ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 880/2021

Ședința publică din data de 15 aprilie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, la data de 04.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantele A. și B., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Culturii și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestora la restituirea în natură a utilajelor și a legătoriei tipografiei Speranța sau, în cazul imposibilității restituirii acestor bunuri, la plata contravalorii lor în sumă de 246.791 USD, conform expertizei evaluatorii depusă la dosar.

În drept, și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Prin sentința civilă nr. 410/20.06.2019, Tribunalul Dolj a admis acțiunea formulată de reclamante și a obligat pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, prin Ministerul Culturii să achite reclamantelor despăgubiri în sumă de 2.583.711.769 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, atât prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, cât și prin Ministerul Culturii.

Prin decizia nr. 2296 din 3 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă au fost admise apelurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, Statul Român prin Ministerul Culturii, împotriva sentinței civile nr. 410/20.06.2019 pronunțată de Tribunalul Dolj, în contradictoriu cu intimatele reclamante A. și B..

Pe cale de consecință, a fost anulată sentința atacată cu reținerea cauzei spre soluționare. În rejudecare, a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamantele A. și B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 ianuarie 2021 și repartizat aleatoriu completului C8.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., reclamantele au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. întrucât instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4015/17.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din care rezultă faptul că legea specială - Legea nr. 10/2001 - nu este aplicabilă situației actuale juridice, întrucât nu a putut fi făcută dovada că bunurile existau la momentul intrării în vigoare a acestui act legislativ, iar reanalizarea aplicabilității Legii nr. 10/2001 de către Curtea de Apel Craiova a fost efectuată cu încălcarea celor statuate în mod definitiv de către ICCJ prin decizia civilă anterior menționată.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat recurentele că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 563 C. civ. prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și la Decizia nr. 33/2008 privind recursul în interesul legii pronunțate de către instanța supremă sub imperiul vechii reglementări civile.

Se apreciază că dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale C. civ. conferă posibilitatea reclamantelor de a parcurge procedura de drept comun prin raportare la următoarele considerente:

Prin decizia civilă nr. 4015/17.05.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a casat decizia civilă nr. 552/27.06.2006 a Curții de Apel Craiova prin care a fost anulată dispoziția primarului de respingere a cererii întemeiată pe Legea nr. 10/200, cu motivarea că bunurile nu fac obiectul acestui act legislativ.

Așadar, susțin recurentele, se impune a se remarca că a fost stabilit cu putere de lucru judecat de către ICCJ că bunurile reclamantelor nu puteau fi recuperate potrivit Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a reținut că "numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași".

Apreciază recurentele că a considera că ele nu aveau la dispoziție nicio procedură pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv de către statul comunist, lucru constatat printr-o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a reținut că pretinsul contract de donație privind tipografia "Speranța" este nul absolut, constituie o încălcare vădită a dreptului la proprietate privată.

Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 a stabilit că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

De asemenea, art. 6 alin. (3) din aceeași lege stabilește că instanțele sunt competente să stabilească fiabilitatea titlului, iar din interpretarea acestor dispoziții, apreciază recurentele, rezultă că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, putând exercita acțiunea în revendicare.

Raportat la textele de lege anterior menționate, s-a solicitat a se avea în vedere că, în prezenta cauză este revendicat un bun preluat de stat fără un titlu valabil, fiind astfel admisibilă formularea unei acțiuni în revendicare de către foștii proprietari sau succesorii lor pentru că legea specială de reparație nu este aplicabilă situației juridice.

Recurentele susțin că trebuie avută în vedere și jurisprudența anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, care prin decizia nr. V din 20.11.2000 a afirmat că nu se poate refuza judecarea de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în revendicare prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate imobiliară pe considerentul existenței unor proceduri și legi speciale. Din considerentele acestei decizii trebuie reținut și faptul că instanța supremă caracterizează acțiunea în revendicare ca fiind cel mai puternic mijloc procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat, solicitând restituirea acestuia. Prin acțiunea în revendicare de drept comun foștii proprietari pot să reclame încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate și pot deduce judecății nevalabilitatea titlului de proprietate pretins de stat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția EDO, aceasta din urmă are prioritate. Dacă se constată o asemenea neconcordanță, prioritatea poate fi acordată Convenției Europene în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun. Așadar, prin excepția de la regula specialia generalibus derogant, acțiunea în revendicare de drept comun este admisibilă.

De asemenea, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că excluderea acțiunii în revendicare de la competența instanțelor și neexaminarea fondului validității titlului este contrară dreptului de acces la o instanță și considerând că nu trebuie să tranșeze problema consecințelor în dreptul român a alegerii unei anumite căi de recurs în detrimentul alteia, a estimat însă că respingerea acțiunii în revendicare pe considerentul că, alegând calea prevăzută de legea specială, reclamantul nu ar mai avea acces la procedura comună, reprezintă un refuz față de reclamant pentru accesul la justiție, astfel încât există o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție.

Susțin recurentele că din această hotărâre rezultă și existența unui drept de opțiune al reclamantului între acțiunea în revendicare și cea în restituire prevăzut de legea specială ceea ce confirmă justețea opiniilor exprimate în doctrina interbelică românească și infirmă opinia exprimată în considerentele deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

De asemenea, recurentele susțin că interpretarea corectă a deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite este cea propusă de către Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 3894/26.06.2013.

În acord cu această interpretare recurentele solicită a se constata că în speța de față are prioritate Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru că nu se poate aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, soluția instanței de apel de respingere ca inadmisibilă a acțiunii reclamantelor reprezentând o îngrădire absolută a dreptului de a accede la justiție, drept prevăzut de art. 6 din Convenția EDO.

Se apreciază că instanța de apel avea obligația de a verifica susținerile în sensul că utilajele tipografiei "Speranța" nu au fost înstrăinate și că prin admiterea acțiunii în revendicare nu s-ar aduce atingere unor drepturi stabilite unor terți sau securității raporturilor juridice și că decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție vizează protecția dreptului de proprietate al unor terțe persoane și nu a Statului Român.

S-a solicitat a se mai avea în vedere că reclamantele nu optează pentru acțiunea în revendicare în dauna dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 ci, din contră, și-au exercitat toate drepturile în condițiile acestui act normativ, însă le-a fost indicat clar de către Înalta Curte de Casație și Justiție că nu se aplică acest act normativ. Se apreciază că acțiunea în revendicare este pe deplin admisibilă, cu atât mai mult cu cât dreptul lor de proprietate nu a putut fi valorificat prin urmarea procedurii speciale prevăzute de Legea 10/2001.

Se mai susține în cadrul cererii de recurs că admiterea prezentei acțiuni în revendicare cu privire la imobilele preluate fără titlu, ar conduce la respectarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția EDO, dispoziție încălcată de Statul Român, deoarece potrivit jurisprudenței constante a organismelor Convenției noțiunea de bunuri include atât pe cea de "bunuri actuale" cât și pe cea a valorilor patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercitarea efectivă a unui drept de proprietate, speranță care trebuie să aibă o bază suficientă în dreptul intern.

Bunurile reclamate prin prezenta acțiune sunt bunuri actuale, iar recurentele au o speranță legitimă de a obține exercitarea efectivă a unui drept de proprietate a cărui validitate și întindere a fost stabilită de către instanțele naționale încă din anul 2004.

Statuările CEDO sunt valabile mai ales în ipoteza în care nu ar putea fi restituite în natură bunurile autorului lor, situație în care fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate ar constitui o atingere excesivă a dreptului de proprietate. Lipsa totală a despăgubirilor către acestea nu poate fi justificată prin raportare la art. 1 din Protocolul nr. 1 întrucât nu există și nu pot fi justificate situații excepționale raportat la situația recurentelor, persoane lipsite nelegal de exercitarea dreptului de proprietate.

Referitor la temeinicia acțiunii în revendicare recurentele susțin că se puteau prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO și, totodată, nu este adusă atingere unui alt drept de proprietate (acestea fiind singurele titulare ale dreptului de proprietate) și nici securității raporturilor juridice întrucât, Statul Român a deținut bunurile lor în baza unui contract de donație nul.

Acestea arată că C., autorul lor, a fost de meserie tipograf și a avut în proprietate utilajele și legătoria tipografiei "Speranța" care a fost preluată în mod abuziv de către Statul Român în anul 1949, fără a exista vreun temei legal pentru aceasta preluare. Faptul că nu a existat un temei legal pentru preluare este consfințit de către instanța de judecată, care prin sentința civilă nr. 770/12.12.2001 a constatat în mod definitiv și irevocabil nulitatea absolută a contractului de donație încheiat în data de 06.12.1949 între C. și Ministerul Culturii, reprezentând Statul Român și care avea ca obiect utilajele și legatoria tipografiei "Speranța" din Municipiul Craiova, jud. Dolj, iar calitatea reclamantelor de proprietar rezultă din expertiză, din hotărârile judecătorești și din certificatele de moștenitor anexate.

Având în vedere faptul că dreptul de proprietate al autorului lor a fost încălcat în mod flagrant, acesta fiind deposedat de bunul proprietatea sa în mod abuziv și nejustificat, au apreciat că acțiunea în revendicare este în prezent singura modalitate pentru valorificarea dreptului, în calitate de moștenitoare ale lui C..

Referitor la prescripția dreptului material la acțiune, au mai precizat faptul că cererea de revendicare este imprescriptibilă, având în vedere faptul că bunurile a căror restituire o solicită sunt bunuri imobile prin destinație. Astfel, acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă sub aspect extinctiv, caracter ce rezultă din faptul că dreptul de proprietate este un drept perpetuu, care nu se stinge prin neuz.

Intimații Ministerul Culturii și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova au formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentele reclamante A. și B., solicitând respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de apel.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil analizei motivelor de recurs, Înalta Curte reține că reclamantele au învestit instanța de judecată cu o acțiune în revendicarea utilajelor și legătoriei tipografiei "Speranța", acțiune întemeiată în drept pe dispozițiile art. 563 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Situația de fapt, necontestată de părți și reținută de instanța anterioară, este aceea că bunurile revendicate au fost donate Statului Român de autorul reclamantelor C. prin contractul de donație încheiat la data de 06.12.1949, contract a cărui nulitate absolută a fost constatată prin sentința civilă nr. 770/12.12.2001, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2001, definitivă prin decizia civilă nr. 93/20.06.2002 a Curții de Apel Craiova și irevocabilă prin decizia nr. 4280/08.06.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea, s-a reținut că reclamantele au solicitat restituirea acestor bunuri sau acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, contestația lor împotriva respingerii acestei cereri fiind respinsă prin sentința civilă nr. 87/09.02.2006, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2005, irevocabilă prin decizia nr. 4015/17.05.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de apel a constatat că respingerea contestației în procedura Legii nr. 10/2001 nu a fost motivată pe faptul că utilajele și legătoria tipografiei "Speranța" nu ar face obiectul legii speciale (ele fiind, dimpotrivă, calificate drept imobile prin destinație în sensul art. 6, alin. (1), ci prin aceea că art. 6, alin. (2) din actul normativ special nu permitea acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru astfel de bunuri, în cazul în care ele au fost înlocuite, casate sau distruse, cum a fost cazul utilajelor pentru care reclamantele solicitaseră despăgubiri.

Concluzia la care s-a ajuns, a fost în sensul că, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost examinată în fond posibilitatea acordării despăgubirilor pentru utilajele și legătoria tipografiei "Speranța", care nu se mai găseau fizic în materialitatea lor la data intrării în vigoare a legii speciale, astfel că, în considerarea principiului specialia generalibus derogant, o acțiune de drept comun în revendicarea acelorași bunuri sau în acordarea contravalorii acestora nu poate fi, de principiu, considerată admisibilă.

Ca atare, s-a apreciat că art. 563 și 566 C. civ., precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot constitui temei pentru admiterea prezentei acțiuni în revendicare formulate de reclamante, Curtea de apel apreciind că, în speță, își găsesc pe deplin aplicabilitatea Deciziile RIL nr. 27/2011 și nr. 33/2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Un prim motiv de recurs vizează incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., apreciindu-se că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4015/17.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din care rezultă faptul că legea specială - Legea nr. 10/2001 - nu este aplicabilă situației actuale juridice, întrucât nu a putut fi făcută dovada că bunurile existau la momentul intrării în vigoare a acestui act legislativ, iar reanalizarea aplicabilității Legii nr. 10/2001 de către Curtea de Apel Craiova a fost efectuată cu încălcarea celor statuate în mod definitiv de către ICCJ prin decizia civilă anterior menționată.

Analizând considerentele acestei decizii, se constată că Înalta Curte a reținut că reclamanții au învestit tribunalul cu soluționarea unei contestații îndreptată împotriva dispoziției nr. 10375/23 iunie 2005 emisă în baza Legii nr. 10/2001, prin care Primăria Municipiului Craiova a respins cererea de acordare a măsurilor reparatorii, astfel cum au fost solicitate (sub forma despăgubirilor bănești) pentru bunurile mobile ce au constituit utilajele Tipografiei "Speranța".

Înalta Curte a reținut în mod expres în cadrul considerentelor hotărârii judecătorești anterior menționate că măsurile reparatorii prin echivalent (potrivit modalităților acestora conform modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, în vigoare la data introducerii acțiunii) solicitate în baza art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pot fi acordate cu condiția expres prevăzută de legiuitor ca acestea să existe fizic în patrimoniul unității deținătoare, la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv 14 februarie 2001.

S-a apreciat astfel, în analiza textului din legea specială de reparație, că se impune totodată ca aceste bunuri să nu fi fost casate, înlocuite sau distruse, îndeplinirea condiției pozitive ca bunurile mobile să existe la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 trebuind dovedită de către reclamanți, dar în cazul concret dedus judecății reclamanții nu au probat existența acestora, în materialitatea lor, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că întregul inventar al fostei Tipografii "Speranța" nu mai poate fi utilizat în prezent, utilajele "casate" prin trecerea timpului, fiind neidentificate și nemaiexistând fizic, Înalta Curte a admis recursul a casat decizia pronunțată în apel și a respins apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței Tribunalului Dolj.

Ca atare, concluzia care se desprinde din lecturarea considerentelor hotărârii judecătorești a cărei putere de lucru judecat au invocat-o recurentele atestă faptul că cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost analizată pe fond, acțiunea nefiind respinsă ca inadmisibilă.

Este adevărat că prin dispoziția nr. x/23 iunie 2005 emisă în baza Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului Craiova a respins notificarea reclamantelor întrucât bunurile mobile solicitate nu ar fi făcut obiectul Legii nr. 10/2001, dar această motivare a fost schimbată de către instanțele judecătorești, chiar dacă soluția a rămas aceeași.

Astfel, prin sentința civilă nr. 87 din 9 februarie 2006, Tribunalul Dolj a respins contestația, reținând că, raportat la dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul mai sus citat, întrucât bunurile nu mai există în materialitatea lor, fiind casate.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 552 din 27 iunie 2006 a admis apelul reclamanților, a schimbat sentința tribunalului și a anulat dispoziția nr. x/2005 emisă de Primarul Municipiului Craiova și a obligat pârâtul să comunice reclamanților persoana deținătoare a bunurilor solicitate.

Așa cum s-a arătat anterior, în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a păstrat soluția tribunalului, apreciind că deși natura bunurilor în litigiu le face încadrabile în dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe fond, cererea de acordare a despăgubirilor nu poate fi primită, nefiind îndeplinită condiția ca acestea să existe fizic, în materialitatea lor, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Ca atare, nu pot fi primite susținerile recurentelor în sensul că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4015/17.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar au fost reluate chiar considerentele avute în vedere la pronunțarea ei.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat recurentele că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 563 C. civ. în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei nr. 33/2008 privind recursul în interesul legii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Se apreciază că dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale C. civ. conferă posibilitatea reclamantelor de a parcurge procedura de drept comun deoarece prin decizia civilă nr. 4015/17.05.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu putere de lucru judecat că bunurile reclamantelor nu puteau fi recuperate potrivit Legii nr. 10/2001.

Așa cum s-a arătat anterior, în realitate, Înalta Curte de Csație și Justiție, printr-o hotărâre ce se bucură de autoritate de lucru judecat și ale cărei considerente decizorii nu mai pot fi contrazise, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ. și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a stabilit că bunurile reclamantelor erau încadrabile în cele prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul,(...).

Ca atare, reclamantele au avut vocația de a beneficia de măsurile reparatorii ale legii speciale de reparație pentru bunurile litigioase, dar, în concret, nu au probat existența acestora, în materialitatea lor, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, chiar textele invocate de recurente din Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, statuează contrariul celor susținute prin cererea de recurs.

Astfel, se susține că prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii s-a reținut că "numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ (n.n. Legii nr. 10/2001), precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași".

Or, așa cum s-a arătat anterior, reclamantele nu au fost persoane exceptate de la aplicarea Legii nr. 10/2001, ci dimpotrivă au avut vocația de a solicita măsuri reparatorii pentru bunurile litigioase, dar nu au făcut dovada existenței lor.

Ca atare, nu se poate aprecia că reclamantele nu au avut la dispoziție nicio procedură pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv de către statul comunist, pentru că, în realitate chiar au uzat de procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și doar faptul că nu au probat că bunurile există, a condus la respingerea acțiunii lor.

De asemenea, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, așa cum s-a arătat anterior, bunurile revendicate de reclamante în litigiul de față reprezintă bunuri încadrabile în dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deci puteau face obiectul unei legi speciale de reparație, caz în care, acțiunea în revendicare nu poate fi primită nici în temeiul acestui text normativ.

Faptul că art. 6 alin. (3) din aceeași lege statuează că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului nu înseamnă, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, că simpla constatare a nelegalității titlului statului, neînsoțită de o dispoziție expresă de restituire a bunurilor, ca în cauza de față, este suficientă pentru a se constata existența în patrimoniul reclamantelor a unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, condiție esențială pentru exercitarea acțiunii în revendicare.

Instanța de apel a valorificat în mod corect și a dat relevanța cuvenită paragrafelor 140 și 143 din hotărârea pilot CEDO din cauza Maria Atanasiu s.a. contra României, din considerentele căreia rezultă că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat sau moștenitorilor acestora doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului, în caz contrar o asemenea hotărâre neconstituind un titlu executoriu pentru restituirea acelui bun.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a statuat că "în cazul concursului dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".

Ca atare, câtă vreme reclamantele au urmat procedura Legii nr. 10/2001, nefiind persoane exceptate de la aplicarea legii speciale de reparație, iar bunurile erau încadrabile în dispozițiile art. 6 alin. (2) din aceasta, dar nu au adus probe suficiente pentru admiterea pe fond a acțiunii având acest temei, în mod corect a reținut instanța de apel că nu pot alege să urmeze încă o cale, cea generală, a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.

Este adevărat că, în continuare Decizia RIL nr. 33/2008 stabilește reguli de soluționare a acțiunilor în revendicare stabilind că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, dar în speța de față, așa cum în mod just a reținut instanța de apel, chiar dacă reclamantele au obținut constatarea nulității donației făcută de autorul lor statului român, ele nu se pot bucura de un bun actual în condițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului adițional nr. 1 la aceasta, caz în care nu pot invoca nici încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție.

Instanța de apel a analizat toate aceste aspecte, iar respingerea acțiunii reclamantelor s-a realizat de abia după ce s-a constatat că s-a apelat deja la legea specială de reparație, iar în aceste condiții, nu se mai poate invoca legea generală prin promovarea unei acțiuni de drept comun în revendicare, câtă vreme nu se bucură de un bun actual în înțelesul Convenției Europene.

Invocarea unei jurisprudențe a instanțelor din țară sau chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție, (decizia nr. V din 20.11.2000) nu poate anula considerentele unei decizii în interesul legii pronunțate ulterior, obligatorie pentru instanțele judecătorești, care a condus la un reviriment al jurisprudenței și care a tranșat probleme de drept specifice chiar materiei aplicabile speței, cu o largă aplicare, pentru toate situațiile analizate și nu numai în cazul protecției dreptului de proprietate al unor terțe persoane, (așa cum se susține în cererea de recurs) ci și în spețe în care parte este Statul Român.

Solicitarea recurentelor de a se constata că soluția instanței de apel de respingere ca inadmisibilă a acțiunii reclamantelor reprezintă o îngrădire absolută a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece aceasta avea obligația de a verifica susținerile acestora în sensul că utilajele tipografiei "Speranța" nu au fost înstrăinate și că prin admiterea acțiunii în revendicare nu s-ar aduce atingere unor drepturi stabilite unor terți sau securității raporturilor nu este fondată.

Astfel, prin decizia civilă nr. 4015/17.05.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu putere de lucru judecat că bunurile reclamantelor nu mai există fizic, în materialitatea lor, aspect definitiv stabilit, care nu poate fi combătut în cadrul unui proces ulterior, astfel încât aspectele privind faptul că nu există date despre achiziții subsecvente privind Tipografia "Speranța" sau despre chiriași, apar ca fiind fără relevanță în acest context.

Ca atare interpretarea dată de recurente dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit jurisprudenței constante a instanței de contencios european în sensul că noțiunea de bunuri include atât "bunuri actuale" cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercitarea efectivă a unui drept de proprietate, speranță care trebuie să aibă o bază suficientă în dreptul intern, nu poate fi valorificată în sensul pretins de acestea câtă vreme bunurile revendicate nu mai există în materialitatea lor, caz în care reclamantele nu puteau să se bucure nici de o speranță legitimă la despăgubire, conform dispozițiilor legii speciale.

Nefiind îndeplinite condițiile pentru exercitarea unei acțiuni de drept comun, în condițiile strict enumerate anterior, nu pot fi analizate motivele referitoare la temeinicia acțiunii în revendicare prin prisma îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 563 și 566 C. civ.

Ca atare, nu sunt incidente în cauză cazurile de casare a hotărârilor atacate cu recurs, pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., încadrate de recurente în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva deciziei nr. 2296 din 3 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva deciziei nr. 2296 din 3 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 aprilie 2021.