ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1932/2024

Ședința publică din data de 24 septembrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 21.12.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței obligarea pârâtei Societatea Română de Televiziune la plata următoarelor sume:

- 119.267,35 RON, reprezentând diferența de curs valutar între data furnizării serviciilor și data achitării sumei de 87.501 euro;

- valoarea inflației și a dobânzii legale, calculate asupra sumei de 346.891,83 RON, pentru perioada decembrie 2012 - 27.02.2017;

- valoarea inflației și a dobânzii legale, calculate asupra sumei de 49.339,80 RON, pentru perioada 06.04.2007 -27.02.2017.

Prin sentința civilă nr. 1301 din 21.10.2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a luat act de renunțarea reclamantei la primul capăt al cererii de chemare în judecată, având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 119.267,35 RON, reprezentând diferența de curs valutar între data furnizării serviciilor și data achitării sumei de 87.501 euro.

A admis în parte excepția prescripția dreptului material la acțiune și a respins cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata actualizării cu indicele de inflație și a dobânzii legale, calculate pentru perioada anterioară datei de 21.12.2014, ca prescrisă.

A respins în rest excepția dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. și a obligat pârâta la plata sumei de 85.271,22 RON către reclamantă, reprezentând dobânda legală aferentă sumelor de 346.891,83 RON, respectiv 49.339,80 RON, pentru perioada 21.12.2014 - 27.02.2017.

A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A obligat reclamanta la plata sumei de 2.087,01 RON către stat, cu titlu de diferență taxă judiciară de timbru și a obligat pârâta la plata sumei de 5.982,2 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins ca neîntemeiată cererea formulată de pârâtă împotriva chemaților în garanție B. și C..

Prin decizia civilă nr. 1219A din 12.09.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Societatea Română de Televiziune, împotriva sentinței civile nr. 1301/21.10.2020 pronunțate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

A obligat apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5862,30 RON și către intimatul pârât B. a sumei de 7500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei Curții de Apel București a declarat recurs pârâta Societatea Română de Televiziune.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea caii de atac și în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii recurate și rejudecarea pricinii cu consecința respingerii acțiunii introductive de instanță.

În esență, recurenta-pârâtă a învederat, sub un prim aspect, referitor la motivația curții de apel cu privire la respingerea excepției autorității de lucru judecat, că aceasta a depus la dosar înscrisuri care demonstrează că obiectul cererii deduse judecații în dosarul nr. x/2011 este identic cu cel din prezenta cauză, respectiv solicitarea "actualizării creanței cu indicele de depreciere prin inflație efectiv suferit, în cadrul căruia se va considera și factorul de instabilitate monetară, precum și dobânda legală". Astfel, motivația instanței de apel potrivit căreia nu exista triplă identitate între cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 (respectiv nr. 4546/2/2016, ca urmare a renumerotării) și prezenta acțiune, în ceea ce privește pretențiile deduse judecății, reprezentând accesorii la sumele acordate prin titlul executoriu, pentru perioade care nu au făcut obiectul judecății anterioare, este nelegală și dată cu încălcarea dispozițiilor art. 431 C. proc. civ.

Un al doilea motiv de recurs privește soluția instanței pe excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta SRTv. Recurenta arată că atât instanța de fond cât și curtea de apel au avut în vedere în mod greșit, la admiterea în parte a prezentei acțiuni, dispozițiile Deciziei nr. 21/2015 și ale Deciziei nr. 7/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, acestea nefiind aplicabile în prezenta cauză întrucât cele doua decizii tratează problema acordării daunelor moratorii cu privire la plata drepturilor salariale, unde data scadenței obligației de plată a salariului este lunară. Mai mult, în hotărârile menționate prescripția a fost întreruptă printr-un act de recunoaștere, respectiv O.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Însă, prezenta cauză nu se referă la dreptului muncii și nici creanța asupra căreia se calculează dobânda legală și inflația nu a fost cuprinsă într-un titlu executoriu, neexistând nici un act normativ de întrerupere a prescripției.

În mod greșit instanțele de fond și de apel au considerat că acest prejudiciu are un caracter independent, în condițiile în care acesta este accesoriu sumelor de 346.891,83 RON și 49339,80 RON care au fost precizate/indicate în anul 2013 și prin urmare, solicitarea privind calculul accesoriilor a fost făcută de către reclamantă în afara termenului de 3 ani prevăzut de legiuitor.

Având în vedere "data de 06.04.2007, când a fost efectiv prestat serviciul de către reclamantă", în speță sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, reglementare referitoare la prescripția extinctivă anterioară intrării în vigoare a C. civ. din 2009, fiind vorba de prescripții începute mai înainte de data de 1 octombrie 2011, astfel cum se reglementează prin dispozițiile art. 3 și 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

În art. 6 alin. (4) din C. civ. din 2009 se prevede expres că prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Cu privire la capătul 2 si 3 al acțiunii prin care s-a solicitat calcularea perioadelor de criză economică se arată că în fapt, prin acestea se solicită de două ori aplicarea unor indexări, care prin definițiile date de legiuitor trebuie să fie stabilite prin acte scrise conform acordului părților.

Suma de 49.339,80 RON are natura juridică a unui profit nerealizat de către reclamantă. Prin urmare, în măsura în care această sumă ar fi purtătoare de dobândă legală sau ar fi actualizată cu indicele de inflație, s-ar ajunge la o îmbogățire fără just temei, corelată cu diminuarea patrimoniului pârâtei.

Referitor la motivarea Curții cu privire la respingerea cererii de chemare în garanție a foștilor salariați B. și C., aceasta nu există, fiind reluate ca atare constatările instanței de fond din sentința civilă nr. 1301/21.10.2020.

Se redau în continuare atribuțiile Consiliului de administrație al recurentei, astfel cum sunt reglementate în art. 27 din Legea nr. 41/1994, arătându-se că nu prezintă nicio relevanță faptul că cei doi intimați făceau sau nu parte din Consiliu sau dacă aceștia participau la ședințele acestuia, în lipsa deciziei organului colegial. Subsecvent obținerii aprobării Consiliului de administrație al SRTv, Directorul General se preocupă de implementarea deciziilor Consiliului. Or, în condițiile în care cei doi intimați cunoșteau faptul că nu a fost aprobat în Consiliul de administrație contractul cu A. S.R.L. rezultă ca aceștia au acționat în lipsa oricărui mandat.

Curtea de apel nu a răspuns nici apărărilor potrivit cărora chiar Societatea Română de Televiziune s-a obligat în urma negocierilor, să încheie actul, fiind cea care a oferit garanții cu privire la semnare, a recepționat primele doua episoade ale seriei a 11-a a serialului La Urgență - atitudine care nu poate fi pusă la adăpost prin invocarea principiului libertății contractuale.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât C. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu titlu prealabil, a invocat excepția nemotivării cererii de recurs conform art. 489 C. proc. civ., raportat la faptul că nu există o prezentare distinctă a motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, cu privire la fiecare intimat, chemat în garanție.

Mai arată că Înalta Curte a stabilit în mod irevocabil lipsa răspunderii civile delictuale a acestuia în raportul dedus judecății din cauza pendinte, reținându-se cu autoritate de lucru judecat lipsa faptei ilicite. Or, sub acest aspect, recurenta reiterează doar situația de fapt din dosar, fără a aduce o critică efectivă de nelegalitate deciziei atacate.

La 24.04.2023 a formulat și intimata-reclamantă A. S.R.L. întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile atacate.

In ceea ce privește criticile recurentei împotriva motivării curții de apel pe excepția autorității de lucru judecat, arată că în mod corect instanța de apel a menținut soluția primei instanțe pe acest aspect, în cauză nefiind întrunită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză. Astfel, dacă obiectul dosarului nr. x/2011 privește actualizarea cheltuielilor efectuate cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă până în luna noiembrie 2012, în prezentul dosar perioada pentru care se solicită actualizarea sumei de 346.891,83 RON este decembrie 2012-27 februarie 2017, iar pentru suma de 49.339,80 RON perioada 06.04.2007-27.02.2017.

Cu privire la criticile recurentei referitoare la soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, susține că acestea nu pot fi primite, prin hotărârea atacată făcându-se corecta aplicare a legii.

Se arată că motivele de recurs sunt străine de considerentele instanței de apel. In acest sens, instanța a constatat că daunele-interese moratorii au natura unor prestații succesive, față de care termenul de prescripție se calculează pentru fiecare zi de întârziere, în acord cu prevederile art. 1531 și art. 1535 C. civ., reglementarea anterioară din art. 12 din Decretul nr. 167/1958 fiind în același sens. In raport de aceste prevederi legale nu s-ar putea susține că dreptul material la acțiune este prescris în integralitatea sa, pe de-o parte, întrucât debitul principal asupra căruia se aplică dobânzile legale și indicele de inflație a fost stabilit în mod definitiv și irevocabil la 11.10.2017, iar pe de altă parte, pentru că fiecare zi de întârziere la plata debitului determină curgerea unui nou termen de prescripție.

Cu privire la motivele de recurs ce vizează soluția pronunțată pe petitele 2 și 3 ale acțiunii, în mod greșit se susține de către recurenta-pârâtă că actualizarea debitului principal ar fi incompatibilă cu aplicarea dobânzii legale. În fapt, cele două pretenții au natură juridică distinctă și finalități diferite, astfel cum în mod corect s-a reținut prin decizia recurată. Aplicarea dobânzii legale reprezintă o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), în timp ce actualizarea cu indicele de inflație tinde la stabilirea valorii reale a obligației bănești la momentul efectuării plății (daune compensatorii).

Mai mult, aspectele referitoare la caracterul datorat al dobânzii legale penalizatoare și actualizarea cu indicele de inflație a sumelor nu mai pot fi readuse în discuție, acestea fiind tranșate în mod definitiv de către instanțele de judecată în dosarul nr. x/2011.

În ceea ce privește criticile aduse motivării curții de apel cu privire la soluția pe aspectul cererii de chemare în garanție, apreciază că și acestea sunt neîntemeiate, raportat la cele constatate în mod definitiv și irevocabil de către instanțele de judecată în dosarul nr. x/2012.

În cauză, niciuna dintre părți nu a formulat răspuns la întâmpinările depuse la dosar.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 aprilie 2024, completul de filtru a respins excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât C. prin întâmpinare.

A admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune împotriva deciziei nr. 1219A din 12 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. și cu intimații-pârâți B. și C..

A fixat termen de judecată la data de 24 septembrie 2024, ora 9:30, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte nu își însușește motivul de recurs relativ nemotivării deciziei, analizării și interpretării argumentelor și probelor împotriva pârâtei recurente și în contra evidenței și relevanței acestora, cu efectul invocat al înlăturării de plano a argumentelor pârâtei, potrivit exprimării concrete a recurentei, motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Se observă că instanța de apel a prezentat argumentele sale de fapt și de drept care justifică hotărârea pronunțată.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice.

Or, din analiza considerentelor deciziei instanței de apel, rezultă că s-au expus argumentele raționamentului juridic al acesteia grefat pe situația de fapt reținută, ilustrându-se de către instanța de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar și elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanța de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situația de fapt, a ilustrat de asemenea, faptul că normele juridice invocate de apelanta pârâtă au fost respectate de tribunal, a ilustrat raționamentul juridic propriu potrivit căruia a apreciat că nu sunt fondate motivele de apel privind incidența autorității de lucru judecat în sensul menționat de pârâtă, cel privind excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune sau cel privind inexistența vreunei fapte ilicite a chemaților în garanție, arătând totodată, argumentat și de ce apreciază că se impune acordarea dobânzii penalizatoare și a actualizării cu rata inflației a debitului, inclusiv în privința sumei de 49.339,80 RON, răspunzând inclusiv criticilor din cererea de apel privind punerea în întârziere, privind natura obligației pecuniare, răspunzând așadar, în mod argumentat criticilor invocate de pârâta apelantă în susținerea căii sale de atac.

Se observă că de fapt, recurenta pârâtă critică modul de interpretare a probelor de către instanța de apel, mod pe care îl apreciază a fi părtinitor. Or, o astfel de critică excede limitelor exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicțional de recurs, limite configurate potrivit art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ., configurarea situației de fapt a cauzei pe baza probelor administrate în proces reprezentând apanajul instanțelor devolutive ale cauzei.

Așadar, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu se regăsește în cauză.

Nici motivul de recurs invocat privitor la respingerea eronată de către instanța de apel a excepției autorității de lucru judecat reglementate de art. 431 și art. 432 C. proc. civ., motiv prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., nu este fondat.

Astfel, Curtea reține că potrivit acestui text procesual ultim menționat, "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat".

Verificând cererea de chemare în judecată, se observă că reclamanta intimată a solicitat obligarea pârâtei recurente la plata valorii inflației și a dobânzii legale, calculate asupra sumei de 346.891,83 RON, pentru perioada decembrie 2012 - 27.02.2017, precum și a valorii inflației și a dobânzii legale, calculate asupra sumei de 49.339,80 RON, pentru perioada 06.04.2007 - 27.02.2017.

În cadrul situației de fapt a cauzei, instanța de apel a stabilit cu titlu definitiv, că în litigiul anterior, nr. 29841/3/2011, a fost avută "în vedere deprecierea prin inflație a sumelor achitate de reclamantă precum și dobânda legală începând cu data de 6.04.2007. Astfel cum corect a reținut prima instanță, sumele menționate au fost calculate până în luna noiembrie 2012. (...) în privința profitului nerealizat, în procesul anterior, nu a fost solicitată actualizare sau dobândă".

Or, Înalta Curte constată că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., dar și prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului cauzei, fără a o mai putea reevalua.

Drept urmare, grefat pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de curtea de apel, Înalta Curte apreciază că în cauză s-a realizat de către instanța de apel o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale invocate de recurentă în cadrul motivului său de recurs, respectiv art. 431, art. 432 C. proc. civ., atât timp cât nu se constată o identitate de obiect între cele două cereri de chemare în judecată.

Astfel, elementul de distincție este reprezentat în privința sumei de 346891,83 RON, de perioada diferită pentru care se solicită în prezentul litigiu dobânda legală și actualizarea cu rata inflației, iar în privința sumei de 49339,8 RON, este reprezentat de inexistența în litigiul anterior a unei solicitări de acordare a dobânzii legale și a actualizării, spre deosebire de litigiul pendinte, astfel cum a reținut instanța de apel din prezenta cauză în cadrul situației de fapt pe care a stabilit-o în mod definitiv și pe care instanța de recurs nu o poate reevalua fără a își încălca propriile limite de control jurisdicțional.

Drept urmare, nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. invocat.

Nici motivul de recurs privind greșita respingere în parte a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, printr-o aplicare eronată a dispozițiilor art. 2500 C. civ., art. 2501, art. 2512, art. 2517 C. civ., art. 3 și art. 201 din Legea nr. 71/2011, Decretului nr. 167/1958 sau ale art. 6 alin. (4) C. civ., precum și a Deciziilor nr. 7 și 21 din 2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Astfel, procedând la analiza criticilor subsumate de recurentă acestui motiv de recurs, instanța de recurs prezentă constată sub un prim aspect, că instanța de apel nu și-a întemeiat în această direcție aprecierile pe statuările din Deciziile nr. 7 și 21 din 2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum eronat susține recurenta pârâtă, ci pe dispozițiile art. 1531 și art. 1535 alin. (1) C. civ.

Sub un secund aspect, chiar dacă am aprecia că, utilizând argumente care se regăsesc și în cele două decizii ale instanței supreme, respectiv "Daunele-interese moratorii sub forma dobânzii legale au caracterul unor prestații succesive și sunt datorate pentru întreaga perioadă de executare cu întârziere și calculate pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la data scadenței acestor creanțe. Fiecare zi de întârziere generează o prescripție distinctă a dreptului la acțiune cu privire la aceste prestații succesive", instanța de apel și-ar fi întemeiat totuși, soluția și pe cele două hotărâri obligatorii ale instanței supreme, cu toate acestea Înalta Curte constată că criticile realizate din această perspectivă de către recurenta pârâtă, în sensul că statuările vizate din cele două decizii nu ar fi aplicabile în cauza pendinte, sunt nefondate.

Astfel, este adevărat că statuarea citată se regăsește inițial în cuprinsul Deciziei nr. 7/2015 a instanței supreme, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, însă lecturând cuprinsul respectivei hotărâri cu caracter obligatoriu, rezultă indubitabil faptul că statuarea a fost una cu caracter general, neaservită exclusiv daunelor moratorii aferente plății drepturilor salariale sau în privința cărora ar exista vreun act normativ de întrerupere a prescripției sau exclusiv în privința creanțelor constatate prin titluri executorii, astfel cum în mod nefondat a invocat recurenta pârâtă. Dimpotrivă, se observă că paragrafele respective ale instanței supreme sunt generale, arondate instituției juridice a daunelor moratorii și sunt realizate chiar în dezbaterea pe marginea Decretului nr. 167/1958, decret pe care recurenta însăși îl apreciază incident cauzei.

Critica dezvoltată în continuare a recurentei în sensul că nu poate fi obligată la plată începând cu data de 21.12.2014 ca urmare a faptului că la acel moment nu era în întârziere și nu avea o obligație legală de a executa vreun titlu executoriu întrucât de-abia la data de 07.10.2016, s-a pronunțat decizia nr. 694 a Curții de Apel București prin care s-a respins apelul împotriva sentinței de obligare a sa, nefiind astfel conturată o faptă ilicită a sa, litigiul nr. 29841/3/2011 terminându-se de-abia în 11.10.2017, prin pronunțarea deciziei civile nr. 1538 a instanței supreme, nu poate fi primită.

Astfel, pe de o parte, această critică amplă reprezintă un mijloc de apărare nou al pârâtei, neregăsit însă, în motivele sale de apel, fiind formulat pentru prima dată în calea procesuală prezentă de recurs, omisso medio, cu încălcarea astfel, a art. 488 alin. (2) C. proc. civ.:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Pe de altă parte, critica reprezintă una care pune în discuție situația de fapt a cauzei, astfel cum a fost ea stabilită de instanța de apel în mod definitiv. Or, atât timp cât prin decizia recurată, s-au stabilit următoarele:

"Curtea constată că, în procesul anterior, tribunalul a stabilit deprecierea prin inflație a sumelor achitate de reclamantă precum și dobânda legală începând cu data de 6.04.2007, momentul la care au fost predate pârâtei primele două episoade ale seriei a II-a, realizate de reclamantă până la acea dată. Astfel, tribunalul a reținut că, la data de 6.04.2007, a fost efectiv prestat serviciul de către reclamantă, prin predarea către pârâtă a episoadelor produse, moment la care s-a născut în sarcina pârâtei obligația de despăgubire, aceasta datorând reclamantei și dobânda legală, care curge de drept de la data scadenței, potrivit art. 1088 alin. (2) din C. civ. aplicabil, fiind o obligație de natură comercială", respectiv că "fapta ilicită, săvârșită cu vinovăție, în sensul dispozițiilor legale ce instituie răspunderea civilă, constă în executarea cu întârziere de către apelanta pârâtă a obligației de a plăti o sumă de bani" și că "pârâtul este de drept pus în întârziere, din chiar momentul săvârșirii faptei ilicite", se observă că aspectele invocate de recurenta pârâtă repun în discuție elementele factuale determinate citate, subordonate faptei ilicite cerință a răspunderii civile delictuale: existența concretă a obligației de plată a unor sume de bani, întârzierea în plată, punerea în întârziere a pârâtei. Or, o astfel de reevaluare solicitată instanței de recurs excede limitelor exclusiv de legalitate ale Înaltei Curți, astfel cum s-a expus supra.

Nici critica dezvoltată din cererea de recurs, privitoare la constatarea încă din 13.05.2013, prin raportul de expertiză judiciară realizat de expertul D. în litigiul anterior, a prejudiciului în raport de care se solicită în prezent dobânda legală și actualizarea, constatare care ar determina incidența prescripției extinctive, ca urmare a promovării cererii de chemare în judecată prezente la peste 3 ani de la data menționată, nu se regăsește în cadrul motivelor de apel ale pârâtei, astfel încât și în privința acestei critici devin incidente prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. anterior ilustrate care constituie un impediment procedural în calea evaluării sale.

Aceeași constatare a formulării direct în recurs, omisso medio, cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., este valabilă și în privința criticii recurentei - afectate aceluiași motiv de recurs relativ excepției prescripției extinctive - privitoare la greșita apreciere a caracterului independent al prejudiciului din prezenta cauză față de cel constatat în anul 2013 prin raportul de expertiză. În plus, Înalta Curte constată și faptul că în cadrul evaluării asupra motivului de apel relativ excepției de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, instanța de apel nu a folosit acest argument al tribunalului.

Continuând analiza, Înalta Curte constată că în cuprinsul acestui motiv de recurs al pârâtei, reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., această parte procesuală realizează în cadrul criticilor sale vizând modul de soluționare a excepției prescripției, o confuzie indezirabilă între pe de o parte, fapta ilicită care a determinat neîncheierea contractului cu intimata reclamantă și neplata cheltuielilor deja efectuate de către aceasta și, pe de altă parte, fapta ilicită distinctă, continuă, a neplății despăgubirilor datorate, cauză a pretenției actuale de obligare la plata de daune moratorii și a actualizării cu indicele de inflație.

Or, fapta ilicită omisivă continuă ultim menționată, întârzierea în executarea obligației pecuniare, neplata sa în termen, este aceea care generează daunele-interese moratorii și actualizarea cu indicele inflației, astfel încât evaluarea excepției procesuale a prescripției extinctive trebuie să se realizeze prin raportare la trăsăturile acestei fapte ilicite și nu prin raportare la elementele altor fapte ilicite, fie ele chiar generatoare ale faptei ilicite din prezentul dosar.

Astfel cum în mod corect au constatat ambele instanțe devolutive ale fondului cauzei, daunele-interese moratorii sub forma dobânzii legale au caracterul unor prestații succesive și sunt datorate pentru întreaga perioadă de executare cu întârziere și calculate pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la data scadenței creanței. Fiecare zi de întârziere generează o prescripție distinctă a dreptului la acțiune cu privire la aceste prestații succesive, toate aceste trăsături juridice rezultând din aplicarea metodelor de interpretare gramaticală, rațională, sistematică și teleologică a ansamblului prevederilor art. 1531 C. civ., art. 1535 C. civ., dispoziților O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar și Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Din perspectiva tuturor acestor prevederi normative conjugate, rezultă că relevanță juridică în evaluarea excepției prescripției extinctive au într-adevăr, data plății debitului (27.02.2014), data introducerii acțiunii prin care se solicită dobânda legală și actualizarea (21.12.2017) și termenul legal de prescripție extinctivă de 3 ani, soluția instanțelor devolutive asupra excepției menționate fiind așadar, legală.

Drept urmare, nu se constată vreo încălcare a prevederilor legale indicate de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs, în privința modului în care a soluționat instanța de apel excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, nefiind așadar, incident din această perspectivă, motivul de recurs invocat reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Continuând analiza criticilor formulate tot prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., însă din altă perspectivă decât cea a excepției procesuale a prescripției extinctive, instanța de recurs notează că potrivit art. 1 alin. (3) din același act normativ, "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare", iar conform art. 2 din ordonanță, "În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea".

De asemenea, Înalta Curte constată că în conformitate cu art. 6 din O.G. nr. 13/2011, "Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală".

Așadar, contrar celor enunțate de recurentă, legiuitorul român permite acordarea dobânzii penalizatoare la nivelul dobânzii legale aferente, chiar și în lipsa unui act scris în acest sens.

Potrivit art. 1088 alin. (2) C. civ. 1864, "La obligatiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comert, de fidejusiune și societate". Așadar, obligația de plată nerespectată de către recurentă, stabilită de către instanța de apel în cadrul situației de fapt a se fi născut la data de 06.04.2007, este una purtătoare de dobândă legală (ca și contravaloare a lipsei de folosință) întrucât avea ca obiect o sumă de bani.

În egală măsură, întrucât actualizarea reprezintă operațiunea de punere de acord a valorii unei creanțe cu evoluția realităților economice și în special, cu evoluția puterii de cumpărare a monedei de plată în perioada scursă de la împlinirea scadenței acelei creanțe și până la data plății efective a acesteia, actualizarea realizându-se în funcție de rata inflației, nu se poate atunci invoca în mod fondat o suprapunere între cele două tipuri de pretenții solicitate în prezentul litigiu și deci, o dublare a acestora.

Întrucât în cadrul situației de fapt a cauzei prezente, instanța de apel a stabilit în mod definitiv, astfel cum s-a expus supra, faptul că pârâta a fost pusă în întârziere din chiar momentul săvârșirii faptei ilicite anterioare și că urmare a comiterii respectivei fapte, s-a născut creanța certă, lichidă și exigibilă începând cu data de 06.04.2007, nu se poate proceda atunci la reevaluarea acestor aspecte - astfel cum solicită practic, recurenta pârâtă prin criticile arondate lipsei unei astfel de creanțe și nepunerii sale în întârzierev - pentru a se stabili o altă situație de fapt decât cea reținută definitiv de instanța de apel, pentru că, dacă ar proceda astfel, instanța de recurs și-ar depăși limitele exclusiv de legalitate ale controlului său juridicțional și ar încălca art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ.

Incidența O.G. nr. 13/2011 în algoritmul juridic al cauzei prezente a fost determinată de fapta ilicită constând în executarea cu întârziere de către recurenta pârâtă a obligației de despăgubire bănească a intimatei reclamante. Or, acest aspect este unul independent de conținutul raportului de expertiză contabilă realizat în dosarul nr. x/2011.

Întrucât în litigiul purtat anterior nr. 29841/3/2011 între aceleași părți procesuale, s-a stabilit în mod definitiv și expres că obligația de plată neexecutată la termen are natură comercială, rezultă atunci că în mod legal instanța de apel a apreciat că sunt incidente în privința dobânzii legale, prevederile art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 referitoare la adăugarea unui plus de opt puncte procentuale. Reevaluarea de către prezenta instanță de recurs a naturii juridice a obligației de plată a sumelor de bani ar determina încălcarea art. 431 C. proc. civ. referitor la autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a statuărilor definitive din litigiul menționat, fapt care nu poate fi admis.

De asemenea, Înalta Curte constată că întrucât dobânda din prezenta cauză a fost solicitată de către intimata reclamantă prin cererea de chemare în judecată pentru neexecutarea la termen a obligației pecuniare de plată, atunci în mod corect instanța de apel, constatând depășirea termenului concret de plată pe care l-a decelat în cadrul situației de fapt, a procedat la calificarea acestei dobânzi din perspectiva O.G. nr. 13/2011 ca fiind una penalizatoare și nu remuneratorie.

Nici critica relativă eronatei actualizări a sumei de 49339,8 RON nu poate fi apreciată fondată de către instanța de recurs.

Astfel, Înalta Curte constată că actualizarea unei creanțe operează pentru orice sumă de bani neplătită la termen, fiind indiferent în acest algoritm juridic punctual, natura juridică a prejudiciului care a determinat instituirea respectivei obligații pecuniare de plată.

Dispozițiile art. 19 din Legea contabilității nr. 82/1991 invocate în această direcție de recurentă, vizează profitul realizat în cadrul exercițiului financiar și înregistrarea sa contabilă aferentă exercițiului financiar respectiv, premisă complexă neîndeplinită în cauză în condițiile în care profitul respectiv a fost constatat ca fiind tocmai parte a prejudiciului adus societății reclamante.

Criticile recurentei din finalul punctului 3 al cererii de recurs, relative efectuării de către intimată de cheltuieli pe riscul său și prevalarea astfel, de propria culpă în apărare, coroborat cu invocatul caracter cel puțin nejustificat al cheltuielilor realizate de respectiva parte procesuală, vizează situația de fapt reținută în cuprinsul dosarului nr. x/2011 purtat între aceleași părți procesuale, dosar soluționat definitiv, astfel încât ele nu pot fi reevaluate în prezentul litigiu fără a se aduce atingere dispozițiilor art. 431 C. proc. civ. referitor la autoritatea de lucru judecat a statuărilor definitive anterioare.

De asemenea, se observă că întreg ansamblul de critici cuprinse în punctul 4 al motivelor de recurs, ansamblu vizând soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție a intimaților C. și B., impune reevaluarea conduitei celor doi intimați în raport de fapta ilicită reținută în sarcina intimatei reclamante și de consecințele acesteia.

Or, sub acest aspect, instanța de apel a reținut în mod definitiv în cadrul situației de fapt a cauzei, că acestor doi intimați nu li se poate reține vreo faptă ilicită, justificând această apreciere prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a litigiului civil nr. 4581/3/2012 purtat de asemenea, în contradictoriu cu recurenta pârâtă prezentă.

Or, reevaluarea acestui aspect de către instanța prezentă de recurs, astfel cum solicită într-un mod dezvoltat recurenta pârâtă în cererea de recurs, ar determina încălcarea dispozițiilor atât ale art. 431 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv, prin raportare la cele statuate în respectiva cauză civilă soluționată definitiv anterior, cât și ale art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ. care permit controlul exclusiv de legalitate al deciziei recurate și nu și de temeinicie, fapt care nu poate fi admis.

Așadar, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat nici din perspectiva celorlalte aspecte invocate prin cererea de recurs.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 488 pct. 6, 7, 8 C. proc. civ. nefiind fondate.

Reținând culpa procesuală a recurentei în declanșarea și desfășurarea prezentei căi de atac, o va obliga la plata de cheltuieli de judecată în cuantum rezonabil de 5.880,86 RON reprezentând onorariu avocat ales, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., potrivit dovezii depuse la dosar în acest sens și art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune împotriva deciziei nr. 1219A din 12 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. și cu intimații-pârâți C. și B..

Obligă recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune la plata sumei de 5.880,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2024.