ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1631/2023

Ședința publică din data de 17 octombrie 2023

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 23.10.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu Societatea Română de Televiziune să se constate că nu a intervenit/operat rezilierea/denunțarea unilaterală a contractului de cesiune nr. x/27.09.2017 în baza notificării nr. c/481 din 25.06.2018; să se dispună rezilierea contractului începând cu data de 27 iulie 2018, urmare a neîndeplinirii în mod culpabil a obligațiilor contractuale din partea pârâtei; obligarea pârâtei la plata sumei în cuantum de 161.100 RON, echivalentul în RON al sumei de 34.539 euro, reprezentând penalități de reziliere evaluate anticipat prin prevederile art. 13 alin. (3) din contract; obligarea SRTv la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxă de timbru și onorariu avocațial, conform dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2175 din data de 27.09.2019 Tribunalul București, secția a V-a Civilă a admis în parte acțiunea; a constatat caracterul abuziv al rezilierii unilaterale potrivit notificării c/481 din 25.06.2018; a obligat pe pârâtă la plata sumei de 141.790 RON - echivalentul sumei de 29.850 euro - penalități de reziliere; a respins cererea de reziliere a contractului, ca rămasă fără obiect; a respins cererea de plată a dobânzii legale ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr1112A din 16 iulie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au decis următoarele:

"Respinge apelul principal formulat de apelanta-pârâtă Societatea Română de Televiziune cu sediul ales la B. în București împotriva sentinței civile nr. 2175/27.09.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat. Admite apelul incident formulat de apelantul-reclamant A. cu domiciliul ales la C., str. x, împotriva aceleiași instanțe. Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că: Admite în tot acțiunea modificată. Dispune rezilierea contractului de cesiune nr. Al063/27.09.2017 din culpa pârâtei începând cu data de 27.07.2018. Obligă pârâta și la plata dobânzii penalizatoare calculate de la data de 27.07.2018 și până la data plății efective. Înlătură considerentele solicitate:

"(...) includerea de către pârâtă a datei de încetare a contractului ca fiind data anunțării deciziei de reziliere - cu nerespectarea termenului convenit de 60 de zile așadar - nu este de natură să producă lipsirea de efecte a notificării, în tot. Tribunalul reține că intenția de reziliere este clar exprimată, iar aplicarea termenului de 60 de zile nu este de esența notificării, ci își are temeiul în clauza contractuală, căreia urmează a i se da efect. Reclamantul ar fi justificat un interes în anularea notificării de reziliere pentru acest motiv dacă în termenul de 60 de zile - nesocotit de pârâtă - ar fi formulat cerere de reziliere pentru obținerea unor despăgubiri mai mari decât penalitățile convenite la art. 13 alin. (3)". Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Obligă apelanta pârâtă la plata a sumei de 5276,71 RON cheltuieli de judecată în apel către apelantul reclamant".

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, pârâta Societatea Română de Televiziune a declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a invocat incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii sau motive străine de cauză. Astfel, prin instituirea unei obligații de plată a unei sume de bani suplimentare, dobânda legală penalizatoare, hotărârea pronunțată este de natură a se circumscrie unei motivări contradictorii, având în vedere pe de o parte faptul că reclamantului i se acordă deja o despăgubire, iar pe de altă parte, având în vedere natura juridică a acestei despăgubiri, de aici rezultând imposibilitatea de a cumula despăgubirea cu actualizarea cu dobânda legală penalizatoare, aceasta fiind și optica instanței de fond, respectiv faptul că nu se pot cumula.

Instanța de apel nu efectuează o analiză concretă sub acest aspect, ci doar reține că este o sumă ce poate fi actualizată cu dobânda legală, sens în care în mod neîntemeiat procedează la modificarea sentinței instanței de fond.

Invocă imposibilitatea cumulării penalității contractuale cu dobânda legală penalizatoare.

Raționamentul intimatului-reclamant este greșit, acesta ignorând împrejurarea că penalitatea contractuală a fost aplicată urmare a supunerii spre analiza instanței a notificării de reziliere unilaterală, pretins nejustificată. Astfel, titlul în baza căruia recurenta ar datora penalitatea pretinsă de intimatul reclamant este hotărârea instanței, ceea ce face ca despăgubirea să devină scadentă de la data pronunțării unei soluții definitive în prezenta cauză.

Instanța de fond a reținut în mod corect că obligația neexecutată pentru care părțile au convenit penalitatea contractuală acordată nu este obligația de plată a unei sume de bani, care ar fi purtătoare de dobânzi, prin raportare la o scadență contractuală, ci (ne)asigurarea spațiului pentru difuzarea emisiunii, respectiv (ne)realizarea emisiunii conform contractului.

Penalitatea contractuală este menită să acopere daunele-interese suferite de intimatul-reclamant ca urmare a rezilierii unilaterale nejustificate. Iar caracterul nejustificat al rezilierii face obiectul analizei instanței din prezenta cauză, sumele nefiind datorate de drept.

Or, dobânda legală penalizatoare este datorată pentru întârzierea la plata unor sume de bani, așa cum prevede fără echivoc art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2011: "Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut ai unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești".

Prin urmare, în speță nu există niciun temei pentru a aplica dobânda penalizatoare de la data pretinsă de intimatul-reclamant cu privire la despăgubirile contractuale.

În continuare, după prezentarea istoricului cauzei, pârâta arată că instanța de fond a considerat în mod neîntemeiat ca fiind abuzivă notificarea acesteia de denunțare unilaterală, cu consecința obligării la penalități de reziliere. Instanțele au reținut în mod greșit că afirmațiile și acțiunile imputate reclamantului s-ar încadra în noțiunea de interes public prevăzută în contract, având în vedere că nu a fost îndeplinită condiția bunei-credințe în analiza noțiunii de interes public. Reclamantul a acționat cu rea-credință în scopul protejării propriilor interese private.

Pentru a putea stabili în ce măsură se poate reține excepția din cuprinsul art. 8 lit. d) pct. i și art. 9 lit. g) din Contract care prevăd că nu se poate considera o încălcare atunci când actele și faptele ar urmări protejarea interesului public, instanța era obligată să definească noțiunea si limitele sale.

În lipsa unor prevederi contractuale care să expliciteze noțiunea, instanța trebuia să apeleze la dispozițiile generale.

Or, în această materie, sunt relevante și se impun cu forță juridică superioară legislației naționale dispozițiile art. 10 din CEDO (libertatea de exprimare).

În analiza limitelor libertății de exprimare, în jurisprudența europeană și națională s-a reținut buna-credință drept principiu de bază în analiza încadrării libertății de exprimare în linia stabilită de art. 10 CEDO:

"Totuși, pentru a se bucura de protecția oferită de Convenție, judecățile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte (per a contrario cauza Ieremiov contra României, par. 43); în plus, în ceea ce privește afirmațiile verificabile, trebuie luat în considerare nu numai adevărul obiectiv al acestora, ci și atitudinea subiectivă a persoanelor care uzitează de dreptul la libera exprimare, buna-credință fiind un criteriu folosit mereu de Curte pentru a determina dacă libertatea de exprimare se menține sau nu în linia stabilită de art. 10.

Astfel cum s-a precizat (în cauza I. contra României) din cauza datoriilor și răspunderilor legate de exercitarea dreptului la liberă exprimare, protecția oferită de acest articol este subordonată condiției ca acei interesați să acționeze cu bună-credință, astfel încât să ofere informații exacte și demne de încredere (iar lipsa bunei-credințe este, uneori, de natură să înlăture posibilitatea recurgerii la doza de exagerare sau de provocare permise în cadrul libertății de exprimare - criterii ce au constituit mereu pietre de temelie ale analizei încălcării art. 10).

Se va putea concluziona deci, că s-au depășit limitele art. 10 atunci când persoana nu îndeplinește cu bună-credință sarcina de a informa opinia publică, când manifestarea acestor persoane nu poartă asupra unor chestiuni de interes public sau când pare a fi determinată în demersul său de existența unei animozități personale sau de intenția de a leza în mod gratuit și nejustificat reputația părții lezate" (Decizie nr. 418/2011 din 27-oct-2011, Curtea de Apel Constanta).

Condiția esențială a bunei-credințe reprezintă o limită recunoscută de CEDO și în raport cu drepturile jurnaliștilor:

"În mod constant Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit, în cauze legate de libertatea de exprimare în presa, că art. 10 din Convenție permite publicarea/tratarea unor materiale de presa care ar putea fi catalogate ca aducând atingere demnității unei persoane, dacă subiectul este de interes public și a fost tratat cu bună-credință.

De asemenea, în cazul în care ideile au fost exprimate prin intermediul presei, practica CEDO a recunoscut jurnaliștilor o mai mare libertate de mișcare în zona exprimării critice a unor păreri, ca parte componenta esențială a libertății presei. Așadar, Curtea a recunoscut în mod constant dreptul jurnaliștilor de a include în materialele prezentate o anumita doză de exagerare și provocare (Prager si Oberschlick versus Austria, Cumpănă si Mazăre versus România) condiția esențială fiind aceea a bunei-credințe" (Sentința civila nr. 7661/2016 din 27-apr-2016, Judecătoria București Sectorul 1).

De altfel, necesitatea existenței bunei-credințe este reglementată și în cuprinsul dispozițiilor Legii nr. 571/2004 de care domnul A. s-a prevalat în mod indirect, prin definirea sa drept "avertizor public" în cadrul montajului din data de 3 mai 2018. Astfel, obiectul protecției legii este avertizarea în interes public, care potrivit art. 3 din lege înseamnă "sesizarea făcută cu bună-credință cu privire la orice fapta care presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienței, eficacității, economicității și transparenței". Deși reclamantul nu îndeplinește cerințele legale pentru a intra în categoria avertizorilor publici, nefiind angajat conform dispozițiilor Codului Muncii și/sau numit conform dispozițiilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici în cadrul acesteia, pârâta consideră că sunt incidente prevederile sale în ceea ce privește regimul juridic și limitele sale în ceea ce privește libertatea de exprimare subsumată interesului public.

Or, din probatoriul administrat rezultă că reclamantul nu a acționat cu bună-credință în scopul protejării interesului public, ci acesta a făcut cu rea-credință o serie de afirmații denigratoare și a făcut publice mai multe informații obținute în mod nelegal, prin înregistrarea unor discuții private ale reprezentanților pârâtei fără acordul acestora, cu unicul scop de a-și proteja propriul interes privat derivat din raporturile contractuale cu pârâta.

Astfel, instanța nu a analizat în niciun fel contextul în care au fost făcute aceste afirmații și nici modalitatea în care parte din informațiile făcute publice de reclamant au ajuns în posesia sa, respectiv în contextul unor discuții private cu privire la raporturile sale contractuale cu pârâta.

Prin raportare la conținutul informațiilor denigratoare transmise de către reclamant, rezultă că acestea se referă în principal la chestiuni private și prea puțin la aspecte ce țin de interesul public.

Mai mult, intimatul însuși a recunoscut public că a făcut înregistrările pentru a proba derularea contractului său cu SRTv, contract eminamente privat - a se vedea în acest sens declarațiile publicate la data de 4 mai 2018, imediat după ce acesta a făcut publice înregistrările obținute fără acordul reprezentanților pârâtei.

Înseși afirmațiile evocate de pârâtă în cuprinsul notificării de reziliere dovedesc teza interesului privat, reclamantul evocând pretinse piedici în producerea emisiunii D., ceea ce ar fi condus la periclitarea investițiilor financiare ale acestuia:

"am investit aici aproape 50.000 de euro (...)".

În ceea ce privește evocarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 41/1994, menționează că acest text consacră o obligație generală legală a pârâtei (ce a fost și este respectată) dar care nu are nicio relevanță din perspectiva răspunderii contractuale ce i se impută.

În ceea ce privește mențiunea instanței în sensul că "imaginea unei persoane nu este un atribut al imaginii instituției publice, această imagine putând fi apărată printr-o acțiune care să aparțină persoanei fizice, iar nu în prezentul litigiu", instanța dă un sens greșit acțiunilor pârâtei. Atâta vreme cât contractul dintre părți prevedea obligația contractuală ca realizatorul emisiunii să nu afecteze imaginea SRTv și bunul renume al acesteia, este evident că singura modalitate în care se putea încălca această obligație era prin afirmații defăimătoare la adresa reprezentanților și/sau a angajaților săi, persoana juridică reprezentând o simplă ficțiune juridică.

Iar prin maniera de comunicare aleasă, atacul reclamantului a fost concentrat pe imaginea televiziunii publice, pe care, prin asocierea cu pretinse situații cu conotație negativă, a afectat-o contrar obligației contractuale asumate.

Acțiunea a fost întemeiată pe tărâmul răspunderii contractuale, într-un cadru ales de bunăvoie de reclamant, în care drepturile si obligațiile acestuia erau subsumate intereselor celui care 1-a contractat.

Prin urmare, decizia de încetare a contractului având ca obiect realizarea emisiunii D. a fost determinată de afirmații defăimătoare repetate la adresa televiziunii publice și a managementului acesteia, o atitudine zeflemitoare și batjocoritoare la adresa postului de televiziune care producea și difuza emisiunea reclamantului. În acest context, nicio parte contractuală - indiferent de statut sau de tipul raportului juridic - nu poate fi obligată a rămâne într-o relație contractuală care o lezează, care îi produce prejudicii de orice fel. Contractul încheiat cu reclamantul conținea clauze exprese prin care acestuia îi erau interzise atitudini, afirmații defăimătoare la adresa SRTv - clauză generată tocmai de comportamentul similar al domnului A. pe durata contractului anterior încheiat cu SRTv, având ca obiect tot emisiunea D..

În condițiile în care decizia de încetare a contractului cu reclamantul a fost fundamentată pe încălcarea în mod repetat a clauzelor contractuale și nu în ultimul rând a eticii care ar trebui să guverneze orice raport juridic/social, solicită schimbarea soluției instanței de apel și respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate, dar și pentru că au fost reiterate ad litteram - cuvânt cu cuvânt motivele de apel. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 07 martie 2023, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, ca neîntemeiată.

A admis în principiu recursul declarat de pârâta Societatea Română de Televiziune împotriva deciziei nr. 1112A din 16 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

A fixat termen de judecată la data de 17 octombrie 2023, ora 9

30

, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce privește prima critică formulată de recurenta pârâtă Societatea Română de Televiziune, relativă lipsei de interes a intimatului reclamant în a critica considerentele redate ale tribunalului aferente termenului de 60 zile, Înalta Curte constată că ea este lipsită de obiect, atât timp cât în devoluțiunea cauzei, instanța de apel a apreciat că "termenul de preaviz 60 de zile nu era de esența notificării", iar din perspectiva situației de fapt a cauzei, "în raport de probele administrate (notificările reciproce ale părților) apreciază că ambele părți au înțeles să renunțe la acest termen, solicitând ca rezilierea să opereze de la data notificării proprii.

Se impune a se recunoaște efect voinței concordante a ambelor părți în sensul renunțării la termenul de preaviz, în condițiile în care aceasta este permisă de contract, nefiind relevant faptul că exprimarea voinței fiecărei părți a survenit succesiv iar nu concomitent și prin acte diferite iar nu prin același act".

Mai mult, în condițiile în care instanța de apel a menținut aprecierea primei instanțe de judecată asupra caracterului neesențial al termenului de preaviz de 60 zile în privința notificării de reziliere unilaterală, această critică din recurs este și lipsită de interes.

Indiferent, Înalta Curte, lecturând apelul incident, constată că intimatul reclamant a înțeles prin respectivul apel să invoce nerespectarea de către recurenta pârâtă a termenului de preaviz de 60 zile prevăzut inițial ca și un alt motiv al caracterului abuziv al notificării de reziliere unilaterală a recurentei pârâte. Din această perspectivă, atât timp cât obiectul principal al cererii de chemare în judecată era constatarea caracterului abuziv al notificării nr. x/25.06.2018 emise de recurentă, nu se poate invoca o lipsă de interes a reclamantului în a indica un motiv în susținerea caracterului abuziv al respectivului act juridic.

De asemenea, întrucât în cadrul situației de fapt stabilite în mod definitiv de către instanța de apel - situație de fapt de care prezenta instanță de recurs este ținută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicțional prezent, configurate de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ. - s-a reținut caracterul nejustificat al notificării de reziliere unilaterală emise de recurentă, rezultă că nu se pot invoca cu succes în referire la această notificare nici prevederile art. 1552 C. civ. coroborat cu art. 1523 alin. lit. b) teza finală C. civ. care se grefează pe o încălcare culpabilă a obligației juridice.

Nu este fondat nici ansamblul de critici al recurentei relativ motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, contrar susținerilor acestei părți procesuale, se observă că instanța de apel a realizat o analiză riguroasă în privința dobânzii legale penalizatoare pe care a apreciat-o a fi aplicabilă raportului juridic dintre părțile procesuale, curtea de apel prezentând raționamentul juridic adoptat în această privință, grefându-se atât pe clauzele contractului încheiat de părți, stabilind în mod argumentat existența acestei obligații juridice accesorii, data exigibilității sale și ilustrând norma juridică incidentă.

Nu mai puțin, Înalta Curte apreciază că raționamentul juridic al curții de apel sub acest aspect, este unul coerent, motivarea instanței de apel nefiind, în temeiul acestor argumente, viciată nici de deficiența lipsei de motivare și de cea a contradictorialității motivării, invocată de recurentă.

Astfel, este de principiu că evaluarea despăgubirilor sau daunelor-interese ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întîrziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitor, se poate realiza pe cale judecătorească (evaluarea judiciară), prin lege (evaluarea legală) sau prin convenția părților (evaluarea convențională).

Evaluarea daunelor-interese prin convenția părților poate avea loc după ce s-a produs încălcarea obligației contractuale asumate, deci după producerea prejudiciului, sau înainte de acest moment, chiar în cuprinsul contractului ori printr-o convenție separată. Așadar, prin acordul lor de voință, părțile pot determina întinderea prejudiciului și cuantumul daunelor-interese, înainte de intervenția faptului neexecutării sau executării necorespunzătoare ori cu întîrziere, fapt ce determină prejudiciul.

Clauza penală reprezintă așadar, acea convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întîrziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.

În cauză, potrivit situației de fapt stabilite definitiv de către instanța de apel - situație de fapt pe care se grefează prezentul control exclusiv de legalitate realizat de instanța de recurs - s-a reținut că părțile procesuale au încheiat în cadrul contractului de cesiune nr. x/27.09.2017 o clauză penală ce "are caracter compensatoriu, iar nu moratoriu. Astfel, potrivit art. 13 alin. (3) din contractul părților "În cazul în care una dintre părți reziliază unilateral și nejustificat contractul, partea în culpă va datora penalități de reziliere în cuantum cu valoarea maximă a contractului pe 3 luni". Această clauză stabilește cu anticipație echivalentul pentru prejudiciul pe care o parte o poate cere în caz de reziliere abuzivă din partea celeilalte părți" (pagina 18 a deciziei recurate).

Așadar, curtea de apel a reținut în mod expres că clauza penală din cuprinsul contractului de cesiune are caracter compensatoriu.

Or, potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Noul C. proc. civ. nu mai reglementează însă, în cadrul art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală și teleologică (în referire la reglementarea anterioară enunțată din vechiul C. proc. civ.) concluzia că eventuala greșită calificare a unui act juridic, a unei clauze contractuale, nu mai este reglementată de noul legiuitor ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătorești recurate, ci o critică vizând temeinicia sa. Concluzia este firească deoarece calificarea juridică a conținutului concret al unui act civil nu reprezintă o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, respectiv de decelare a voinței concordante a părților contractuale pe baza analizei probelor administrate cauzei, apanaj al instanțelor devolutive ale fondului cauzei.

Or, atât timp cât instanța de apel a stabilit în mod definitiv caracterul compensatoriu al clauzei penale menționate, rezultă că această clauză nu a avut ca obiect stabilirea daunelor - interese pentru întârzierea în executare, întârziere în executare care reprezintă fundamentul acordării daunelor - interese moratorii în rândul cărora se înscrie și dobânda legală reglementată de art. 1535 alin. (1) C. civ. și de art. 1 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Așadar, din această perspectivă, nu se poate invoca o contradictorialitate în cadrul motivării deciziei recurate ca urmare a acordării de către instanța de apel atât a daunelor - interese compensatorii cât și a dobânzii legale.

Nu sunt fondate (din unghiul de vedere al motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) nici criticile recurentei pârâte aferente datei de la care a fost impusă plata dobânzii legale de către curtea de apel.

Astfel, în primul rând Înalta Curte notează atributul nefondat al susținerii caracterului judiciar al izvorului obligației de plată a penalității de reziliere, obligația principală purtătoare de accesoriul dobânzii legale, caracter care se constituie în eșafodajul construcției juridice a recurentei sub acest aspect.

Așa cum a stabilit instanța de apel în cadrul situației de fapt a cauzei, obligația de plată a penalității de reziliere (daunele - interese compensatorii) izvorăște din cuprinsul clauzei penale conținute în cadrul contractului de cesiune încheiat între părțile procesuale și deci, nu din hotărârea judecătorească pronunțată în cauză. Adoptarea punctului de vedere advers, invocat de recurentă, ar echivala cu eliminarea din silogismul juridic al cauzei, a înseși convenției bilaterale civile încheiate între părți. Or, tocmai această convenție este cauza juridică a prezentei cereri de chemare în judecată, fundamentul dreptului reclamat de intimat. Pe cale de consecință, aprecierea recurentei sub acest aspect este nefondată.

De asemenea, contrar aserțiunii recurentei, obligația de plată a dobânzii legale în discuție a fost stabilită de instanța de apel ca fiind accesorie obligației de plată a daunelor - interese compensatorii stabilite de părțile contractuale prin clauza penală încheiată, obligație juridică a cărei scadență concretă a fost stabilită de instanța de apel în cadrul situației de fapt a cauzei, pe baza analizei convenției juridice încheiate de părți, deci pe baza voinței concordante a părților contractuale.

Or, atât timp cât instanța de apel a statuat în mod definitiv în cadrul situației de fapt a cauzei că scadența obligației de plată a daunelor-interese compensatorii este la data de 27.07.2018, atunci în temeiul art. 1535 alin. (1) C. civ. conform căruia "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", în mod legal a fost stabilită de către curtea de apel data de început a curgerii dobânzii legale ca fiind 27.07.2018.

Înalta Curte mai notează sub același aspect, că se realizează în susținerea acestui motiv de recurs, o confuzie evidentă între cauza nașterii obligației de plată a penalităților de reziliere (cauză reprezentată de rezilierea unilaterală și nejustificată a contractului de către una dintre părțile contractante, potrivit art. 13 alin. (3) din contractul de cesiune) și cauza dreptului de reziliere unilaterală (cauză reprezentată de încălcarea sau îndeplinirea necorespunzătoare a uneia sau a mai multor obligații contractuale asumate, astfel cum rezultă din art. 13 alin. (1) lit. b) din contractul încheiat de părți).

Raportat la ansamblul acestor considerente, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, prin decizia recurată aplicându-se în mod corect în cauză dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. și ale art. 1 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești.

Continuând analiza motivelor de recurs din cererea de recurs, Înalta Curte constată că nu poate primi ca fondat nici ansamblul criticilor afectate invocatei eronate aprecieri de către curtea de apel asupra caracterului abuziv al rezilierii unilaterale operate de recurentă.

Astfel, Înalta Curte notează preliminar că, așa cum a expus și supra, controlul său este unul exclusiv de legalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. ("Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile") și art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)"). Aceasta înseamnă că instanța de recurs nu poate să reevalueze situația de fapt a cauzei, configurată de instanța de apel în mod definitiv pe baza probelor administrate, întrucât într-o astfel de situație ar realiza un control al temeiniciei deciziei recurate și nu al legalității acesteia. Din această perspectivă expusă, controlul de legalitate al instanței de recurs trebuie să se grefeze pe situația de fapt stablită în mod definitiv de instanța de apel, instanță devolutivă a fondului cauzei.

Or, în cadrul acestui amplu motiv de recurs formulat de recurenta pârâtă din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și dezvoltat printr-o multitudine de critici, această parte procesuală solicită practic, instanței de recurs să procedeze la reevaluarea situației de fapt a cauzei, în temeiul probelor administrate, pentru a ajunge la concluzia existenței unei alte situații de fapt decât cea creionată de curtea de apel. Or, această reevaluare solicitată Înaltei Curți excede coordonatelor controlului său jurisdicțional, delimitate potrivit celor expuse anterior.

Astfel, Înalta Curte notează că noțiuni precum buna sau reaua - credință în realizarea unor afirmații sau caracterul de interes public al unor aserțiuni reprezintă indiscutabil din punct de vedere juridic, elemente factuale, împrejurări de fapt care se determină pe baza dovezilor administrate într-o cauză și care drept urmare, sunt circumscrise situației de fapt a litigiului.

Buna sau reaua-credință reprezintă poziția psihică a unei persoane în realizarea unor fapte lato sensu (acte materiale sau juridice) și reprezintă un element subsumat situației de fapt (care include atât aspecte de ordin material, cât și de ordin subiectiv).

Caracterul de interes public al unor aserțiuni este recunoscut inclusiv în cadrul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență care face corp comun cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cadrul blocului de convenționalitate prioritar în aplicare pentru statele membre, potrivit art. 46 din Convenție și art. 20 alin. (1) din Constituția României. Astfel, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2), cererile nr. 40660/08 și 60641/08, hotărâre din 7 februarie 2012, Curtea europeană a arătat în mod expres din perspectiva art. 10 din Convenție referitor la Libertatea de exprimare, că "Definiția a ceea ce constituie obiectul de interes general depinde de circumstanțele cauzei" (paragraful 109).

Or, în cadrul situației de fapt, instanța de apel a statuat în mod definitiv faptul că intimatul recurent nu a dat dovadă de rea - credință la momentul realizării afirmațiilor realizate în spațiul public, imputate acestuia de recurentă prin notificarea de reziliere unilaterală și că afirmațiile acestuia s-au subsumat interesului public, rezilierea unilaterală operată de recurenta pârâtă fiind pe cale de consecință, apreciată de instanța de apel a fi fost nejustificată.

Întrucât în cadrul controlului său exclusiv de legalitate, Înalta Curte se grefează pe situația de fapt stabilită de curtea de apel, rezultă că întreg ansamblul de critici orientat de către recurentă către reevaluarea și modificarea acestor statuări în fapt ale instanței de apel devolutive a fondului cauzei nu poate fi primit.

Sub același aspect, Înalta Curte mai notează și că în cadrul evaluării sale factuale enunțate, curtea de apel a avut în vedere și a analizat împrejurările invocate de recurentă și prin prezentul recurs, inter alia: împrejurarea că de fapt, intimatul ar fi urmărit prin realizarea afirmațiilor imputate doar să își protejeze propriul interes privat derivat din raporturile contractuale în desfășurare cu recurenta, fiind așadar de rea-credință; contextul concret în care ar fi fost realizate aserțiunile de către intimat, precum și modalitatea în care parte din informațiile făcute publice de intimat a ajuns în posesia acestuia, respectiv prin înregistrarea audio a reprezentanților recurentei, fără acordul acestora, fapt care ar putea determina - în aprecierea recurentei pârâte - incidența art. 226 C. pen. și art. 71 - art. 74 C. civ. cu nașterea astfel, a unui drept la despăgubiri într-o altă cauză; împrejurarea că intimatul a precizat că îi sunt periclitate investițiile financiare de circa 50.000 euro realizate în cadrul emisiunii; legătura invocată de recurentă dintre aserțiunile alegat defăimătoare aduse de intimat conducerii recurentei și imaginea recurentei înseși sau invocata existență a unor afirmații defăimătoare ale intimatului la adresa recurentei și a managementului acesteia, a unei atitudini zeflemitoare și batjocoritoare la adresa postului de televiziune în contrast cu obligațiile contractuale asumate de intimat prin contractul de cesiune încheiat.

Astfel, lecturând motivarea deciziei recurate, se observă că în evaluarea sa asupra situației de fapt a cauzei, instanța de apel s-a raportat la ansamblul acestor critici invocate de apelantul reclamant, reiterat și în prezenta cale de atac a recursului, ansamblu căruia i-a răspuns în mod efectiv și argumentat.

Recurenta pârâtă reproșează de asemenea, instanței de apel faptul că aceasta nu s-ar fi raportat în cadrul deciziei sale, la noțiunea și limitele interesului public, din perspectiva art. 10 privind Libertatea de exprimare din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta citând în acest sens mai multe statuări referitoare la limita libertății de exprimare constând în necesitatea existenței bunei - credințe în exercitarea acestei libertăți fundamentale, statuări realizate în jurisprudența europeană și națională sau chiar în cadrul Legii nr. 571/2004 (în vigoare la data realizării afirmațiilor imputate intimatului).

Contrar acestei critici exprimate de recurenta pârâtă, Înalta Curte notează că în cadrul deciziei sale pronunțate instanța de apel a rezervat ample paragrafe delimitării și exemplificării noțiunii relevante de informații de interes public, chiar prin prisma jurisprudenței CEDO pronunțate pe marginea art. 10 referitor la Libertatea de exprimare din Convenția europeană. Astfel, se observă că instanța de apel a afectat nu mai puțin de o pagină și jumătate (paginile 12 - 13 din decizia recurată) acestei evaluări, prezentând atât înțelesul noțiunii, cât și numeroase exemple din jurisprudența instanței de contencios european.

De asemenea, contrar criticii recurentei, trimiterea instanței de fond la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune are relevanță în cauză, din perspectiva faptului că potrivit situație de fapt a cauzei stabilite de către instanțele devolutive ale fondului cauzei, intimatul reclamant și-a justificat în esență, realizarea aserțiunilor curprinse în notificarea de reziliere unilaterală a recurentei, pe interesul public determinat de invocata periclitare a realizării de către recurenta pârâtă a propriilor sale deziderate legale instituite prin respectiva normă juridică:

"Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune au obligația să asigure, prin întreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor, libera comunicare a informațiilor, precum și informarea corectă a opiniei publice".

Înalta Curte respinge ca nefondată și critica recurentei pârâte referitoare la invocata confuzie a instanței de apel asupra cauzei prezentei cereri de chemare în judecată, aceasta nefiind răspunderea civilă delictuală, ci cea contractuală, derivată din contractul încheiat între părți. Astfel, se observă că instanța de apel a cercetat cauza pendinte din perspectiva răspunderii civile contractuale, dezbaterea asupra aserțiunilor concrete realizate de intimatul reclamant, imputate acestuia de recurentă prin notificarea de reziliere unilaterală emisă, fiind realizată de instanța de apel din perspectiva necesității determinării caracterului justificat al rezilierii unilaterale, prin raportare la cercetarea incidenței cauzei exoneratoare (referitoare la subsumarea interesului public) reglementate prin art. 8 lit. d) punctul i) partea finală și art. 9 lit. g) parte finală din contractul de cesiune încheiat între părți.

Drept urmare a ansamblului acestor considerente conjugate expuse, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este incident așadar, motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nici din această perspectivă invocată distinct și amplu de către recurenta pârâtă.

În baza tuturor acestor argumente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

Conform art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta să plătească intimatului, suma de 5355 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în faza procesuală a recursului, respectiv onorariu avocat ales, întrucât culpa procesuală în declanșarea și desfășurarea prezentei căi de atac îi aparține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune împotriva deciziei nr. 1112A din 16 iulie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Obligă recurenta-pârâtă Societatea Română de Televiziune la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5355 RON către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2023.