ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 881/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă la 18 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtelor Societatea Română de Televiziune și Societatea Română de Televiziune, prin Studioul Teritorial de Televiziune Cluj, la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând prejudiciul adus onoarei, demnității și reputației reclamantei prin faptele ilicite ale acestora; obligarea pârâtelor la publicarea unui articol, pe cheltuiala lor, prin care să își ceară public scuze pentru toate prejudiciile create reclamantei; obligarea pârâtelor la scoaterea de pe site-ul TVR a raportului Comisiei de Etică menționat sub numele "Concluziile Comisiei de Etică și Arbitraj în cazul reflectării în Jurnalele TVR a concertului Trupei "B.", cu cheltuieli de judecată. Prin întâmpinare, pârâta Societatea Română de Televiziune a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Cluj, arătând că este competent să judece cauza Tribunalul București. Excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Cluj, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, a fost respinsă prin încheierea din 23 februarie 2018 . Prin încheierea din 23 martie 2018 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Societatea Română de Televiziune, prin Studioul Teritorial de Televiziune Cluj.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința nr. 575 din 7.12.2018, Tribunalul Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune, având ca obiect pretenții. A fost respinsă cererea formulată împotriva Studioului Teritorial de Televiziune Cluj al Televiziunii Române, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei Societatea Română de Televiziune cheltuieli de judecată în sumă de 6.939 RON.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 2/A din 21 ianuarie 2020, îndreptată prin încheierea din 6 martie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței Tribunalului Cluj. A fost obligată apelanta să plătească intimatei Societatea Română de Televiziune cheltuieli de judecată în sumă de 7.117,50 RON, iar martorului C. cheltuieli de transport în sumă de 515,51 RON.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 2/A din 21 ianuarie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A., la 15 iunie 2020. În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea situației de fapt, reclamanta a susținut următoarele: Instanța de apel a nesocotit reguli procedurale ce atrag sancțiunea nulității, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. acest motiv de nelegalitate are două valențe: pe de o parte, participația recurentei, din perspectiva culpei comune reținute în considerente, antrenează o înrăutățire a situației în propria cale de atac, ce contravine flagrant principiului non reformatio in pejus, iar pe de altă parte, nesocotirea acestei reguli de procedură încalcă principiul legalității. Cu referire la principiul non reformatio în pejus (art. 481 C. proc. civ.), recurenta a susținut că instanța de apel a reținut incidența unei culpe comune în ceea ce privește vinovăția, prin trunchierea materialului pe care l-a întocmit și transmis, vinovăție care, în primă instanță fusese atribuită intimatei. Consideră că, din moment ce sentința primei instanțe, în cuprinsul căreia s-a reținut vinovăția intimatei, nu a fost atacată de aceasta, Curtea, prin reținerea culpei comune, a făcut o intruziune nepermisă și a agravat situația recurentei în propria cale de atac. Apreciază ca fiind nelegală soluția pronunțată de instanța de apel asupra vinovăției, în contextul în care intimata nu a formulat nici apel incident prin care să critice una dintre chestiunile soluționate de prima instanță ori apărările recurentei din apel. Susține că, în concret, agravarea propriei situații poate fi înțeleasă prin faptul că potrivit acestei hotărâri, intimata este îndreptățită să utilizeze calea dreptului comun în ceea ce privește valorificarea propriilor pretenții pecuniare, cu referire la recuperarea de la reclamantă a sumei de bani corespunzătoare culpei comune în producerea unui prejudiciu. Or, acest aspect este inadmisibil prin raportare la exigențele principiului în discuție, sens în care finalitatea în acest caz nu poate fi decât cea a sancțiunii nulității. Recurenta a invocat și prevederile art. 22 C. proc. civ., care statuează rolul activ al judecătorului și faptul că acesta trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel; în mod similar, regulile sunt aplicabile și instanței de apel, cât timp nu s-au invocat motive permise de art. 481 teza a II-a C. proc. civ. nefiind învestită cu o cerere de apel prin care să se constate culpa comună a părților, Curtea de Apel Cluj nu putea să rețină o astfel de stare de fapt în cadrul considerentelor hotărârii pronunțate. Fiind încălcate regulile de procedură stabilite de art. 481 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea unei reguli stabilite sub sancțiunea nulității, prin raportare la prevederile art. 174 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 176 pct. 6 C. proc. civ.. Consideră și că nesocotirea principiului non reformatio in pejus constituie o încălcare a principiului legalității procesului civil, prevăzut de art. 7 C. proc. civ. Susține recurenta că instanța de apel a reținut greșit aplicabilitatea unei norme de drept material, a cărei incidență a condus la agravarea situației recurentei în propria cale de atac (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). În acest sens, consideră că instanța de apel a făcut indirect trimitere la prevederile art. 1371 C. civ., care reglementează vinovăția comună. Instanța de apel a reținut culpa recurentei pentru faptul că a transmis materialul fără viza editorială, aspect care nu îi era interzis (neexistând practic o faptă ilicită pe care s-o fi comis și, prin urmare, nici vinovăția sa). De asemenea, Curtea nu a clarificat semnificația vizei editoriale, dacă are semnificația unei cenzuri sau doar un rol consultativ, pentru a se înțelege de unde reiese caracterul ilicit; transmiterea unui material fără viza biroului teritorial nu poate avea legătură de cauzalitate cu producerea prejudiciului și cu trunchierea materialului trimis de recurentă. Pretinsa faptă ilicită a reclamantei și transmiterea pe post a reportajului în întregime puteau fi considerate fapte ilicite și analizată vinovăția comună dacă o persoană ar fi fost lezată de reportaj în urma vizionării și ar fi pretins daune în solidar, de la reclamantă și TVR. Însă, în speță, între trimiterea reportajului fără pretinsa viză si transmiterea trunchiată a materialului nu există absolut nicio legătură, pentru a se analiza dacă este sau nu vreo situație de culpă comună în crearea unui prejudiciu. Altfel spus, cele două acțiuni sunt total disociate, trunchierea materialului având același efect de prejudiciere a reclamantei dacă reportajul ar fi avut vizele indicate de instanța de apel. Aplicarea greșită a culpei comune este conturată suplimentar prin faptul că, în ciuda reținerii unei astfel de stări de fapt, instanța de apel era ținută să stabilească faptul că autorul faptei trebuie să răspundă pentru partea sa de prejudiciu (decizia nr. 12 din 16 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Cu privire la termenul formulării cererii de recurs, recurenta a arătat că decizia recurată nu i-a fost comunicată în mod legal, la domiciliul procesual ales, Cabinet de Avocat "D."; în aceste condiții, recurenta a susținut că termenul de recurs nu a început să curgă, nefiind îndeplinită legal procedura de comunicare.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția tardivității recursului și excepția nulității acestuia, din perspectiva neîncadrării motivelor în cazurile de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.. A solicitat și respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 februarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la 1 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Cu titlu prealabil, se constată că, în ceea ce privește excepțiile tardivității și nulității recursului, invocate de intimată, acestea au fost analizate în procedura de filtru, iar prin încheierea de admisibilitate în principiu a recursului au fost respinse, reținându-se că recursul este declarat în termen și că poate fi încadrat în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Criticile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate. În esență, recurenta susține că instanța de apel a încălcat principiul non reformatio in peius, prin faptul că a reținut incidența unei culpe comune, în ceea ce privește vinovăția în trunchierea materialului întocmit și transmis, vinovăție care, în primă instanță, fusese atribuită pârâtei-intimate. Potrivit art. 481 C. proc. civ., "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege." Principiul non reformatio in peius presupune ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze situația prin soluția dată de instanța de control judiciar, astfel că hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părții care a exercitat apelul. Din această perspectivă, se constată că, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a imputat pârâtei ca având caracter ilicit, pe de o parte, difuzarea trunchiată de către editorii TVR București, la data de 17 august 2016, a unui reportaj întocmit de aceasta și, pe de altă parte, publicarea pe site-ul instituției a raportului Comisiei de etică ce a investigat respectivul incident, reclamanta susținând că i-a fost cauzat un prejudiciu grav de imagine, fiindu-i afectate onoarea și reputația, iar colaborarea sa cu TVR a încetat din cauza acestui incident. Instanța de fond a respins acțiunea apreciind, în principal, că nu poate fi reținută existența prejudiciului de imagine pretins de reclamantă întrucât nu se poate reține că aceasta nu a mai fost angajata TVR din cauza controverselor iscate după difuzarea materialului. De asemenea, a reținut că publicarea raportului Comisiei de etică de site-ul TVR nu reprezintă o faptă ilicită și că, prin publicarea raportului, nu s-a adus atingere imaginii reclamantei, din cuprinsul acestuia rezultând că angajații TVR București și-au recunoscut greșelile de la prima difuzare a materialului. S-a constatat că nu au fost dovedite decredibilizarea reclamantei sau atragerea disprețului public și nu există legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Instanța de apel, reanalizând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, în raport de criticile formulate prin cererea de apel, a constatat că și reclamanta are o culpă, concurentă cu cea a angajaților de la București care au difuzat materialul fără sincron, prin aceea că a transmis materialul cu întârziere și fără viza editorială de difuzare a studioului TVR Cluj. Totodată, a confirmat că nu se poate reține un prejudiciu întrucât în știrile din zilele următoare a fost transmis și sincronul realizatorilor și că nu există o legătură de cauzalitate între faptele imputate pârâtei și încetarea colaborării reclamantei cu TVR sau că acest incident i-a afectat reputația profesională. Referitor la cea de-a doua faptă imputată pârâtei, de publicare a raportului pe site, instanța de apel a reținut că aceasta nu este interzisă de Statutul TVR și nu a produs prejudicii reclamantei. Recurenta critică, în ceea ce privește prima faptă imputată pârâtei, reținerea culpei concurente ca reprezentând o agravare a situației sale în propria cale de atac. Instanța de recurs nu va constata încălcarea acestui principiu, astfel cum pretinde recurenta, întrucât, astfel cum rezultă din cele menționate anterior, situația juridică a acesteia nu s-a schimbat în calea de atac, modificarea împrejurărilor de fapt reținute neatrăgând consecințe juridice pe planul drepturilor sau obligațiilor stabilite în sarcina sa. Astfel, în primă instanță acțiunea a fost respinsă pentru neîndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale în condițiile în care s-a reținut că nu există faptă ilicită și nici prejudiciu moral sau material dovedit în cauză. Prin urmare, reținerea unei culpe a angajaților TVR nu prezintă relevanță în economia raționamentului judiciar, nefiind un considerent decisiv și nici chiar decizoriu a cărui răsturnare în calea de atac să atragă o agravare a situației apelantei care, pentru că i-a fost respinsă acțiunea în primă instanță, a promovat calea de atac. Se are în vedere că, în apel, instanța a confirmat lipsa caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtei și inexistența prejudiciului pretins de reclamantă, motiv pentru care, chiar dacă a reținut o culpă concurentă în producerea incidentului, prin contribuția victimei, față de lipsa caracterului ilicit al faptei analizate, afirmația este lipsită de consecințe juridice. Neexistând nicio modificare, statuată pe cale jurisdicțională în calea de atac, în raportul juridic dedus judecății între părți, de natură a crea o obligație în sarcina părții, aptă a fi adusă la îndeplinire cu concursul forței coercitive a statului, nu se poate reține că un atare considerent ar duce la înrăutățirea situației juridice a apelantei în propria cale de atac. Prin urmare, și susținerea recurentei în sensul că intimata ar fi îndreptățită să recupereze de la reclamantă suma de bani corespunzătoare culpei comune în producerea prejudiciului este lipsită de suport legal, nefiind reținută îndeplinirea acestei condiții de declanșare a mecanismului răspunderii civile delictuale. Pentru aceste considerente nu poate fi reținută nici înfrângerea principiului legalității reglementat de art. 7 C. proc. civ. sau al rolului activ al judecătorului determinat de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. cu privire la depășirea limitelor învestirii, pretinse de recurentă, având în vedere faptul că ea însăși a dedus controlului devolutiv în apel verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța procedând la analiza lor cu respectarea pricipiilor ce guvernează efectul devolutiv al apelului. De asemenea, contrar susținerilor recurentei, nu pot fi reținute ca incidente nici dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care criticile subsumate acestui motiv de recurs nu vin să combată constatările instanțelor de fond asupra caracterului ilicit al faptelor sau a existenței prejudiciului. Dimpotrivă, aceasta impută instanței de apel greșita reținere, într-o modalitate calificată ca indirectă, a dispozițiilor art. 1371 C. civ., care reglementează situația în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului, situație în care, cel chemat să răspundă, va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Susținerea recurentei este străină de cauză, întrucât instanța de apel nu a făcut aplicarea art. 1371 C. civ., neavând a analiza un aspect de cuantificare a prejudiciului, în condițiile în care a constatat că acesta nu există, ci a reevaluat atitudinea subiectivă a reclamantei cu privire la o circumstanță factuală concurentă cu fapta reținută în sarcina pârâtei de difuzare trunchiată a materialului, și anume cu referire la necesitatea sau nu a obținerii vizei editoriale anterior trimiterii materialului, nerelevantă, însă, în economia raționamentului, astfel cum s-a arătat anterior, față de împrejurarea că nu s-a constatat că faptele ar avea un caracter ilicit. Or, de vreme ce s-a reținut lipsa faptei ilicite și a prejudiciului, iar aceste statuări cu privire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale nu au fost criticate în recurs, analiza aspectelor criticate nu ar duce la reformarea deciziei. Urmează a se reține și faptul că recurenta nu a declarat recurs împotriva considerentelor, cadru procesual care ar fi permis reevaluarea unui considerent care ar cuprinde, în opinia sa, dezlegări ale unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau sunt greșite sau cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, cu consecința înlăturării lor și a menținerii soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate. Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă la plata către intimata Societatea Română de Televiziune a sumei de 5.000 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, reduse proporțional cu complexitatea cauzei și volumul de activitate depus în fața instanței de recurs.