ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 67/2020

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la 30 iunie 2015, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2015, reclamanta SOCIETATEA ROMANĂ DE TELEVIZIUNE a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L. (fostă B.), solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 24.857.827,90 RON, reprezentând 16.027.488,55 contravaloare spațiu publicitar, 5.101.591,94 RON penalități de întârziere și 3.728.747,41 RON diferență de venit contractual minim garantat.

Prin sentința civilă nr. 5487 din 21 septembrie 2016,Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată constatând prescris dreptul material la acțiune și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 23.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând: 1.750 RON onorariu expert desemnat în cauză, 2.000 RON onorariul expertului consilier al pârâtei și 20.000 RON onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Societatea Română de Televiziune a declarat apel.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării apelului, iar pe fond a solicitat, în esență, respingerea acestuia.

Excepția netimbrării apelului a fost respinsă de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă la termenul de judecată din 25 octombrie 2017, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii de ședință de la acel termen de judecată.

Prin decizia nr. 783/2018 din 4 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Societatea Română de Televiziune împotriva sentinței civile nr. 5487/21.09.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata pârâtă A., s-a anulat sentința atacată și, evocând fondul, s-a admis acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 24.857.827,90 RON, reprezentând 16.027.488,55 RON contravaloare spațiu publicitar, 5.101.591,94 RON penalități de întârziere și 3.728.747,41 RON diferență de venit contractual minim garantat.

A fost obligată pârâta la 15.700 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 783/2018 din 4 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au respins în mod neîntemeiat excepția netimbrării, fiind astfel încălcate regulile de procedură privind obligarea la plata taxei judiciare de timbru, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii.

A arătat recurenta că, după cum a susținut în primele grade de jurisdicție, având în vedere relația de afaceri dintre părți, este lesne de observat faptul că obiectul acțiunii principale nu reprezintă venituri publice, sens în care, a înțeles să invoce motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., raportat la dispozițiile imperative ale art. 197 același cod, potrivit cărora netimbrarea atrage anularea cererii de chemare în judecată.

În speță, intimata nu trebuia să beneficieze de dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, deoarece în cauza de față, relația dintre părți are natură comercială și a avut ca scop vânzarea de spațiu publicitar de către recurentă în numele și pe seama intimatei, sens în care s-a încheiat Contractul de comision nr. x/25.03.2009, așadar, pretențiile formulate de către intimată nu reprezintă venituri publice, ci au o vădită natură comercială.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele incidente cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, raportat la obiectul și temeiul de drept al acesteia, aplicând în mod greșit principiul pacta sunt servanda și dispozițiile privind prescripția dreptului material la acțiune și dispozițiile privind cauzele de întrerupere a prescripției și cursul prescripției.

În continuare, a arătat recurenta că instanța de apel a aplicat dispozițiile privind prescripția fără să aibă în vedere faptul că acțiunea C. este întemeiată pe Contractul de comision, iar nu pe Contractul de tranzacție, reținându-se în mod greșit că termenul de prescripție începe să curgă prin raportare la un alt act juridic, Contractul de tranzacție, respectiv la un termen care ar fi trebuit să se aplice numai în eventualitatea încheierii unei alte tranzacții subsecvente.

A mai arătat recurenta că instanța de apel, în mod greșit, apreciază că deși acțiunea este întemeiată pe un contract, instituția prescripției ar trebui să se aplice raportat la un alt act, în care nu a fost nici măcar stabilit cuantumul obligației de plată.

Totodată, a arătat recurenta că instanța de apel a aplicat atât dispozițiile legii vechi, cât și dispozițiile legii noi privind instituția prescripției, creând o lextertia.

Astfel, în paragraful 1 din pagina 8 a deciziei recurate, instanța de apel face referire la interpretările făcute de jurisprudență cu privire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și raportat la aceste dispoziții, instanța de apel a apreciat că "tranzacția încheiată de părți la 23.09.2011, ca și actul adițional la aceasta intervenit la 15.11.2011, reprezintă indubitabil recunoașteri ale debitului de către pârâtă". În același timp, instanța de apel se raportează la termenul de 30.06.2012 și consideră că prescripția începe să curgă de la data când expiră acest termen și, prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile noului C. civ. privind prescripția.

Or, potrivit atât dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, cât și dispozițiilor C. civ. privind instituția prescripției, pentru a produce efect întreruptiv, recunoașterea trebuie să fie expresă, necondiționată și în cunoștință de cauză.

A mai susținut recurenta că instanța de apel interpretează voința părților contrar susținerilor acestora, confundând noțiunea de condiție suspensivă cu noțiunea de termen suspensiv și aplicând greșit dispozițiile privind modalitățile obigațiilorîn condițiile în care a apreciat că lipsa îndeplinirii condiției suspensive nu produce niciun efect, dar cu toate acestea, pentru a crea o situație favorabilă C., a considerat că o dată ce ar fi trebuit stipulată în contractul de tranzacție subsecvent, ar reprezenta un termen suspensiv.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat la maniera în care a fost redactată hotărârea, într-un stil dezordonat, și la faptul că, în realitate, instanța de apel nu a procedat la motivarea deciziei luate, neanalizând efectiv și temeinic susținerile recurentei și nici înscrisurile de la dosarul cauzei, raportat la obiectul pretențiilor, recurenta apreciază că hotărârea atacată nu este motivată.

Intimata-pârâtă Societatea Română de Televiziune a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului și menținerea deciziei recurate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluția preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă și a fost acordat termen pentru soluționarea acestuia la 17 ianuarie 2020, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește invocarea motivului de recurs reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., se impune precizarea faptului că acest motiv de casare se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În argumentarea recursului, pârâta a precizat că a înțeles să invoce motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la dispozițiile imperative ale art. 197 din același cod, susținând că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au respins în mod neîntemeiat excepția netimbrării, întrucât reclamanta nu trebuia să beneficieze de dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, având în vedere că obiectul acțiunii principale nu reprezintă venituri publice.

Se constată că această critică nu poate fi însă analizată din perspectiva niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în condițiile în care art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prevede în mod expres că: În situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

Prin urmare, chiar și în ipoteza preconfigurată de recurentă, susținerea vizând chestiunea netimbrării apelului părții adverse nu poate constitui motiv de recurs și nu poate conduce la casarea deciziei recurate, întrucât art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru conferă posibilitatea instanței de a corecta, inclusiv în căile de atac, o eventuală aplicare greșită a dispozițiilor legale privitoare la taxa de timbru și de a pune în vedere părții să achite taxa de timbru în cuantumul legal în ipoteza netimbrării/unei insuficiente timbrări la instanța anterioară.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale actului juridic încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate.

Argumentat și legal motivat, instanța de apel a reținut cu justețe că pretențiile reclamantei (24.857.827,90 RON, reprezentând 16.027.488,55 contravaloare spațiu publicitar, 5.101.591,94 RON penalități de întârziere și 3.728.747,41 RON diferență de venit contractual minim garantat) decurg din contractul de comision nr. x/25.03.2009, încheiat cu B., în prezent pârâta A. S.R.L., contract ce a avut ca obiect vânzarea spațiului publicitar al C..

S-a constatat că prin tranzacția încheiată de părți la 23.09.2011, s-a convenit asupra încetării contractului începând cu data de 30.09.2011, pârâta a recunoscut neîndoielnic că există un sold final ce trebuie plătit, sens în care părțile au și stabilit că scadențarul de plată a acestuia în niciun caz nu va depăși data de 30.06.2012.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în ceea ce privește termenul de plată de 30.06.2012, s-a reținut în mod corect că acesta este un termen de plată limită care a fost prevăzut în favoarea pârâtei, pentru întregul sold final rezultat din contract.

Chiar dacă ulterior părțile nu au mai încheiat tranzacția subsecventă convenită la 23.09.2011 și nu au mai stabilit de comun acord nici soldul final și nici un scadențar al acestuia, nu se poate considera că termenul limită de plată, stabilit la 30.06.2012, nu produce niciun efect, așa cum susține recurenta.

Or, înțelegerea părților transpusă în tranzacție trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice și nu al lipsirii de efecte.

În speță, nu se poate face abstracție de principiul esențial în dreptul civil al libertății de voință, astfel că acordul părților cu privire la termenul limită de plată de 30.06.2012 nu poate fi complinit de instanța de judecată, întrucât ar presupune o încălcare a dispozițiilor art. 969 C. civ., ceea ce este inadmisibil.

Prin urmare, recurenta nu poate pretinde că în lipsa îndeplinirii condiției suspensive (încheierea unei tranzacții subsecvente) obligația de plată a unui sold final nu s-ar fi născut, fiind nefondate susținerile vizând o pretinsă confuzie între termenul suspensiv și condiția suspensivă.

Împrejurarea că reclamanta a înțeles situația pârâtei și a dat dovadă în mod repetat de înțelegere, acordând astfel un ultim termen de îndeplinire a obligațiilor de plată restante - cel târziu la 30 iunie 2012, nu poate fi imputată intimatei-reclamante din prezenta cauză sub aspectul unei pasivități în recuperarea creanțelor.

Astfel, între 23.09.2011, data încheierii tranzacției, și 30.06.2012, reclamanta nu a mai putut acționa, întrucât acordase pârâtei beneficiul acestui termen, care are natura juridică a unui termen suspensiv.

Cum în mod corect a reținut și instanța de control judiciar, termenul de plată a facturilor, conform contractului (art. 12.1 astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x/23.11.2009), era de 90 de zile de la emiterea lor, însă prin tranzacția din 23.09.2011 reclamanta a înțeles să acorde pârâtei înțelegere și să accepte plata soldului final până cel mai târziu la 30.06.2012. Este adevărat că ulterior nu s-a mai încheiat o altă tranzacție prin care să se specifice soldul final și termenele de plată a acestuia, așa cum părțile au intenționat a proceda atunci când au încheiat prima tranzacție, însă termenul limită de plată de 30.06.2012 fusese deja stabilit și nu a fost redus printr-o înțelegere ulterioară a părților.

De altfel, niciuna dintre prevederile tranzacției nu conduce la concluzia susținută de recurentă, în sensul unei înțelegeri a părților ca din tranzacția subsecventă să se nască obligația de plată pe care reclamanta o afirmă în prezentul litigiu.

Referitor la critica privind greșita reținere de către instanța de apel a faptului că ar fi contradictorie apărarea recurentei care susține, pe de o parte, că obligația de plată nu s-a născut pentru că părțile nu au mai încheiat tranzacția subsecventă, așa cum s-au înțeles la 23.09.2011, ca atare acțiunea în pretenții ar fi inadmisibilă, iar, pe de altă parte, că obligația de plată s-a stins ca efect al prescripției extinctive, instanța de recurs constată că nici aceasta nu poate fi încadrată în vreunul dintre motivele de casare. Astfel, instanța a analizat ambele susțineri ale recurentei, găsindu-le neîntemeiate, iar simpla apreciere în sensul că acestea oricum ar fi contradictorii nu constituie un argument esențial în motivarea hotărârii.

Se constată că instanța de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, stabilind situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de particularitățile speței (modul în care s-au derulat relațiile dintre părți, atât sub imperiul contractului cât și ulterior, minuta întâlnirii din 22.02.2011; extrasele de cont din 25.032011; tranzacția din 23.09.2011, mandatul ad-hoc, ordonanța de plată înregistrată la 16.10.2014; facturile avute în vedere la formularea cererii de emitere a ordonanței de plată etc.), iar faptul că soluția pronunțată de instanța de apel nu a corespuns voinței recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie atacate.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei sub aspectul greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile solicitate prin acțiunea dedusă judecății.

Contrar susținerilor recurentei, s-a reținut cu justețe că tranzacția încheiată de părți la 23.09.2011, ca și actul adițional la aceasta intervenit la 15.11.2011, reprezintă indubitabil recunoașteri ale debitului de către pârâtă.

Frecventă în raporturile dintre profesioniști, recunoașterea tacită a datoriei intervine atunci când rezultă din orice act sau fapt care presupune mărturisirea existenței dreptului a cărui acțiune se prescrie, având o asemenea semnificație cererea de prelungire a termenului de plată, solicitarea amânării executării obligației prin eșalonarea plății sau cererea unui termen pentru plata creanței, cum este și cazul de față.

Este de amintit că, recunoașterea dreptului reprezintă manifestarea unilaterală de voință a celui în folosul căruia curge prescripția prin care se atestă dreptul creditorului. Astfel, titularul dreptului la acțiune nu poate fi considerat pasiv, neglijent, întrucât are motive întemeiate să nu acționeze debitorul în instanță. Recunoașterea făcută de către debitor (recurenta-pârâtă din speță) îl îndreptățește pe creditor (intimata-reclamantă) să creadă că executarea creanței sale se va face de bunăvoie, neavând practic motive pentru care să îl cheme în judecată pe debitorul său.

Or, în condițiile în care termenul limită de plată (30.06.2012) a expirat și pârâta nu și-a executat obligația de plată a soldului final, este evident că din ziua următoare acestei date a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantei.

Având în vedere că la 30.06.2015 a fost depusă la oficiul poștal cererea de chemare în judecată, termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 din noul C. civ. (aplicabil întrucât noul termen de prescripție a început să curgă la 1.07.2012, ulterior intrării în vigoare a noului C. civ.), nu era împlinit, aspect reținut corect de instanța de apel.

Prin urmare, s-a stabilit cu justețe că sunt incidente dispozițiile Noului C. civ., având în vedere art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. care arată în mod expres că:

"prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit", or în speță noul termen de prescripție a început a început să curgă la 1.07.2012, ulterior intrării în vigoare a noului C. civ.

În altă ordine de idei, prevederile Noului C. civ. preiau dispoziții din Decretul nr. 167/1958, fără a cuprinde vreo diferență de substanță în ceea ce privește termenul general de prescripție de trei ani, aplicabil speței, noile dispoziții prevăd și aceleași momente de la care termenul începe să curgă, efectul întreruptiv dat de recunoaștere, fiind lipsite de justificare susținerile recurentei privind crearea unei lex tertia de către instața de apel, în condițiile în care aceasta a făcut distincție între regimul juridic aplicabil anterior ori ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că simpla nemulțumire a recurentei-pârâte cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către pârâtă sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări și nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a unor norme de drept material.

Fără a reitera considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a reținut în mod legal că acțiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție, dând o corectă eficiență normelor de drept material incidente speței și regulilor de drept pe care s-a bazat soluția.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. B.) împotriva deciziei civile nr. 783/2018 din 4 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. B.) împotriva deciziei civile nr. 783/2018 din 4 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2020.