ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 954/2021

Motivele de casare invocate Împotriva deciziei instanței de apel și a încheierii din 9 octombrie 2019, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar Consorțiul format din B.. și C.., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se invocă faptul că există contradicție între considerente și dispozitivul deciziei recurate, arătându-se considerentele de la fila x, din care rezultă pe de o parte că apelul este fondat, pentru ca mai jos să se menționeze "criticile apelantei cu privire la soluția primei instanțe asupra prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate". Cu toate acestea, în contradicție cu considerentele menționate, prin dispozitivul deciziei, instanța de apel a admis apelul împotriva încheierii din 15.10.2018, prin care s-a respins excepția prescripției. Recurenta susține că și în ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel invocat de pârâta SRTV, referitor la întreruperea cursului prescripției, există contradicție între considerente și dispozitiv, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind arătate, în esență, aceleași argumente ca în precedent. În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia atacată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material prevăzute de art. 998 și 999 C. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, arată că echipamentele proprietatea reclamantei au fost folosite în mod continuu, neîntrerupt și fără plată de către pârâtă, din 01.01.2006 și până în 2019, aceasta din urma obligându-se să plătească contravaloarea folosinței lor, în anul 2018. Totodată, prin sentința civilă nr. 2974/10.06.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin neapelare, SRTV a fost obligată la restituirea echipamentelor către reclamantă. Întrucât pârâta nu a restituit echipamentele de bună-voie, a fost începută procedura executării silite pentru recuperarea acestora. Instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, întrucât prejudiciul suferit de recurentă există, este cert și, așa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, a fost cuantificat și recunoscut de reprezentanții pârâtei. Contrar reținerilor instanței de apel, recurenta arată că nu a solicitat plata chiriei, ci a solicitat contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor proprietatea sa. Faptul că s-a cuantificat această lipsă de folosință la valoarea chiriei lunare, nu schimbă temeiul cererii, recurenta susținând că a introdus acțiunea în temeiul răspunderii delictuale, prevăzute de dispozițiile art. 998-999 C. civ.. Din înscrisurile de la dosar rezultă că SRTV a continuat să folosească echipamentele și după 31.12.2005, fără a avea un titlu asupra lor, precum și că a recunoscut sumele solicitate de recurentă pentru lipsa de folosință, astfel că nu era nevoie de administrarea probei cu expertiza contabilă. În cazul în care SRTV ar fi contestat recunoașterile explicite din respectivele minute, administrarea probei cu expertiză s-ar fi dovedit utilă. Recurenta susține că principiul disponibilității nu vizează probele/modul de calcul (evaluare) a pretențiilor, instanța având, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., îndatorirea să stăruie pentru aflarea adevărului, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, inclusiv prin administrarea din oficiu a probelor necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. În conformitate cu art. 255 alin. (2) C. proc. civ., dacă un fapt este necontestat, în speță recunoașterile SRTV, instanța va putea decide că nu mai este necesară dovedirea lui. În considerarea acestui argument, hotărârea instanței de apel este vădit nelegală, întrucât, chiar dacă, contrar evidențelor, s-ar fi apreciat că SRTV nu mai recunoaște cele menționate în minutele depuse la dosar, instanța de control judiciar, considerând că pentru lămurirea procesului este necesară efectuarea expertizei judiciare, putea să dispună completarea probelor, iar invocarea principiului disponibilității nu oprea instanța de apel să încuviințeze/administreze proba cu expertiza contabilă/evaluatorie, daca nu se considera lămurită. Susține recurenta că, în măsura în care instanța de apel era de acord că există un prejudiciu suferit de AGER, însă nu era de acord cu modul de evaluare/de calcul realizat de reclamantă (care nu era obligatoriu pentru instanță, întrucât nu intra în sfera principiului disponibilității), atunci nimic nu o împiedica să pună în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize pentru determinarea prejudiciului constând în lipsa de folosință, iar în situația în care din expertiză ar fi rezultat o sumă mai mică decât cea de 1.907.663,76 Euro estimată, atunci instanța de apel putea să admită în parte cererea de chemare în judecată, în limita sumelor rezultate din expertiză. Or, susține recurenta, instanța de apel în mod nelegal a respins proba cu expertiză, reținând că principiul disponibilității ar fi împiedicat-o să administreze alte probe față de modul de calcul propus de AGER. Mai susține recurenta că instanța de apel ar fi urmat să pună în dezbaterea contradictorie a părților necesitatea dovedirii cuantumului prejudiciului, fie în baza art. 255 alin. (2) C. proc. civ., fie în raport de prevederile art. 254 alin. (5) din același cod, în caz contrar fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. De asemenea arată că pârâta-apelantă a solicitat încuviințarea probei cu expertiza contabilă, reclamanta menționând că în cazul în care se va admite, solicită încuviințarea unui obiectiv. Astfel, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., art. 20 și art. 20 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă mai susține că hotărârea atacată este nelegală și în ceea ce privește reținerea instanței de apel că nu există legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Aceasta susține că are dreptul atât la redobândirea posesiei asupra bunurilor proprietatea sa, cât și la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosință a bunurilor. Obligația stabilită prin sentința civilă nr. 2974/2014, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare, trebuia adusă la îndeplinire de bunăvoie. Cu toate acestea, după mai multe încercări nereușite de recuperare a bunurilor și de plată a despăgubirilor pe cale amiabilă, AGER s-a adresat executorului judecătoresc, astfel că nu îi poate fi imputată vreo culpă. Arată recurenta că, potrivit dispozițiilor art. 23.6 din contract, la împlinirea duratei contractului, achizitorul are obligația de a restitui bunurile în stare corespunzătoare. Astfel, este evidentă culpa pârâtei constând în nerestituirea echipamentelor și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul produs reclamantei. La 30 ianuarie 2020, a fost depusă declarația de însușire a recursului, de către administratorul judiciar al reclamantei . Prin încheierea de ședință pronunțată de completul de filtru la 15 decembrie 2020, au fost respinse excepțiile tardivității și nulității recursului, care a fost admis în principiu, fiind stabilit termen în ședință publică, cu citarea părților, la 6 aprilie 2021.

Analiza motivelor de casare Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: 2.1. Un prim motiv de recurs, subsumat cazului de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la contradicția dintre considerentele și dispozitivul deciziei, sub aspectul soluției date excepției prescripției. În concret, prin încheierea din 15 octombrie 2018, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, iar aceasta din urmă a atacat prin apel încheierea anterior menționată. Deși a înlăturat criticile din apel referitoare la prescripție, pe care le-a găsit nefondate, Curtea de apel a admis apelul pârâtei formulat atât împotriva încheierii din 15 octombrie 2018, cât și împotriva sentinței civile nr. 3821 din 17 decembrie 2018. În mod formal, se poate susține o contradicție între primul alineat al dispozitivului și considerentele prin care motivele de apel referitoare la chestiunea prescripției au fost respinse. Cu toate acestea, dispozitivul deciziei trebuie citit în integralitate și înțeles corelat. În următorul alineat al dispozitivului, se observă că a fost schimbată doar sentința primei instanțe, fără a se dispune vreo soluție cu privire la încheierea din 15 octombrie 2018. Această modalitate de redactare a dispozitivului deciziei, deși criticabilă, nu constituie un motiv de casare, cât timp părțile aveau la îndemână procedura de lămurire a hotărârii și înlăturare a dispozițiilor contradictorii prevăzută de art. 443 C. proc. civ. Or, potrivit art. 445 C. proc. civ., îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442 - 444. 2.2. Recurenta a mai invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constând în aplicarea greșită de către instanța de apel a principiului disponibilității, încălcarea principiilor rolului activ și contradictorialității, precum și a dispozițiilor art. 254 alin. (5) și art. 255 alin. (2) C. proc. civ. Acest motiv de recurs este întemeiat, însă în limitele și pentru argumentele ce urmează: Instanța de apel a făcut o greșită aplicare în speță a principiului disponibilității, reglementat la art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., considerând că obiectul cererii de chemare în judecată se confundă cu "modalitatea de calcul a prejudiciului pretinsă de reclamantă", respectiv cu echivalentul chiriei lunare rezultate din interpretarea clauzelor 2.2 și 2.3 din contractul de furnizare produse nr. x/12.03.2002. În realitate, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă fără nici un dubiu că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a unor bunuri mobile proprietatea reclamantei, pe care pârâta le-a folosit fără drept, chiar și după ce a fost obligată la restituire prin hotărâre judecătorească definitivă. Pentru evaluarea prejudiciului, reclamanta a pretins a fi avută în vedere suma de 52.990,66 Euro/lună (denumită "chirie"), care în opinia reclamantei ar fi probată prin clauzele contractului și "minutele" încheiat de părți. Această modalitate de evaluare a fost contestată de pârâtă la prima instanță, SRTV solicitând încuviințarea probei cu expertiză tehnică pentru determinarea contravalorii lipsei de folosință a bunurilor ce puteau fi închiriate. Tribunalul a respins această probă cu expertiză ca neutilă, în condițiile în care a fost de acord cu modul de evaluare propus de reclamantă. Prin cererea de apel, pârâta a susținut că prejudiciul evaluat de prima instanță la 52.990,66 Euro/lună este vădit disproporționat în raport cu valoarea echipamentelor în perioada de 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, motiv pentru care a reiterat solicitarea de încuviințare și administrare a probei cu expertiză evaluatoare. Instanța de apel s-a limitat la analiza modului de evaluare a prejudiciului propus de reclamantă și validat de prima instanță și a ajuns la concluzia că această evaluare nu este corectă. Considerând că limitele învestirii împiedică cercetarea unei alte evaluări pe baza unei expertize tehnice, instanța de apel a considerat că prejudiciul nu este cert. În acest context, este corectă susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia respectarea principiului disponibilității nu impune instanței un anumit mod de calcul al prejudiciului, evaluarea în concret a lipsei de folosință putând fi făcută pe baza unui probatoriu complet și concludent. Așadar, în măsura în care instanța de apel aprecia că modalitatea de evaluare a prejudiciului indicată de reclamantă nu este corectă, se impunea ca instanța să dea eficiență principiului rolului activ, în sensul reglementat la art. 22 alin. (2) C. proc. civ.: "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, […] judecătorul este în drept […], să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc". Or, în condițiile în care apelanta pârâtă a solicitat proba cu expertiză în vederea evaluării lipsei de folosință a bunurilor mobile, iar intimata reclamantă a solicitat, în subsidiar, în măsura în care nu era reținut modul său de evaluare a cuantumului prejudiciului, încuviințarea unui obiectiv propriu, este justificată critica recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 254 alin. (5) C. proc. civ., fără a i se putea opune limitarea prevăzută de 254 alin. (6) din același Cod. 2.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta a criticat considerentele deciziei prin care s-a reținut inexistența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Instanța de apel a considerat că legătura de cauzalitate nu este îndeplinită deoarece întârzierea în restituirea bunurilor revendicate "nu este pe deplin imputabilă" apelantei pârâte, din moment ce reclamanta beneficia de un titlu executoriu și avea la dispoziție calea executării silite, însă nu s-a adresat unui executor judecătoresc decât în anul 2017. Această situație de fapt reținută de instanța de apel nu este de natură a afecta legătura de cauzalitate. Instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 622 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie", iar numai "în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare" (alin. (2). Neîndeplinirea de bunăvoie de către pârâtă a obligației de restituire stabilite prin sentința civilă nr. 2974/10.06.2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă nu poate fi considerată o cauză imputabilă creditoarei. Raționamentul instanței de apel este greșit întrucât transferă culpa de la debitor la creditor pe motiv că, deși debitorul nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligația, creditorul nu a utilizat alte căi legale pentru executarea obligației. În plus, instanța de apel nu a făcut nicio referire la impedimentul la executare reprezentat de necesitatea lămuririi dispozitivului sentinței civile nr. 2974/10.06.2014, pe calea contestației la titlu reglementate de art. 714 alin. (3) C. proc. civ., admise prin sentința civilă nr. 34/15.01.2018. Pe de altă parte, argumentul instanței de apel este greșit întrucât contravine rațiunii prevederilor art. 563 alin. (1) și art. 566 alin. (2) C. civ., în sensul că efectele admiterii acțiunii în revendicare mobiliară nu sunt limitate la restituirea în natură a bunurilor, proprietarul având dreptul la despăgubiri, cum ar fi fructele produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar. Deși, în cauză, reclamanta și-a întemeiat cererea de despăgubire pe răspunderea civilă delictuală, pentru identitate de rațiune, trebuie considerat că are dreptul la repararea prejudiciului constând în lipsa de folosință, evaluată pe baza probelor administrate în mod nemijlocit, chiar și în cazul în care nu și-a exercitat într-un termen optim opțiunea de a apela la executarea silită. 2.

În fine, Înalta Curte constată că recursul a fost doar în mod formal declarat și împotriva încheierii de ședință din 9 octombrie 2019, în condițiile în care această încheiere nu cuprinde nicio dispoziție nefavorabilă recurentei, care să poată face obiectul controlului judiciar, cuprinzând doar dispoziții de amânare a cauzei și prorogare a discutării probei cu expertiză. Mai mult, memoriul de recurs nu cuprinde nicio critică față de această încheiere premergătoare. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu este în mod legal învestită cu un recurs împotriva încheierii de ședință din 9 octombrie 2019, astfel că nu se impune pronunțarea unei soluții în dispozitiv în această privință. 2.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8, art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa în tot decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel. Caracterul unitar al căii de atac formulate de apelanta-pârâtă SRTV impune casarea integrală a deciziei instanței de apel, însă rejudecarea apelului se va limita la motivele referitoare la fondul litigiului, având în vedere că soluția de respingere a excepției prescripției poate fi considerată definitiv tranșată, în condițiile în care pârâta nu a formulat recurs împotriva considerentelor referitoare la chestiunea prescripției, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 502 raportat la art. 481 C. proc. civ.