarea acesteia este la momentul de față rămas fără obiect, urmând să fie respins ca atare.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. si G., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca rămasă fără obiect.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru formulată de recurenta-pârâtă Fondul de Garantare a Asiguraților, reținând că deși recursul a fost admis, acțiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect. În acest context, partea căzută în pretenții este instituția recurentă, care a promovat calea de atac deși nu a respectat prevederile legale și nu a emis o decizie de soluționare a cererii de despăgubire depusă din data de 26 mai 2016. Mai mult, decizia de despăgubire a fost emisă la data de 18 noiembrie 2019, după soluționarea litigiului de către instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR împotriva sentinței civile nr. 925 din 16 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Respinge acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. si G., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca rămasă fără obiect.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-pârâtă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 martie 2020.