ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1481/2020

Ședința publică din data de 10 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 11.08.2016 sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. BUCURESTI a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - București - Administrația Sector 3 A Finanțelor Publice:

Prin sentința civilă nr. 4172 pronunțată în data de 20 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de formulată de reclamanta A. BUCUREȘTI, în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE GALAȚI și DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta A. BUCURESTI, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a invocat, în esență, următoarele critici:

- instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 11 alin. (1) Codul fiscal (2003), fapt care a determinat și o greșită aplicare a prevederilor din același act normativ care stabilesc regimul juridic al deductibilității, T.V.A. aferentă taxei de distribuție și serviciilor prestate de S.C. B. S.R.L. în executarea contractului de distribuție fiind deductibilă în condițiile în care toate condițiile prevăzute de aceste dispoziții legale sunt îndeplinite;

- a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 1.169 C. civ. pentru că nu a luat în considerare principiul libertății contractuale care a stat la baza încheierii contractului de distribuție și faptul că, în virtutea acestui principiu, părțile și-au stabilit în mod liber elementele constitutive ale prețului;

- în condițiile în care deductibilitatea T.V.A. aferente taxei de distribuție plătite S.C. B. S.R.L. nu este contestată, prin raportare la prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal (2003), nici deductibilitatea TVA aferente unor componente ale respectivei remunerații nu poate fi contestată, respectiv participarea subscrisei la costurile de distribuție generate de datoriile neperformante înregistrate de clienții S.C. B. S.R.L. față de aceasta;

- S.C. B. S.R.L. nu a cedat recurentei nicio creanță împotriva S.C. C. S.R.L., dovadă fiind faptul că nu a figurat niciodată în tabelul de creanțe în cadrul procedurii de insolvență a debitoarei;

- prima instanță a apreciat în mod eronat cu privire la recalificarea tranzacției drept cesiune de creanță, deși factura a fost emisă în considerarea prevederilor art. 5.1. din Contractul de distribuție și reflectă o componentă a taxei datorate de reclamantă pentru serviciile de distribuție prestate de S.C. B. S.R.L..

Intimata-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE GALATI a depus întâmpinare prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Intimata a susținut că nu există elemente obiective prin care să se demonstreze faptul că în cauză a luat naștere dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată în sumă de 2.980.591 RON aferentă facturii seria x nr. x/31.12.2010, nefiind îndeplinite condițiile de deducere a taxei astfel cum acestea au fost prevăzute la art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal (2003).

Recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a reiterat susținerile din cererea de recurs.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În baza dispozițiilor art. 1169 C. civ., părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

În conformitate cu dispozițiile Codul fiscal (2003), în vigoare în perioada 2008 - 2015:

"(...)

Art. 11.

(1) La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înțelesul prezentului cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unui tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției. (...)

Art. 145.

(1) Dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei. (...)

(2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni:

a) operațiuni taxabile;

(...)"

Instanța de fond a reținut, în mod corect, că reclamanta A. BUCUREȘTI a cumpărat de la S.C. B. S.R.L., prin factura fiscală seria x nr. x/31.12.2010, o creanță în cuantum de 12.419.131,04 RON, la care se adaugă TVA în valoare de 2.980.591,45 RON, debitori fiind persoane cărora cedentul le-a livrat produse farmaceutice achiziționate de către reclamantă.

Potrivit art. 5.5.1 din contractul de distribuție încheiat între reclamanta A. BUCUREȘTI și S.C. B. S.R.L. la data de 15.12.2009, reclamanta a fost de acord să participe la anumite costuri de distribuție înregistrate de distribuitor în cadrul teritoriului de distribuție a distribuitorului, incluzând costuri de închiriere a depozitelor, cheltuielile de depozitare, cheltuielile de transport, salarii și cheltuieli de deplasare ale angajaților distribuitorului, costuri financiare, datorii neperformante, costuri de ambalare și alte costuri relevante.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că susținerile reclamantei potrivit cărora tranzacția juridică menționată ar avea ca obiect costurile aferente serviciilor de distribuție facturate de către S.C. B. S.R.L., motiv pentru care aceasta are dreptul să deducă TVA care a fost plătită, sunt lipsite de suport juridic și faptic.

Înalta Curte reține că actul juridic încheiat de reclamantă reprezintă o cesiune de creanță cu titlu oneros, în sensul dispozițiilor art. 1556 alin. (1) și art. 1557 alin. (1), alin. (3) C. civ., și nu reprezintă achiziție destinată utilizării în folosul unor operațiuni taxabile, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal (2003) pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA.

Împrejurarea că recurenta nu s-a înscris creanța cumpărată în tabelul de creanțe din cadrul procedurii de insolvență a debitoarei S.C. C. S.R.L. nu este relevantă cu privire la natura juridică a tranzacției încheiată între aceasta și S.C. B. S.R.L..

Este adevărat că părțile sunt libere, în baza dispozițiilor art. 1169 C. civ., să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri, dar exercitarea dreptului de deducere a TVA este supusă dispozițiilor speciale din Codul fiscal anterior menționate.

În consecință, Înalta Curte constată că, în mod legal, pârâta a făcut aplicarea prevederilor art. 11 alin. (1) Codul fiscal (2003), reținând că factura fiscală seria x nr. x/31.12.2010 nu are ca obiect costuri de distribuție facturate de S.C. B. S.R.L. și reprezintă o cesiune de creanță de drept comun, care nu este însoțită de o livrare de bunuri în accepțiunea prevederilor art. 128 alin. (1) Codul fiscal (2003) și nici de o prestare de servicii în accepțiunea prevederilor art. 129 alin. (1) Codul fiscal (2003).

În concluzie, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, reținând că nu au fost identificate motive de reformare a sentinței potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. Sucursala BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 4172 din 20 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 martie 2020.