ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1428/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice a Sectorului 3, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- anularea în parte a Deciziei de Impunere nr. x/05.10.2015 emisă de AFPS3 și anularea în tot a Deciziei de soluționare a contestației nr. 207/22.08.2016 emisă de ANAF, cu consecința exonerării de la plata unor obligații fiscale suplimentare în cuantum de în cuantum 12.203.415 RON, din care debit principal de 6.034.073 RON și accesorii în cuantum de 6.169.342 RON;

- anularea în parte a Deciziei de nemodificare a bazei de impunere x/05.10.2015 emisă de AFP Sector 3 și anularea în tot a Deciziei de soluționare a contestației nr. 596/20.09.2016 emisă de DGRFP, în ce privește un cuantum de 2.352.643 RON din diminuarea dispusă în privința pierderii fiscale la nivelul de 32.709.460 RON (de la 37.882.788 RON la 5.173.328 RON).

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 639 din 16 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, sens în care a anulat parțial, în limita sumei contestate, Decizia de impunere nr. x/2015, precum și Decizia nr. 207/2016 emisă de ANAF în ceea ce privește soluționarea contestației formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/2015.

A respins ca nefondat capătul de cerere privind anularea Deciziilor nr. 168/2015 și nr. 596/2016 emise de pârâte.

De asemenea, a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 2756 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a promovat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 3 a Finanțelor Publice, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A declarat recurs și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței primei instanțe, prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Pârâtele au solicitat, astfel, admiterea recursurilor, casarea în parte a hotărârii pronunțate de instanța de fond și, urmare a rejudecării, respingerea în totalitate a acțiunii introductive, ca neîntemeiată.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală a menționat că hotărârea atacată este nemotivată, întrucât instanța de fond nu a arătat care sunt motivele care au condus la la aprecierea că organele de inspecție fiscală au încălcat prevederile art. 49 și 64 Codul de procedură fiscalălă, astfel încât la încheierea actelor administrativ-fiscale contestate nu au avut în vedere toate documentele furnizate și că societatea nu a avut parte de o verificare corectă și completă, aspect care o pune în imposibilitatea combaterii acestor constatări, deoarece nu au fost relevate aspectele care au condus la formarea acestei opinii.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin motivele comune de recurs prezentate, recurentele au arătat, în esență, că instanța de fond a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 49 și 64 din Legea nr. 207/2015, în condițiile în care aplicabile erau dispozițiile art. 49 și 64 din O.G. nr. 92/2003, coroborat cu împrejurarea că motivele invocate de instanță nu se regăsesc printre elementele prevăzute de legea aplicabilă care ar putea atrage nulitatea unui act administrativ-fiscal.

Pe de altă parte, au învederat recurentele, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept incidente, apreciind că regulile FIDIC ar produce efecte asupra normelor fiscale.

Astfel, se arată în motivele de recurs, regulile contractului FIDIC, la care instanța de fond face referire, nu pot avea influențe asupra modului de determinare a obligațiilor de plată și a exigibilității taxelor și impozitelor ce se stabilesc în România, întrucât stabilirea acestora nu se poate realiza decât în concordanță cu prevederile Codul fiscal. Regulile la care face trimitere instanța nu pot guverna decât relația dintre părțile contractante, însă acestea nu pot influența exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată.

Interpretarea instanței de fond acestor aspecte, au menționat recurentele, intră în contradicție atât cu regulile FIDIC la care face trimitere, cât și cu prevederile contractului încheiat între părți și cu normele de drept fiscal care reglementează momentul la care se consideră efectuată o prestare de serviciu.

În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată în sumă de 836.618 RON, provenind din nerecunoașterea taxării inverse aferente unor facturi emise în 2007 pentru servicii de construcții executate în 2006, reclamanta nu a facturat corect lucrările efectuate în condițiile stipulate în contractul cadru nr. x/30.07.2003, au menționat recurentele, nefiind respectate normele Codul fiscal referitoare la momentul la care se consideră efectuate prestările de servicii.

Astfel, deși lucrările au fost executate în anul 2006, facturile au fost emise în 2007, în contextul în care din documentele aflate la dosar nu rezultă că beneficiarul acestora a acceptat situațiile de lucrări în acest an, iar instanța de fond a precizat că serviciile au fost real prestate și dovedite prin documentația B., însă a reținut eronat că momentul recepției acestora este esențial pentru determinarea faptului generator și al exigibilității TVA-ului, în contradicție cu clauzele contratului încheiat între părți și contrar prevederilor art. 134, 134

1

și 134

2

din Codul fiscal, potrivit cărora faptul generator al taxei intervine la data la care autoritatea fiscală este îndreptățită să solicite plata taxei chiar dacă aceasta poate fi amânată, faptul generator intervenind la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, iar în cazul în care serviciile sunt decontate pe bază de situații de lucrări, cum ar fi cazul lucrărilor de construcții montaj, la data emiterii situațiilor de lucrări sau după caz, la data la care acestea sunt acceptate de către beneficiar, iar exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator.

Or, din contractul încheiat între părți, la care raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere fac trimitere, rezultă că prestatorul avea obligația să factureze lunar lucrările executate și să întocmească, la sfârșitul fiecărei luni, situația de lucrări, aspecte care rezultă și din regulile FIDIC, la care face trimitere instanța de fond, ceea ce demonstrează că reclamanta nu putea să factureze în anul 2007 serviciile prestate în anul 2006.

Mai mult, au precizat recurentele, instanța de fond a ignorat faptul că, potrivit clauzelor contractuale, reclamanta avea obligația să angajeze forță de muncă și să asigure logistica și efectuarea lucrărilor solicitate de beneficiar, iar pentru realizarea obiectivului menționat în contract, beneficiarul avea obligația să pună la dispoziția prestatorului fondurile necesare, sub formă de avans, cu decontarea ulterioară a acestora, iar reclamanta, în calitate de prestator, avea obligația să factureze lunar lucrările executate.

Prin urmare, organele fiscale au reținut corect faptul că societatea reclamantă, deși a efectuat lucrări în perioada verificată, nu a procedat la facturarea acestora către beneficiarul A., conform clauzelor contractului cadrul nr. x/30.07.2003 și nu a colectat taxa pe valoarea adăugată aferentă lucrărilor prestate.

Societatea a stornat suma de 4.997.893,90 RON reprezentând TVA fără a prezenta documente din care să rezulte ce demersuri a întreprins în vederea recuperării acestor sume de la beneficiar, documente care să vizeze strict relația economică și raporturile contractuale dintre aceștia, potrivit cărora avea obligația de a colecta această taxă.

În aceste condiții, precizează recurentele, eronat a reținut instanța de fond că organele fiscale au înlăturat actele adiționale și convențiile încheiate între părți, în contextul în care acestea au constatat că, tocmai în raport de serviciile prestate și documentele prezentate, societatea avea obligația de a colecta TVA.

În fine, în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată în sumă de 229.896 RON, recurentele au învederat că instanța de fond a reținut greșit că achizițiile de piese de schimb, materiale consumabile și semifabricate au fost achiziționate în interesul operațiunilor taxabile, astfel că trebuia recunoscut dreptul de deducere al societății, în contextul în care aceste bunuri nu au fost utilizate în activitatea economică a reclamantei și nu au contribuit la realizarea de operațiuni taxabile, ele rămânând pe șantier, urmare a rezilierii contractului pentru proiectul respectiv, nefiind astfel îndeplinită condiția de fond pentru exercitarea dreptului de deducere, motiv pentru care însăși reclamanta le-a considerat nedeductibile la calculul profitului impozabil aferent anului 2008.

Recurentele au mai formulat critici și în ceea ce privește obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, solicitând aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în privința onorariului avocațial, raportat la complexitatea cauzei și a activității depuse în cauză de reprezentantul convențional al reclamantei.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata-reclamantă a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

În susținerea acestei poziții procesuale, intimata a precizat că judecătorul fondului a reținut întocmai modalitatea de derulare a raporturilor juridice, a prestării serviciilor de construcții și a acceptării situațiilor de lucrări pe ralația A. Sucursala București (antreprenor general) - A. S.R.L. (subcontractant afiliat) - CNADR (beneficiar), în regim de contractare FIDIC.

Prin urmare, instanța de fond a apreciat corect că facturile x/10.10.2007 și y/18.12.2007 au fost corect emise în regim de taxare inversă cu data acceptării de către beneficiarul A. a situațiilor de lucrări, acesta fiind la rândul său condiționat de acceptarea unora și acelorași situații de lucrări în regim FIDIC, de către beneficiarul final CNADR.

De asemenea, a menționat intimnata, instanța de fond a apreciat corect și asupra corectitudinii stornărilor de TVA, în contextul reglajelor stabilite pe bază convențională, inclusiv din perspectiva arbitrajului derulat la Viena recunoscut prin sentință judecătorească.

Stornările contabile efectuate de reclamantă, pentru diferențele de costuri neacceptate de CNADR, au fost perfect legitime, iar conduita celor două societăți afiliate A. și A. a fost ireproșabilă, ambele colectând și plătind TVA la buget, aferent acestor diferențe facturate, astfel că, într-o manieră elegantă, judecătorul fondului a reținut că baza de impozitare pentru TVA este reprezentată de contravaloarea serviciilor recepționate de antreprenorul general, ca urmare a recepției CNADR.

Referitor la suma de 229.896 RON impusă suplimentar, intimata a precizat că instanța de fond a validat corect regula de deductibilitate în materia TVA-ului pentru orice achiziții legitime de bunuri în vederea derulării activității economice. Bunurile în cauză au rămas pe șantier, urmare a rezilierii contractului pentru proiectul Borșa, însă considerarea eronată de nedeductibilității acestor cheltuieli de către societate nu este de natură să atragă nedeductibilitatea TVA-ului, din moment ce dreptul de deducere rezultă din prevederile art. 145 Codul fiscal, achizițiile respectivelor bunuri fiind făcute în vederea derulării activității economice a societății.

II. Procedura în fața instanței de recurs.

Analizând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței dedusă judecății, a ansamblului probator existent la dosarul instanței de fond, precum și prin raportare la criticile dezvoltate de recurente, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt fondate, pentru considerentele ce succed:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă ANAF, Înalta Curte menționează că acest motiv de nelegalitate este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că prima instanță nu a motivat concluzia sa conform căreia, la emiterea actelor administrativ-fiscale contestate au fost încălcate dispozițiile art. 49 și 64 din Codul de procedură fiscală referitoare la modul de apreciere al probelor, aspect de natură a atrage sancțiunea nulității acestora, urmare a vătămării produse contribuabilului reclamant în dreptul său de a beneficia de o verificare fiscală corectă și completă, cu consecința stabilirii existenței/inexistenței unor obligații fiscale corespunzătoare normelor legale incidente situației create de raporturile juridice născute și derulate.

Această critică a reclamantei a fost găsită de judecătorul fondului ca fiind întemeiată, în contextul generic precizat al raporturilor contractuale derulate între părți, precum și al efectelor produse de acestea, apreciate ca fiind de o complexitate sporită, coroborat cu cronologia situației de fapt și de drept ce conturează cadrul litigiului, caracterizată ca fiind laborioasă, necesitând astfel o analiză detaliată și adaptată la specificul speței.

Or, o asemenea apreciere ar fi trebuit dublată de arătarea concretă a împrejurărilor de fapt sau de drept ignorate de organele de inspecție fiscală cu prilejul efectuării reverificării reclamantei și care au condus la vătămarea acesteia în dreptul său la o verificare fiscală corectă și completă, respectiv maniera concretă în care organele de control au încălcat dispozițiile procedurale referitoare la modul de apreciere al probelor, ceea ce instanța de fond nu a reușit să surprindă în considerentele hotărârii pronunțate, prin raportare la aspectele evocate, limitându-se doar la o motivare generalistic formulată și lipsită de elemente esențial determinate.

Practic, instanța de fond nu a arătat motivele pentru care a considerat că această critică a reclamantei este întemeiată, respectiv care sunt elementele de fapt și/sau de drept ori maniera în care dispozițiile art. 49 și 64 Codul de procedură fiscalălă au fost încălcate astfel încât sunt de natură a imprima nulitate actelor administrativ fiscale, împrejurare care face ca exercitarea controlului judiciar să fie imposibilă.

Motivarea hotărârii este o cerință esențială a legii, prevăzută expres în art. 425 C. proc. civ. și, în același timp, o garanție a respectării dreptului părților la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Motivarea hotărârilor judecătorești este direct legată de preocupările procesului echitabil chiar dacă, din perspectiva CEDO, art. 6 nu o prevede în mod expres; această obligație permite de fapt menținerea dreptului la apărare și aprecierea gradului de proporționalitate între sacrificiul impus drepturilor cetățenilor și imperativele de ordine publică.

Potrivit jurisprudenței curții europene de contencios a drepturilor omului (a se vedea Cauzele Boldea contra României, Perez contra Franței), dreptul la un proces echitabil nu poate trece efectiv decât dacă observațiile părților sunt ascultate, adică atent examinate de instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenție implică în mod special în sarcina instanței obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și ofertele de probă ale părților.

Potrivit Avizului nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea permite nu numai o mai bună înțelegere și acceptare a hotărârii de către justițiabil ci este mai ales o garanție împotriva arbitrariului. Ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părților și să precizeze elementele care îi justifică decizia și o fac să fie conform legii, permițând înțelegerea funcționării justiției de către societate.

Obligația de motivare se impune întrucât permite, pe de o parte, să expună raționamentul care a condus la dispozitivul hotărârii și, pe de altă parte, de a permite exercitarea controlului judiciar. Motivarea este indispensabilă pentru calitatea justiției și constituie o protecție împotriva arbitrariului, încurajând judecătorul să înțeleagă importanța opiniei sale.

Dispozițiile art. 425 C. proc. civ. cuprind norme imperative și nerespectarea acestora atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 174 și următoarele C. proc. civ.

În aprecierea Înaltei Curți, o asemenea manieră de aparentă "redactare" a considerentelor soluției, precum cea anterior reținută, nu respectă însă exigențele legii, fiind necesar a se arăta în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt care se reține în cauză și demonstrația aplicării regulii de drept incidente.

Redarea fidelă a susținerilor uneia dintre părțile litigante, cum practic s-a întâmplat în cauza de față, face imposibilă realizarea controlului judiciar, pentru că din hotărâre nu rezultă considerentele proprii ale instanței, respectiv motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtelor ori cele pentru care a îmbrățișat susținerile reclamantei, fiind așadar incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambele recurente, constând în interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept fiscal material relative taxării inverse, colectării și exercitării dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată și incidente litigiului pendinte, preliminar, Înalta Curte amintește că exercitarea acestui drept se poate face în condițiile stabilite de art. 134, 134

1

, 134

2

, 145 și art. 155 Codul fiscal.

În acest context, deși instanța de fond a reținut corect relația de afiliere dintre reclamantă și A. S.A. Atena-Sucursala București, invocând probatoriul administrat în cauză, a reținut cu titlu de regulă că, atât antreprenorul general, anterior menționat, cât și subantreprenorul A. S.R.L. (reclamanta), dar și beneficiarul lucrărilor (CNADR), se supun regulilor FIDIC, reguli care reprezintă forma internațională standardizată a contractelor de antrepriză pentru lucrări de infrastructură care impun o modalitate corespunzătoare de lucru pe proiect, inclusiv a documentelor tehnice, a celor de recepție a lucrărilor și a celor de plată.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, A. Sucursala București a avut calitatea de antreprenor general pentru realizarea proiectelor având ca obiect construcția centurii ocolitoare Timișoara, respectiv reabilitarea drumului Timișoara - Lugoj și, în temeiul contractelor J01 și J02 încheiate, în anul 2012, precum și dezvoltarea zonei turistice Luna Șes - Borșa, în temeiul contractului referitor la proiectul RO 2002/000-586.05.02.03.01.10, de asocierea formată între C. - D. - A. și CNADR, în calitate de beneficiar.

La rândul său, A. Sucursala București a subcontractat aproape în totalitate lucrările efective de construcții către A. S.R.L., societate afiliată, prin Contractele cadru nr. x/25.06.2005 și nr. y/30.07.2003, ulterior prelungit, prin actele adiționale nr. x/31.12.2005 și nr. y/31.12.2007, până la 31.12.2008.

Extinzând efectele regulilor FIDIC și în relația dintre antreprenor (A. Sucursala București) și subantreprenor (reclamanta A. SRL), în pofida faptului că aceasta din urmă nu era parte în contractele încheiate cu beneficiarul final al proiectelor, instanța de fond a omis a analiza litigiul și din perspectiva apărărilor ridicate în proces de către pârâte, actele administrativ-fiscale contestate fiind emise exclusiv în considerarea raporturilor contractuale dintre reclamanta prestatoare și antreprenorul beneficiar.

Astfel, instanța a ignorat împrejurarea că raporturile juridice dintre aceștia sunt guvernate exclusiv de contractele cadru nr. x/2005 și nr. y/2003, astfel încât reclamanta era obligată, potrivit prevederilor art. 2.2 lit. b), să factureze lunar lucrările executate pe baza comenzilor primite din partea antreprenorului, cu respectarea termenelor și condițiilor de calitate, iar potrivit prevederilor art. 3 din aceste contracte, plata lucrărilor se putea face în avans, pe baza solicitărilor primite din partea A. S.R.L. (cu regularizare lunară pe bază de facturi) sau pe bază de facturi emise lunar, reprezentând 97%, respectiv 30% din contravaloarea lucrărilor certificate de către contractor beneficiarului.

Important de reținut era împrejurarea că niciunul dintre cele două contracte-cadru nu fac referire și nici trimitere la clauzele contractelor FIDIC încheiate de antreprenorul general al proiectelor.

Așadar, instanța de fond era ținută să observe că temeiul raporturilor juridice dintre reclamantă (prestator) și A. Sucursala București (beneficiar) se regăsește în contractele cadru încheiate între acestea, distinct de raporturile juridice generate de contractul FIDIC încheiat între antreprenor și beneficiarul final.

Prin urmare, Înalta Curte conchide că instanța de fond nu a analizat litigiul pendinte prin prisma tuturor împrejurărilor de fapt și de drept expuse de părți, acordând prevalență doar susținerilor reclamantei, fără însă a oferi o explicație, respectiv o motivație, faptului că nu a abordat din nicio perspectivă apărările pârâtelor, apărări pe care a fost construit întregul raționament care a stat la baza emiterii raportului de inspecție fiscală și deciziei de impunere contestate.

Ca atare, pentru realizarea unei activități jurisdicționale efective și reale, care s-ar putea reduce la o operațiune în doi timpi, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept și deducerea efectului juridic, rezultatul deliberării primei instanțe ar fi trebuit să fie fundamentat pe stabilirea situației factuale rezultate din coroborarea și interpretarea tuturor efectelor și consecințelor juridice generate de probele administrate în cauză, la care, apoi, să fie aplicată norma de drept material incidentă, aceasta reprezentând însăși esența actului jurisdicțional.

Neprocedând în această manieră, instanța de fond a încălcat dreptul la apărare al pârâților, omițând să analizeze și să furnizeze acestora un răspuns cu privire la apărările formulate, împrejurare ce echivalează cu o necercetare efectivă a fondului cauzei, aspect de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 CEDO, ceea ce determină practic, pe de o parte, imposibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanța de recurs, iar dintr-o altă perspectivă ar priva părțile de exercitarea unei căi de atac prin soluționarea pretențiilor pe fond direct în recurs.

Nemotivarea hotărârii în conformitate cu litera și spiritul legii procesual civile, coroborat cu nesoluționarea fondului cauzei, potrivit celor anterior reținute, echivalează cu ipoteza reglementată de art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004.

Față de considerentele anterior expuse, având în vedere dispozițiile art. 20 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 554/2004, coroborat cu prevederile art. 496 alin. (2) și art. 497 teza I și art. 501 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la admiterea recursurilor declarate de către pârâte împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, cu consecința casării acesteia și trimiterii cauzei spre rejudecare, în limitele menționate, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 3 a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 639 din 16 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2021.