ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1431/2020

Ședința publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal la data de 21.06.2016, reclamanta A. S.R.L., societate în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui, a solicitat anularea în parte a Deciziei 3437/16.05.2016 de soluționare a contestației, anularea în parte a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/15.03.2007, exonerarea sa de la plata sumei de 2.844.063 RON, din care 888.629 RON impozit pe profit, 679.780 RON majorări impozit pe profit, 719.981 RON TVA de plată și 555.673 RON majorări TVA, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 56/2017 din data de 21 martie 2017 Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., societate în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar B. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta SC "A." S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii prin care a solicitat:

- anularea în parte a Deciziei nr. 3437/16.05.2016 de soluționare a contestației, emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, în ceea ce privește modul de soluționare a contestației formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/15.03.2007, privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr. x/15.03.2007;

- anularea în parte a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/15.03.2007, emisă de fosta A.J.F.P. Vaslui, și, în consecință, exonerarea reclamantei de la plata obligațiilor fiscale în sumă totală de 2.844.063 RON, din care 888.629 RON impozit pe profit, 679.780 RON majorări impozit pe profit, 719.981 RON TVA de plată și 555.673 Iei majorări TVA.

Reclamanta nu a motivat în drept cererea de recurs, dar o parte din motivele invocate pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a invocat, în esență, următoarele critici:

- instanța de fond a reținut o situație de fapt neconformă cu realitatea, care nu reiese din probatoriul administrat;

- instanța de fond a apreciat eronat mijloacele de probă administrate în cauză, deși acestea dovedesc susținerile reclamantei;

- toate cheltuielile aferente comisioanelor facturate de către C. S.R.L. și D. S.R.L. au justificare economică, având în vedere că prin intermediul celor doi comisionari, A. S.R.L. a vândut în anul 2003 mărfuri în valoare de 17.370.481 RON, în anul 2004 a vândut mărfuri în valoare de 86.371.374 RON, iar în anul 2005 a vândut mărfuri în valoare de 39.151.897 RON;

- instanța de fond a dat o greșită interpretare și aplicare prevederilor art. 21 alin. (4), art. 115 alin. (4), art. 145 alin. (3) și art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și art. 9 alin. (7) din Legea nr. 414/2002;

- reclamanta a fost obligată de a achita TVA-ul atât către furnizorii de servicii, cât și către bugetul de stat, iar neadmiterea la deducere a TVA-ului pe care aceasta le-a achitat celor doi furnizori de servicii este nelegală întrucât acesta sumă fusese achitată către bugetul de stat de către cei doi furnizori.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (7) din Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, în vigoare în anul 2003:

"Potrivit prezentei legi, cheltuielile nedeductibile sunt:

(...)

s) cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, prestări de servicii sau asistență, în situația în care nu sunt încheiate contracte în formă scrisă și pentru care beneficiarii nu pot justifica prestarea acestora pentru activitatea autorizată (...)".

În conformitate cu dispozițiile Codul fiscal (2003), în vigoare în perioada 2004 - 2005:

"(...)

Art. 21.

(...)

(4) Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile:

(...)

m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul desfășurării activității proprii și pentru care nu sunt încheiate contracte;

(...)

Art. 145.

(...)

(3) Dacă bunurile și serviciile achiziționate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile, orice persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată are dreptul să deducă:

a) taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate, și pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să îi fie prestate de o altă persoană impozabilă;

b) taxa pe valoarea adăugată achitată pentru bunurile importate.

(...)

Art. 155 (forma în vigoare în anul 2004)

(...)

(8) Factura fiscală trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele informații:

a) seria și numărul facturii;

b) data emiterii facturii;

c) numele, adresa și codul de înregistrare fiscală al persoanei care emite factura;

d) numele, adresa și codul de înregistrare fiscală, după caz, al beneficiarului de bunuri sau servicii;

e) denumirea și cantitatea bunurilor livrate, denumirea serviciilor prestate;

f) valoarea bunurilor sau serviciilor, exclusiv taxa pe valoarea adăugată;

g) cota de taxă pe valoarea adăugată sau mențiunea scutit cu drept de deducere, scutit fără drept de deducere, neimpozabil sau neinclus în baza de impozitare, după caz;

h) valoarea taxei pe valoarea adăugată, pentru operațiunile taxabile. (...)

Art. 155 (forma în vigoare în anul 2005)

(...)

(8) Factura fiscală trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele informații:

a) seria și numărul facturii;

b) data emiterii facturii;

c) numele, adresa și codul de identificare fiscală ale persoanei care emite factura;

d) numele, adresa și codul de identificare fiscală, după caz, ale beneficiarului de bunuri sau servicii;

e) denumirea și cantitatea bunurilor livrate, denumirea serviciilor prestate;

f) prețul unitar fără taxa pe valoarea adăugată și baza de impozitare pentru fiecare cotă sau scutire;

g) cota de taxă pe valoarea adăugată aplicată sau mențiunile: scutit cu drept de deducere, scutit fără drept de deducere, neimpozabil, supus regulilor speciale, după caz. Pentru operațiunile supuse taxării inverse se menționează obligatoriu «taxare inversă»;

h) suma taxei pe valoarea adăugată de plată, pentru operațiunile taxabile, cu excepția cazurilor în care se aplică reguli speciale prevăzute prin norme metodologice. (...)".

În baza dispozițiilor art. 22 alin. (4) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, în vigoare în anul 2003, persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată au dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente bunurilor și serviciilor destinate realizării de operațiuni taxabile.

Instanța de fond a reținut, în mod corect, că lipsa documentelor justificative cerute de dispozițiile legale, reclamanta nu a putut proba realitatea îndeplinirii obligațiilor de către către S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., astfel încât în mod legal organul fiscal a apreciat aceste cheltuieli ca fiind nedeductibile, cu aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) Codul fiscal (2003), în conformitate cu care autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției.

Instanța de fond a mai reținut că toate cheltuielile aferente comisioanelor facturate de către C. S.R.L. și D. S.R.L. nu au justificare economică, în condițiile în care reclamanta era obligată să probeze necesitatea și realitatea operațiunilor care au determinat plata comisioanelor.

În consecință, Înalta Curte reține că instanța de fond a făcut o aplicare corectă dispozițiilor art. 9 alin. (7) lit. s) din Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit și art. 21 alin. (4) lit. m) Codul fiscal (2003), având în vedere că reclamanta nu a putut justifica necesitatea prestării serviciilor în scopul desfășurării activității proprii pentru a putea beneficia de deducerea cheltuielilor efectuate.

De asemenea, Înalta Curte mai reține că instanța de fond a făcut o aplicare corectă dispozițiilor art. 22 alin. (4) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată și art. 145 alin. (3) lit. a) Codul fiscal (2003), având în vedere că, pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, se impune ca suma solicitată să fie aferentă unor bunuri sau servicii destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale contribuabilului, iar reclamanta nu a probat necesitatea și realitatea serviciilor de intermediere.

Împrejurarea că facturile emise de furnizori cuprind mențiunile prevăzute de art. 155 alin. (8) Codul fiscal (2003) nu este relevantă în condițiile în care reclamanta nu a probat necesitatea și realitatea serviciilor de intermediere.

În ceea ce privește dispozițiile art. 115 alin. (4) Codul fiscal (2003), Înalta Curte reține că acest alineat a fost introdus în Codul fiscal (2003) prin O.U.G. nr. 127/2008 și nu era în vigoare în perioada 2003 - 2005.

Împrejurarea că cei doi furnizori de servicii au achitat TVA aferent sumelor încasate nu este de natură să justifice exercitarea dreptului de deducere a TVA de către reclamantă în condițiile în care sumele achitate acestora nu erau aferente unor bunuri sau servicii destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale contribuabilului.

Cu privire la motivele de recurs referitoare la faptul că prima instanță a reținut o situație de fapt neconformă cu realitatea și a apreciat eronat mijloacele de probă administrate în cauză, Înalta Curte reține că stabilirea situației de fapt și aprecierea probelor reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond iar aceste susțineri nu reprezintă motive de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, reținând că nu au fost identificate motive de reformare a sentinței potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva sentinței nr. 56/2017 la data de 21 martie 2017 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 martie 2020.