ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 835/2021

Ședința publică din data de 13 aprilie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Pitești la data de 17.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. S.R.L., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța:

- să constate inexistența dreptului de creanță în patrimoniul pârâtelor pentru sumele de 52.000 euro (238.440 RON la data formulării cererii de chemare în judecată) și 95.625 euro (438.478,8 RON la data formulării cererii de chemare în judecată), ca efect al prescripției dreptului material la acțiune;

- să dispună radierea dreptului de ipotecă înscris în cărțile funciare nr. x a localității Brașov, asupra imobilului reprezentat de 2427 mp teren arabil intravilan și nr. 513 a localității Moșoaia, asupra imobilului teren intravilan cu suprafața de 1700 mp, ca efect al stingerii dreptului de creanță;

- să dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3083/20.04.2018, Judecătoria Pitești a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde a fost înregistrată sub nr. dosar x/2018

Prin sentința nr. 2587 din 13.12.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A., pe capătul de cerere având ca obiect constatarea inexistenței dreptului de creanță și a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A. pe cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect radiere ipotecă.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., în sensul că a constatat inexistența dreptului de creanță în cuantum de 52.000 euro și, respectiv de 92.500 euro în patrimoniul acestei pârâte, ca urmare a prescripției dreptului de a cere executarea silită.

A respins capătul de cerere având ca obiect radiere ipotecă, ca nefondat.

Prin decizia nr. 1490A din 15 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2587 din 13.12.2018 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că a respins cererea având ca obiect constatarea inexistenței dreptului de creanță, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta A., criticând soluția pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a susținut că în mod greșit a reținut curtea de apel că se poate analiza situația de fapt doar din perspectiva incidenței prescripției executării silite și că aceasta, în raport de prevederile art. 35 alin. (2) C. proc. civ., trebuia analizată în raport de momentul învestirii instanței.

Se arată că prin cererea de chemare în judecată a făcut referire la obiectul dosarelor de executare silită nr. x/2010 și nr. y/2010, susținând că aceste executări au încetat în conformitate cu prevederile art. 371

5

vechiul C. proc. civ., nefiind reluate în termenul de prescripție de a cere executarea silită, deci prescripția nu a fost întreruptă. Or, această situație de fapt atrăgea incidența art. 1091 C. civ., ce se referă la stingerea obligației prin prescripție.

De asemenea, recurența - reclamantă arată că potrivit dispozițiilor art. 1091 din C. civ. de la 1864, obligația de plată se stinge prin prescripție, situație în care și dreptul subiectiv se stinge, contrar celor reținute de instanța de apel.

Astfel, în opinia recurentei, încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1091 C. civ. a atras și încălcarea prevederilor art. 1800 din același cod, care prevăd că ipotecile se sting prin stingerea obligației principale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs pentru neîncadrarea criticilor din recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 martie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1490A din 15 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2018.

A fost fixat termen de judecată la data de 13 aprilie 2021, ora 9

00

, în ședință publică, cu citarea părților.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. procedură civilă, recurenta a susținut nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 1091 C. civ., care reglementează modalitățile de stingere a obligațiilor, printre acestea fiind enumerată și cea a prescripției.

Prevalându-se de această normă legală, recurenta a afirmat că, în situația în care obligația se stinge prin prescripție, atunci și dreptul subiectiv se stinge în lipsa stingerii obligației.

În raport de configurația art. 1091 C. civ., recurenta a menționat că în mod greșit Curtea a reținut că nu se poate analiza situația de fapt numai prin prisma incidenței prescripției executării silite și că această prescripție, raportată la art. 35 alin. (2) C. proc. civ., trebuia examinată în raport de momentul învestirii instanței.

Recurenta a făcut referire la dosarele nr. x/2010 și nr. y/2010 având ca obiect executare silită, susținând că aceste executări au încetat în baza art. 371

5

C. proc. civ. de la 1865, nefiind reluate în termenul de prescripție. În acest fel, a apreciat că prescripția nu a fost întreruptă, fiind incidente dispozițiile art. 1091 C. civ., obligația fiind stinsă prin prescripție.

Față de această împrejurare, recurenta a afirmat că în mod greșit instanța de apel a respins cererea accesorie, încălcând astfel dispozițiile art. 1800 C. civ.

Criticile, încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte reține că, prin cererea introductivă de instanță, invocând dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și art. 35 C. proc. civ., recurenta a solicitat constatarea inexistenței dreptului de creanță în patrimoniul pârâtelor pentru sumele de 52.000 euro (238.440 RON, la data formulării cererii de chemare în judecată) și 95.625 euro (438.478,8 RON, la aceeași dată), ca efect al prescripției dreptului la acțiune. De asemenea, în baza art. 34 pct. 3 din Legea nr. 7/1996, a solicitat radierea dreptului de ipotecă înscris în cărțile funciare nr. x a localității Bascov, asupra imobilului de 2427 mp teren arabil intravilan și nr. 513 a localității Moșoaia, asupra terenului intravilan în suprafață de 1700 mp, ca efect al stingerii respectivului drept de creanță.

Instanța de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată, constatând inexistența dreptului de creanță în cuantum de 52.000 euro și 95.625 euro în patrimoniul pârâtei S.C. C. S.R.L. lor, urmare prescripției dreptului de a cere executarea silită. A respins capătul de cerere având ca obiect radierea ipotecii, ca nefondat.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reținut că în cauză a operat o întrerupere a termenului de prescripție, prin cererile de continuare a executării silite formulate de pârâta S.C. C. S.R.L. la 20 mai 2014, înregistrate la organul de executare. Coroborând dispozițiile art. 371

6

alin. (1) și (2) C. proc. civ. cu cele ale art. 405

2

alin. (1) din același act normativ, instanța de fond a reținut că de la data anterior menționată a început să curgă un nou termen de prescripție, care s-a încheiat la 20 mai 2017. Cum cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul primei instanțe învestite (Judecătoria Pitești) la 17 octombrie 2017, Tribunalul a apreciat că termenul de prescripție a executării silite nu era stins, acesta împlinindu-se 7 zile mai târziu, în cursul judecății.

Exercitând controlul judiciar al sentinței, Curtea de Apel a infirmat soluția Tribunalului, reținând următoarele:

Prin raportare la obiectul cererii dedusă judecății și la modul în care a fost soluționată de tribunal, a constatat că, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Prin prescripția extinctivă se stinge dreptul material la acțiune, dreptul subiectiv civil și, implicit, obligația corelativă supraviețuind, dar devenind imperfecte, neputând fi ocrotite decât pe cale de excepție.

Totodată, instanța de apel a notat că acestea nu se confundă cu dreptul de a cere executarea silită, respectiv, posibilitatea de a obține prin constrângere, executarea obligației cuprinse în titlul executoriu - drept ce se stinge, de regulă, la momentul realizării executării silite.

Astfel, conform art. 405 alin. (1) teza I din C. proc. civ. de la 1865, dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel, iar alin. (3) prevede că prin împlinirea termenului de prescripție orice titlu executoriu își pierde puterea executorie.

Prescripția dreptului de a cere executarea silită stinge dreptul de a cere executarea silită, nu însă și dreptul subiectiv material a cărui realizare putea fi solicitată prin punerea în executare a titlului executoriu - acest ultim drept putând fi realizat prin executarea obligației de bunăvoie de către debitor, nefiind permisă întoarcerea executării.

De asemenea, creditorul poate obține un nou titlu executoriu, dacă termenul de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune nu s-a împlinit. Prin urmare, chiar și dreptul material la acțiune poate supraviețui dacă este imprescriptibil sau este prescriptibil într-un termen mai lung de prescripție.

S-a reținut că în prezenta cauză, în condițiile în care contractele de credit au fost puse în executare, fiind considerate titluri executorii, instanța nu putea examina în cadrul procesual stabilit de reclamant decât incidentul prescripției executării silite, la care se face trimitere în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Instanța de apel a reținut că tribunalul nu se putea transforma, respectând limitele învestirii sale, într-o instanță de executare care să exercite un control judecătoresc asupra legalității procedurii de executare silită și, după caz, să se pronunțe asupra valabilității actelor de executare întocmite în cadrul respectivei proceduri execuționale în curs la momentul învestiri sale, întrucât un atare control nu se poate realiza decât pe calea unei contestații la executare introdusă în condițiile și termenele prevăzute de art. 399 și urm. din C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, instanța de apel a constatat, în condițiile în care tribunalul a reținut în cauză că la data înregistrării prezentului litigiu termenul de prescripție extinctivă nu era împlinit, fiind inițiată și continuată o procedură de executare silită, pe baza contractelor de credit, că în mod eronat s-a admis capătul de cerere cu privire la constarea inexistenței dreptului de creanță pentru a cărui realizare se derulează o atare procedură de executare.

Înalta Curte reține că aceste constatări ale instanței de apel sunt corecte.

Astfel, instanța de apel a analizat demersul judiciar în coordonatele date de cererea de chemare în judecată, în sensul în care s-a solicitat să se constate inexistența dreptului de creanță ca urmare a intervenirii prescripției dreptului la acțiune.

Prevederile art. 1091 C. civ., referitoare la modalitatea de stingere a obligației prin prescripție, nu au fost reținute ca incidente, raportat la situația de fapt constatată. Împrejurarea existenței înscrierilor din Cartea Funciară privind dreptul de ipotecă al pârâtei (prin prisma cărora s-a justificat și s-a reținut interesul reclamantei de a formula acțiunea pendinte) nu conduce, în mod necesar, la concluzia existenței unei situații de prescripție a dreptului material la acțiune, ci un asemenea efect extinctiv se impune a fi determinat în raport de situația de fapt ce rezultă din probatoriul analizat de instanță.

Instanța de apel a mai reținut că prescripția dreptului la acțiune trebuie analizată din perspectiva prevederilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și nu se confundă cu prescripția dreptului de a cere executarea silită (reglementată prin art. 405 alin. (1) teza I C. proc. civ. de la 1865) astfel că partea creditoare poate obține un nou titlu executoriu în ipoteza în care termenul de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune nu s-a împlinit, dat fiind că poate fi vorba de un drept imprescriptibil sau de un drept prescriptibil într-un termen mai lung.

Aprecierea instanței că prescripția executării silite trebuia analizată prin raportare la momentul învestirii instanței este corectă, ținând seama de argumentele expuse în fundamentarea acestei concluzii, anume că "tribunalul nu se putea transforma, respectând limitele învestirii sale, într-o instanță de executare care să exercite un control judecătoresc asupra legalității procedurii de executare silită și, după caz, să se pronunțe asupra valabilității actelor de executare întocmite în cadrul respectivei proceduri execuționale în curs la momentul învestiri sale, întrucât un atare control nu se poate realiza decât pe calea unei contestații la executare introdusă în condițiile și termenele prevăzute de art. 399 și urm. din C. proc. civ. de la 1865", respectiv că " o cerere în constatarea unui drept are ca finalitate recunoașterea sau confirmarea unui drept subiectiv existent, printr-o hotărâre cu caracter declarativ".

Argumentele astfel expuse relevă și o judicioasă aplicare a principiului specialia generalibus derogant, fiind evidențiată de instanța de apel relația dintre procedura specială a contestației la executare (în cadrul căreia se pot analiza incidentele privind valabilitatea actelor de executare silită) și procedura de drept comun a unei acțiuni în constatare precum cea de față.

Înalta Curte observă că recurenta - reclamantă nu aduce vreo critică menționatelor argumnene, ci se limitează la a afirma că este greșită concluzia instanței de apel referitoare la limitele în care poate fi analizată situația litigioasă în prezentul cadru procesual.

Referirile din motivarea cererii de chemare în judecată privitoare la parcursul procedurii de executare silită au fost analizate în demersul de stabilire a situației de fapt, ca premise relevante ale pretenției de a se constata intervenită prescripția dreptului la acțiune.

Așadar, Înlta Curte reține că limitele învestirii instanței au fost corect determinate în funcție de petitul cererii de chemare în judecată, al cărui sens era lipsit de echivoc, anune acela că s-a solicitat instanței să constate stingerea dreptului de creanță al pârâtei ca efect al intervenirii prescripției dreptului material la acțiune.

Petru considerentele expuse, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă deciziei pronunțate de instanța de apel.

Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul astfel cum a fost susținut prin criticile prin criticile anterior analizate.

Ținând seama de soluția de respingere a recursului, se constată că este întemeiată solicitarea intimatei pârâta S.C. C. S.R.L. de a fi obligată recurenta-reclamantă la plata chetuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, recurenta având calitatea de parte care a pierdut procesul în sensul prevederilor art. 453 din C. proc. civ. Pe cale de consecință, se va dispune obligarea recurentei-reclamante reclamanta A. la plata sumei de 1460,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta S.C. C. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1490A din 15 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe reclamanta A. la plata sumei de 1460,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta S.C. C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2021.